Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Suntem la Varna, nu departe de ţărmul Mării Negre şi este 10 noiembrie 1444. Tocmai s-a încheiat o bătălie îngrozitoare. Peste 30.000 de cruciaţi au fost compleşiţi de otomanii de două ori mai numeroşi, aşa că jumătate din creştini au fost ucişi. Regele Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei a murit pe câmpul de luptă, decapitat. A plătit cu viaţa graba, impulsivitatea şi orgoliul care l-au făcut să nu respecte planul tactic pus la punct de experimentatul şi viteazul voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Turcii sunt victorioşi iar adversarii lor se retrag. Vestea înfrângerii de la Varna înfioară întreaga Europă…

Cruciada creştină declanşată în 1443 nu s-a încheiat însă definitiv. A mai existat o ultimă etapă, cunoscută sub numele de Campania Dunării şi asupra căreia ne îndreptăm atenţia.

La cererea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Palelogul, papa Eugeniu al IV-lea dă ordinul unei noi campanii creştine, burgundo-papale, care va avea loc în a doua jumătate a anului 1445. La comanda ei se află Walerand de Wavrin, consilier şi şambelan al ducelui Burgundiei, Filip cel Bun şi comandant al flotei cruciate din ultimii ani. Alături de el este numit însă şi cardinalul veneţian Francesco Condulmer (nepot al Papei Eugeniu). Veneţienii erau foarte interesaţi de această campanie de la Dunăre: să nu uităm că turcii le dăduseră genovezilor monopol comercial în Dobrogea, la Gurile Dunării, ori Genova şi Veneţia erau în tabere diferite ale războiului. Obiectivul declarat al campaniei: destabilizarea Imperiului Otoman şi înlocuirea sultanului copil Mehmed al II-lea (viitorul Mahomed Cuceritorul 1444-1446, 1451 -1481) cu Daud Celebi, pretendent agreat de cruciaţi. La campanie sunt convinşi să participe şi Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (viitor regent al Ungariei) şi Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti (tatăl lui Vlad Ţepeş).

Flota burgundo-papală, formată din câteva zeci de nave pleacă din Constantinopole şi intră în Marea Neagră. Wavrin avea probleme mari financiare: banii primiţi de la papă se duseseră, încă avea datorii după echiparea navelor. Înainte de ridicarea ancorei îşi vinde bijuteriile cu 1000 de ducaţi, dar aceştia nu sunt de ajuns. Se dedă în Marea Neagră la acţiuni de jaf, prădând nave comerciale turceşti. Nu este singurul pentru că alţi doi navigatori burgunzi, Geoffroy de Thoisy şi Regnault de Confide făcuseră acelaşi lucru, în altă zonă, mai spre ţărmul pontic georgian. Thoisy se întoarce la Constantinopole dar Confide îşi uneşte navele cu flota lui Wavrin. Burgunzii ajung la Panguala, actuala Mangalia. Aici, comandantul (sau „căpitanul flotei” cum apare în unele surse) vede ruinele scufundate ale oraşului antic Callatis dar şi colţi de stâncă din zonă ce făceau periculoasă navigaţia în zonă. De la Panguala, cruciaţii merg spre Nord şi intră pe Dunăre, la Chilia. Ofiţerul Pietre Vasquez este trimis în Ţara Românească şi în Transilvania să îi anunţe pe Vlad Dracul şi pe Iancu de Hunedoara că expediţia cruciată este pregătită. Flota ajunge apoi la Isaccea şi în fine, la Brăila. Aici se întoarce şi Vasquez care îi transmite lui Wavrin ordinul lui Iancu: să meargă pe Dunăre în amonte, cu 8 galere şi să aştepte în septembrie forţele tereste. Iancu urma să aducă vreo 10.000 de soldaţi iar Vlad Dracul, cam 5000 – 6000. În acest sfârşit de august 1445, pe una din navele burgunde urcă şi un prinţ otoman, (altul decât Daud), pe nume Savci, care afirma că este nepotul lui Murad II şi care, cu ajutorul Ungariei, visa la tronul imperial otoman. Flota burgundă ajunge la Silistra, care este foarte întărită. Burgunzii nu se încumetă să o asedieze iar Savci nu reuşeşte să îi convingă pe soldaţi să îi predea cetatea. Pe 29 august flota burgundă – de pe apă şi forţele lui Vlad Dracul – de pe uscat distrug Tutrakan (Turtucaia), apoi ajung la Giurgiu. Iancu nu a ajuns încă dar creştinii atacă totuşi Giurgiu. Iată ce se menţionează în jurnalul militar al lui Wavrin: „Domnul Ţării Româneşti trimite de ştire că la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic se află o cetate de patru ori mai mare decât Tutrakan, într-o insulă mare şi care se numea Giurgiu” Vlad spune că a aparţinut Ţării Româneşti, o revendică şi îi cere lui Wavrin să o atace. Cruciaţii acceptă şi de pe galera căpitanului este adusă o bombardă (tun) care e târâtă pe tălpi de sanie până în faţa zidurilor. Wavrin şi secundul său Confide se retrag la un moment dat şi le lasă valahilor tunul. Asediul continuă, mai ales că ghiulele par să distrugă parte din zid (e doar aparenţă, potrivit surselor). Neinspirat, se trage des iar bombarda se strică, îi plesnesc cercurile şi doi tunari sunt ucişi în accident. Wavrin şi Vlad decid să pună grămezi de lemn lângă ziduri şi le dau acestora foc. Garnizoana otomană se sufocă aşa că turcii decid să se predea iar peste peste 60 dintre ei sunt luaţi ostateci iar restul lăsaţi să plece. După Giurgiu, se merge la Ruse, la Nicopolis şi apoi mai departe, la Turnu Măgurele. Iancu de Hunedoara ajunge şi el la Dunăre pe 15 septembrie. Au loc lupte minore cu turcii dar totul se încheie pe 29 septembrie, când de frică să nu îi prindă îngheţul pe apele valahe, cruciaţii hotărăsc să se întoarcă la Constantinopole. Expediţia cruciată eşuează dar de pe urma sa rămâne amintirea uriaşelor corăbii cruciate care au navigat pe valurile Pontului şi pe apele Dunării, la Panguala, Chilia şi Isaccea, apoi la Silistra şi Tutrakan…

Bibliografie – Istoria României în texte (cimec.ro), Campania de la Dunăre 1445 – Relatarea lui Walerand de Wavrin; The Crusade of Varna 1443-1445 – Colin Imber; Cronica lui Mihail Doukas; Enciclopedia României – Bătălia Dunării, Batalia de la Varna; Călători străini în Ţările Române I, p.101-109

sursa foto – weaponsandwarfare.com, alamy.com – war galleyship XV

[codepeople-post-map]

Asediul cetăţii Callatis şi Lisimah, regele Traciei

Fost diadoh (general) al marelui Akexandru Macedon, Lisimah s-a auto-proclamat în anul 306 î.H rege al Traciei şi al Pontului nostru stâng. Purta în acelaşi timp aprige războaie cu ceilalţi diadohi ce îşi doreau părţi din fostul imperiu al lui Alexandru, dar şi cu popoarele din regat, care nu vroiau să i se supună. Diodor din Sicilia oferă cele mai multe informaţii despre “aventurile” lui Lisimah. Istoricul povesteşte că regele Traciei ocupase toate cetăţile greceşti de la Pont şi lăsase câte o garnizoană în fiecare dintre acestea. La un moment dat, cetatea Callatis se revoltă împotriva stăpânului, îi alungă soldaţii şi îşi declară independenţa. Exemplul Callatis-ului este urmat şi de alte oraşe, Tomis, Histria etc şi toate aceste cetăţi formează împreună o alianţă împotriva lui Lisimah. Tracii, sciţii şi geţii se alătură la rândul lor acestei uniuni conduse de rebela Callatis. Regele este decis să dea un aspru exemplu: îi bate pe tracii şi sciţii răsculaţi, apoi asediază Callatis. Aceasta rezistă dar cucerirea ei este o chestiune de luni, dacă nu chiar zile. Vine însă şi salvarea: unul din marii duşmani ai lui Lisimah, Antigonos (fost diadoh şi el) trimite spre Pont două oşti, una terestră condusă de Pausanias, iar alta pe mare, condusă de Lycon. Lisimah lasă câteva detaşamente la Callatis dar acestea sunt incapabile să cucerească oraşul şi doar au misiunea de a ţine zona sub control. Regele Traciei iese în întâmpinarea lui Pausanias şi se spune că pe drumul spre Asia Mică îşi ascunde uriaşa comoară în zona Capului Kaliacra (astăzi în Bulgaria). Lisimah reuşeşte două mari victorii: îl învinge mai întâi pe Seuthes regele tracilor (aliat al lui Antigonos), apoi pe generalul Pausanias, pe care îl şi omoară. Din acea perioadă mai aflăm că 1000 de calatieni îşi părăsesc oraşul şi se refugiază în Bosforul Cimerian, la regele Eumelos, care le oferă pământ şi o aşezare, Psoa. La scurt timp după victoriile contra lui Pausanias şi a lui Seuthes, Lisimah a revenit pe malul Dunării, ca să rezolve o mai veche problemă… Se pregătea de campania contra puternicului rege dac (sau get) Dromichete. Dar aceasta este o altă poveste…

 Bibliografie – Izvoare privind istoria României (Fontes 1966), Revista Pontica, Diodor din Sicilia

sursa foto – wikipedia.org (tetradrahma care il reprezinta pe Lysimah)

Dunărea, Mami Pașa și înfrângerea unei flote otomane

Întâmplările de mai jos au o vechime de peste patru secole și ne-au parvenit grație unui jurnal scris de un martor ocular al evenimentelor. Numele autorului este Diego Galan, un sclav spaniol care a stat timp de peste un deceniu la bordul unei nave a Flotei Otomane. În vara anului 1595, Galan era slujitorul unui militar scoțian renegat, Mami Pașa, care prin mijloace neștiute, devenise unul dintre locțiitori favoriți ai lui Sinan Pașa. Acesta din urmă l-a numit pe Mami comandant al unei flote de patru galere, trimise pe Dunăre pentru a opri atacurile lui Mihai Viteazul în Dobrogea. Vâslaș și servitor, Galan, un tânăr învățat la școli înalte înainte de a deveni rob la turci, povestește cum, după câteva zile pe Karadeniz (Marea Neagră), flota otomană intră pe Dunăre și poposește la Tulcea. Tocmai atunci, turcii de aici se pregăteau să lanseze un atac, cu o flotilă de 100 de luntre, asupra unui un oraș moldovean de pe malul celălalt al Dunării, probabil Reni. Mami Pașa este rugat să îi ajute pe turcii din Tulcea și pornește alături de aceștia spre orașul creștinilor. Când ajung acolo, otomanii descoperă că orașul a primit întăriri puternice, câteva unități de cavalerie. Se renunță la asediu, dar când revin la Tulcea, Mami Pașa și compania descoperă că orașul fusese între timp incendiat și distrus de monoxile moldovenești („La înapoierea noastră am găsit-o arsă cu desăvârșire, fără niciun suflet” scrie Galan). Flota lui Mami Pașa pleacă apoi spre Brăila, dar corăbiile devin ținta unor salve puternice trase de cele 12 tunuri ale fortăreței și abia reușesc să scape fără să aibă pagube majore. Aventura navală de la care Mami Pașa aștepta să se încheie cu o victorie și apoi cu recompense uriașe merge din rău în mai rău. Ajunși la Silistra, turcii găsesc cetatea în ruine. La câțiva kilometri depărtare ei pică într-o ambuscadă a românilor, fiind loviți de artilerie, dar și de focurile archebuzelor. Peste 200 de soldați turci sunt uciși, iar alți zeci cad prizonieri în urma unui abordaj. Mami Pașa este rănit la mână. Ploaia de gloanțe abătută asupra vaselor provoacă panică mare: turcii se ascund sub punte și vâslașii sclavi, (cei ce se pot elibera) fug de la locurile lor și sar peste bord, pentru a scăpa din acel iad și pentru a ajunge la creștini. Galan povestește cum Mami Pașa încearcă să salveze situația, mergând cu iataganul ridicat deasupra capului și amenințându-i, pe toți, soldați și sclavi laolaltă, că îi va omorî el însuși, dacă nu vor scoate nava sa din încercuire („Înainte câini. Va fi pentru toți viața sau moartea”). Găurile provocate de obuze sunt, într-un final, astupate, apa este scoasă din corabia amiral, dar tocmai atunci, artileriștii lui Mihai Viteazul lansează un nou atac. Galan scrie: „O ghiulea mare cât o portocală lovește o bancă de vâslași, omoară doi din patru, iar pe ceilalți doi îi arde. Ghiuleaua ricoșează și retează capul unui soldat. Trupul acestuia rămâne în picioare, cât a-i zice Crezul, agitat de o mișcare de du-te vino, ca și când nu ar fi crezut în propria moarte.” Așadar, scene de coșmar ce par să nu se mai termine. Românii continuă să tragă de pe mal și reușesc să îi urmărească pe otomani, având tunurile în căruțe trase de cai iuți, putând să le pună repede în funcțiune și să tragă noi salve. Cele patru galere otomane, două dintre ele abia reușind să mai plutească, reușesc să se ascundă în spatele unei insule de pe Dunăre și astfel, orele de coșmar se încheie. Românii stau la pândă așteptând plecarea otomanilor, dar tocmai atunci vine un ordin și artileria lui Mihai Viteazul este obligată să își abandoneze „prada”. Cele patru galere scapă astfel și reușesc, în cele din urmă, să părăsească zona periculoasă. Mulți ani mai târziu, devenit om liber, Galan a scris despre peripețiile de la Dunăre. Despre soarta scoțianului Mami Pașa nu se știe nimic… dar foarte probabil a plătit cu viața în fața Sultanului, pentru înfrângerile sale umilitoare suferite în Dobrogea…

Sursă foto – maritime fleet – Distruction of turkish fleet

Sursă bibliografie – Constantin Cioroiu – Călători la Pontul Euxin, Călători străini în Țările Române, Analele Dobrogei seria veche

[codepeople-post-map]

Mihai Viteazul şi cucerirea Hârşovei

La sfârşitul anului 1594, domnitorul Ţării Româneşti a început lupta de eliberare de sub controlul Imperiului Otoman. Mihai Viteazul a nimicit garnizoanele otomane din principatul său, după care a ocupat linia strategică a Dunării, mutând teatrul de război în Sudul fluviului, dar şi în Dobrogea noastră. În aprilie 1595 oştile lui Mihai atacă Hârşova otomană, apărată de o garnizoană puternică şi sprijinită de contingente venite din centrul regiunii. Bătălia de la Hârşova este una extrem de sângeroasă: cei peste 7000 de turci sunt învinşi şi cei mai mulţi dintre ei ucişi. Stolnicul Constantin Cantacuzino a scris despre această confruntare: “Iar turcii din Hârşova ieşiră cu oaste împotriva Predii Spătarul şi a Radului Comisul (n.r.Preda şi Radu Buzescu)… şi se loviră cu turcii şi fură biruiţi turcii, gonindu-i pe gheaţă, îi tăiară foarte rău. Şi aprinseră şi Hârşova”. În timpul campaniei dobrogene a lui Mihai, bătrâna cetate Carsium, ghinionistă pentru că se afla sub stăpânire otomană, este supusă la două cuceriri. Ultima dată, aceiaşi Preda şi Radu Buzescu sunt trimişi de voievod să distrugă din nou Hârşova, pentru a nu permite inamicului să se regrupeze şi să îşi întărească forţele. Nu vom vorbi despre celelalte acţiuni militare din Dobrogea (ex. Silistra) sau de la Brăila, dar trebuie să facem o referire legată de reacţia dobrogenilor creştini, din timpul acelor confruntări militare. Un contemporan al vremii (sursă Călători străini 3) scria că aceştia l-au ajutat pe Mihai Viteazul, în ciuda faptului că nu formau o armată profesionistă: “Locuitorii Dobrogei sunt viteji şi se pot strânge laolaltă un număr însemnat, deşi nu au altă arme decât spada şi puţine arcuri şi săgeţi”…

Sursă – Istoria Dobrogei – Ion Bitoleanu, Adrian Rădulescu

sursă foto – wikipedia.org (portretul din 1601)

[codepeople-post-map]

Cneazul Sviatoslav, Dobrogea şi sângeroasa bătălie de la Dunăre

În anul 971, pământurile noastre dintre Dunăre şi Marea Neagră au intrat definitiv sub controlul Bizanţului, care a construit şi fortificat numeroase aşezări ale Dobrogei medievale. Puţini ştiu însă că bătrâna Scytie Minor a fost la un sigur pas de  cădea în acele vremuri sub controlul unei alte mari puteri, Rusia kieveană, condusă în acea perioadă de marele cneaz Sviatoslav I Igor.

Soarta Dobrogei noastre a fost decisă în urma unei confruntări sângeroase de durată, între cele două mari forţe (Bizanţul şi Rusia Kieveană), încheiată cu o bătălie memorabilă, al cărui final a adus în cele din urmă mult aşteptata pace. Cneazul Sviatoslav, care avea de partea lui cetăţi importante dobrogene, precum Preslaviţa (Nufăru) sau Constanţia (Constanţa) se afla cu armata sa, în acel an 971, pe malul Dunării, încercuit de bizantini, în fortăreaţa de la Durostorum (Durostor, azi Silistra Bulgaria).

Noaptea, de pe malul drept al Dunării, din Dobrogea, erau aduse pe ascuns care cu grâne, pentru a-i aproviziona pe asediaţi. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes a povestit detaliat cele mai importante momente ale acestei bătălii de la Silistra. Disperaţi de puterea nimicitoare a maşinilor de asediu, ruşii ies din cetate, atacând piesele de artilerie.

Comandantul artileriei bizantine, magistrul Ioan Curcas („băut şi abia ridicat de la masă”) sare să îi întâmpine pe atacatori, dar calul său cade într-o groapă, iar el este măcelărit de ruşi (menţionaţi în izvorul istoric şi ca taurosciţi). Pentru că magistrul avea armură aurită, ruşii au crezut că el este împăratul Ioan Tzimiskes, aşa că, retraşi înapoi în cetate, i-au înfipt capul generalului într-un ţăruş din turn, încercând să îi înfricoşeze pe bizantini.

Cu un moral excelent după măcelărirea magistrului, ruşii ies a doua zi din nou în câmpie, conduşi de viteazul Icmor, al doilea la comandă după cneazul Sviatoslav. Icmor ucide zeci de “romani”, iar victoria kieveană pare imposibil de evitat. În acel moment însă, Anemas cretanul, un lăncier al împăratului, îl atacă pe Icmor şi reuşeşte să îl ucidă, retezându-i capul.

Este momentul decisiv al bătăliei: ruşii sunt îngroziţi de pierderea eroului lor şi se retrag înfricoşaţi în cetate. Se spune că, în ultimele zile de asediu, kievenii făceau sacrificii înecând în Dunăre copii şi cocoşi, încercând să îmbuneze astfel zeii păgâni în care mulţi dintre ei încă mai credeau.

În cele din urmă, după 3 luni de asediu, pe 24 iulie 971, Sviatoslav şi Tzimiskes fac pace: Durostorum este preluată de Bizanţ, toate cetăţile dobrogene se închină împăratului iar acesta, inteligent, nu porneşte nicio acţiune de răzbunare împotriva acestor foşti aliaţi ai lui Sviatoslav.

Cneazul kievean părăseşte Dobrogea pentru a se întoarce acasă, dar este ucis peste un an, lângă Dniepr (azi Ucraina) într-o ambuscadă a pecenegilor care încheiaseră un acord secret cu Bizanţul. Bătălia de la Silistra a avut o importanţă uriaşă asupra dezvoltării Dobrogei medievale, care intră astfel sub controlul unui Bizanţ organizat, puternic şi, mai ales, creştin ortodox…

bibliografie – Cronica lui Ioan Skylitzes; Jack Lindsay – Bizantium in Europe, Istoria Dobrogei – Bitoleanu, Rădulescu; Nicolae Iorga – Istoria Românilor; Istoria lumii în date – Andrei Oțetea, 1969

sursă foto – wikipedia.org, Cronica lui Ioan Skylitzes  – “Ruşi urmăriţi de către Bizantini la Durostolon”

[codepeople-post-map]

O legendă inedită – “Urşii”, asediul şi cetatea Hârşova

Celebrul scriitor turc Evlya Celebi a efectuat la jumătatea veacului 17 două călătorii în Dobrogea, oferind posterităţii informaţii extrem de preţioase despre localităţile aflate între Dunăre şi Marea Neagră. El a ajuns şi la Hârşova, acolo unde a aflat o legendă extrem de interesantă, de unde provine şi numele oraşului. Se spune că în plin Ev Mediu, atunci când otomanii purtau războaie cu Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi pentru cetăţile din Dobrogea, o armată a unui sultan a ajuns şi lângă marele oraş de pe Dunăre. Turcii au început să asedieze fortăreaţa, dar nu de pe fluviu, unde zidurile erau inexpugnabile, ci de pe uscat, din câmpie. Românii din cetate erau mai puţini decât atacatorii şi şansele de a rezista în faţa atacului erau foarte mici. De aceea, creştinii s-au hotărât să îşi ia prin surprindere duşmanii, riscând totul pe o ultimă carte.

Celebi povesteşte că asediaţii şi-au pus blănuri de urs peste ei şi i-au atacat noaptea pe otomanii aflaţi în tabăra militară. Se spune că atunci când a văzut cine atacă, sultanul (nu ştim numele său, neavând data exactă a asediului) a strigat: „Odovan hîrş gelyor”, care se traduce ca “vine ursul în câmpie”. Românii le-au provocat pierderi mari atacatorilor, dar Celebi nu ne mai spune dacă aceştia au mai reuşit să cucerească cetatea. Probabil au făcut-o în cele din urmă, pentru că după 1420, toate oraşele mari ale Dobrogei se aflau deja sub controlul Înaltei Porţi. De la ursul care coboară în câmpie, vechiului Carsium i-a rămas numele de Hârşova, urbea fiind menţionată de otomani şi ca Harisova, iar de către călători germani ca Chirschowa, Hirsove, Kersova sau Harsowa….

Sursă bibliografie – arheolog Constantin Nicolae (responsabil şantier Carsium Hârşova) – lucrări publicate în Revista Pontica, informaţii din opera lui Evlya Celebi

Sursă foto – litografie A. Von Saar, după un desen de Erminy, din 1826

[codepeople-post-map]

Cetatea medievală de la Midia şi războiul Bizanţului cu despotul Dobrotici

În urmă cu mai bine de şase secole, una dintre cele mai mari şi mai puternice cetăţi ale Dobrogei era Midia, un oraş medieval neidentificat încă, dar care, foarte probabil, se află în zona Petromidia, sub uriaşul mastodont industrial. Cu acest nume, de Midia, apare în numeroase izvoare scrise ale vremii. Iar aceasta este una dintre poveştile sale…În secolul XIV „puternica Midia” era un oraș-port extrem de dezvoltat, „locuit de mii de vlahi” și care a fost motivul unui conflict militar, izbucnit între două mari forțe militare ale acelor vremuri.

În anul 1346, Imperiul Bizantin (sub controlul căruia se afla și o mare parte a Dobrogei) era măcinat de luptele interne dintre familiile Cantacuzino și Paleolog, care încercau să-și impună favoriții pe tronul Imperiului. Regenta Ana de Savoia, mama împăratului minor Ioan al V-lea Paleologul, îl avea ca aliat pe cârmuitorul Țării Cărvunei, Balica (sau Balică). Acesta își trimite unul dintre frații mai mici (sau fiul, după unele izvoare) Dobrotici, în fruntea unei armate puternice. Dobrotici se distinge în lupte, drept pentru care regenta îl numește guvernator al portului și cetății Midia și îi dă în căsătorie pe fiica primului sfetnic al Imperiului, Apokaukus. Izvoarele bizantine scriu că acest oraș puternic se număra printre cetățile care se alăturaseră de la început cauzei împărătesei.

Orașul de câteva mii de locuitori domina economic ținutul înconjurător, avea un port vast și o flotă puternică. Între timp, la Constantinopole, conflictul dintre Paleologi și Cantacuzino se încheie cu succesul acestora din urmă. Victorios în războiul civil, generalul Ioan Cantacuzino se încoronează pe 13 mai 1347 sub numele de Ioan al VI-lea. Noul basileu îi purta pică lui Dobrotici, pe care îl acuza că ar fi jefuit orașe precum Mesembria, Anchilaos și Provato. Împăratul îi cere lui Dobrotici să îi predea Midia, dar acesta refuză. În vara lui 1348, împăratul pornește cu oaste împotriva Midiei, unde Dobrotici își crease un adevărat cartier general, de unde pornea expediții împotriva orașelor din zonă care se aflau sub control bizantin. Ioan al VI-lea blochează cu flota sa portul Midia și cu trupe care stau în asediu pe uscat.

În cetatea, Dobrotici avea de partea sa câteva mii de soldați. Nu s-a ajuns până la urmă la pierderi umane, pentru că, forțat, Dobrotici acceptă să cedeze orașul în schimbul Țării Cărvunei. Între timp, Balica dispăruse din istorie (soarta sa este necunoscută, drept pentru care Dobrotici devine noul principe al voievodatului). Midia este așadar moneda de schimb între cele două tabere, anexarea acestui oraș de către bizantini conducând la instaurarea păcii. Cetatea Midia a fost extrem de importantă și în conflictele militare de la sfârșitul secolului XIV, pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Dar aceasta este o cu totul altă poveste…

Surse bibliografie – Octavian Iliescu, MM Alexandrescu, Petre Diaconu, Cronica împăratului Ioan IV Cantacuzino, citate din cronicarii bizantini Malkonkodilas, Leus şi Nechifor Gregoras, jurnalul militar al contelui Amedeo de Savoia.
Sursă Foto – zona Midia imagine aeriană – infomondo.ro

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.