Karavanserai – Marile hanuri ale Dobrogei otomane şi drumurile provinciei

Karavanserai – Marile hanuri ale Dobrogei otomane şi drumurile provinciei

Termenul de karavanserai (caravanserai) ne duce imediat cu gândul la Orient, la Drumul Mătăsii şi la negustorii care merg prin pustiul deşertului căutând cu disperare la orizont siluetele unor aşezări umane sau umbrele unor oaze . Cuvântul se regăseşte în Dex cu explicaţia – mare han unde poposesc caravanele… Ce ştim mai puţin este că Dobrogea şi-a avut şi ea karavanseraiurile sale, în timpul dominaţiei otomane. Se aflau la răspăntiile marilor drumuri comerciale dar şi în zone mai îndepărtate… Să nu uităm că mulţi călători străini (mai ales occidentalii) care au trecut pe aici în Evul Mediu, cu precădere pe drumul median din centrul provinciei numeau aceste locuri drept “desertum”, o stepă pustie şi aridă în timpul verii şi cu un crivăţ necruţător, în anotimpul rece…Karavanserai-urile dobrogene erau identice cu cele întâlnite pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman… Hanuri mari cu zeci sau chiar peste 100 de camere, cu încăperi ce dădeau unele în altele, fiecare dintre aceste spaţii putând găzdui măcar câte o familie… Prezent în Dobrogea de la jumătatea secolului XVII, celebrul călător Evlya Celebi descria în detaliu aceste lăcaşuri ale pribegilor… Camerele de locuit înconjurau o curte umbrită de un arbore capabil să ţină umbră călătorilor obosiţi de drum lung… În aceeaşi curte exista cel puţin un bazin cu apă proaspătă şi bună, un izvor sau o fântână, locuri unde oaspeţii se puteau răcori şi unde puteau fi adăpate şi animalele… Fiecare karavanserai îşi avea grajdurile sale, unde puteau fi ţinuţi şi îngrijiţi zeci sau chiar sute de cai. Hanul avea magazii mari pentru depozitarea mărfurilor şi ateliere, fierării – potcovării etc Karavanseraiurile Dobrogei erau mici, mari şi medii, fiind locurile unde trăgeau mereu expediţii militare sau diplomatice, caravane de negustori sau călători obşnuiţi… În aceste caravanseraiuri era primit orice călător, fie el musulman sau ghiaur (necredincios), la orice oră din zi sau din noapte… Evlya Celebi a scris că mari kavanseraiuri se găseau în veacul al XVII-lea în multe dintre oraşele sau târgurile importante ale provinciei, laolaltă cu mari centre comerciale (bazaruri, târguri)… Mangalia îşi avea 3 hanuri şi peste 300 de prăvălii, marele centru Babadag avea mult mai multe precum şi 390 de prăvălii, Hârşova 3 hanuri şi 110 de mici prăvălii iar la Karasu (viitorul Medgidia) exista cel puţin un han şi peste 50 de prăvălii… Celebru era acel caravanserai de la Babadag din curtea geamiei lui Gazi Ali Paşa. Această personalitate a lăsat moştenire în 1620 oraşului karavanseraiul întemeiat de el, alături de alte câteva proprietăţi… Hanurile Dobrogei otomane erau fie simple, fie cu etaj, în funcţie de importanţa lor… În acele timpuri, călătorii fie ei musulmani, străini sau valahi obişnuiau să meargă pe drumurile cunoscute şi păzite. Însuşi Celebi, în timpul celor cinci călătorii ale sale în Dobrogea a folosit mai ales drumuri principale precum cel litoral, cel median sau din zona Dunării … O rută obişnuită era cea pe traseul Silistra – Balcic – Cavarna – Mangalia – Kustendge – Caraharman – Babadag (de la Sud la Nord şi înapoi)…Multe dintre hanurile de altădată nu au fost descoperite, sigur se găseau la Karamurat (Kogălniceanu de Constanţa), la Esterabad (Ester, lângă Târguşor) sau la Inehan Cişmeşi (Fântânele). Sunt lăcaşuri care au dănuit sute de ani, care ar avea mii de poveşti de spus…

Bibliografie – Adrian Ilie – Valea Kara-Su Monografie istorică; Evlya Celebi; Calatori straini in Tarile Romane,  Revista Peuce; Pontica, Analele Dobrogei – serie veche

Sursa foto – historytoday. com – Interiorul unui caravanserai turcesc din secolul XVII, desen în culori dintr-un manuscris al vremurilor – Art Archive/Dagli Orti/Museo Correr Venice

[codepeople-post-map]

Visul sultanului Baiazid Veli – o legendă despre Babadag

Una dintre frumoasele legende despre Babadag îl are ca personaj principal pe sultanul Baiazid al II-lea i Velî, fiul marelui Mahomed al II-lea (a nu se confunda Baiazid al II-lea cu Baiazid I Ildirim, cel învins la Rovine de Mircea cel Bătrân, în 1395). Se spune că Baiazid cel din povestea noastră, “padişah” al Imperiului otoman între 1481 şi 1512 a căzut într-o zi la pat, cuprins de o boală necunoscută. Niciun medic din împărăţie nu a ştiut să-I dea de cap suferinţei sale şi mulţi se gândeau deja că zilele sultanului sunt numărate. Baiazid se ruga însă în fiecare zi la Allah să îl scape de suferinţă. Într-o noapte, el avu un vis ciudat: un derviş (călugăr musulman itinerant) I se arătă şi îl vesti că suferinţele sale vor dispărea iar boala îi va părăsi trupul. Dervişul îi spuse că este tămăduit în numele sfântului Saltîc a cărui memorie trebuie însă să o onoreze prin recuperarea sacrelor sale oseminte. A doua zi, sultanul se trezi sănătos tun şi se hotărî să apuce drumul Dobrogei, acolo unde cărturarii săi i-au spus că ar trebui să se afle rămăşiţele Sfântului Saltîk. Baiazid al II-lea veni aşadar pe pământurile noastre şi tot întrebând despre Sfânt ajunse la Babadag. Acolo el întâlni un bătrân păstor care ştia unde se află osemintele uitate ale legendarului Sari Saltîk Dede (Saltuk, Baba), cel care în a doua jumătate a veacului XIII s-a stabilit în zona Babadagului împreună cu zeci de mii de turci. Păstorul aflase de mormîntul uitat pentru că de fiecare dată când mergea pe munte, oile sale refuzau să pască iarbă într-un singur loc, deşi păşunea acolo era una mănoasă. Sultanul merse şi el pe munte şi găsi mormântul profetului. Luă rămăşiţele acestuia şi le duse în oraş, acolo unde Baiazid II porunci să se ridice un mausoleu unde să fie depuse osemintele Sfântului. Era anul 1484 iar Sfântul Saltuk îşi găsea odihna la aproape două veacuri după moartea sa (a decedat în 1297 potrivit izvoarelor istorice otomane). Mausoleul lui Sari Saltîk este şi astăzi loc de pelerinaj pentru toţi etnicii musulmani iar amintirea sa, a celui despre care se spune că a întemeiat oraşul Babadag, este mai vie ca oricând…

Bibliografie (parţial), Eugenia Doina Gemală – Legende din ţinuturi dobrogene, Mehmet Ali Ekrem, Saltuk Name; Monografia oraşului Babadag

[codepeople-post-map]

Povestea banditului Deli Ali

Nu doar creştinii dobrogeni şi-au avut haiducii lor… Un turc de prin zona Niculiţelului a ales şi el drumul codrului, fiind ani buni spaima tuturor trecătorilor de pe aceste meleaguri. A tâlhărit pe drumurile Babadagului, dar şi pe cele de pe la Razim şi Sinoe, lacuri bogate în peşte şi unde negoţul mergea strună, aducând bani frumoşi… Se numea Deli Ali iar povestea sa este una simplă… Fusese soldat, dar dezertase după ce, încălcând legea Coranului, se îmbătase într-o noapte şi făcuse jaf într-un cătun de bulgari. Urmărit de ai săi, hăituit prin pădurile în care copilărise a fugit într-o noapte la Babadag şi a mers la un hoge cerându-i, în numele lui Alah, să îl ascundă de urmăritori. Acesta l-a pofitit în casă, i-a spus vorbe blânde, l-a ospătat, i-a dat loc de aşternut şi pe când Deli Ali dormea, a mers iute la poliţie şi s-a întors cu potera după el. Deli Ali se trezise însă, cine mai ştie ce anume îi tulburase somnul… A tras cu pistolul în şeful poliţiei omorându-l pe loc, apoi a ieşit valvârtej din casa hogei şi a dispărut în noapte. Din acel moment nu a mai avut cale de întoarcere. S-a făcut tâlhar la drumul mare, făcând tot felul de grozăvii şi prădând musulmani şi creştini (ghiauri – necredincioşi) deopotrivă… Într-o zi s-a întors însă la Babadag pentru a se răzbuna. L-a găsit pe hoge în curtea casei dar nu l-a ucis, căci moartea nu era de ajuns. L-a uns cu spurcătură din haznaua curţii şi l-a obligat să mănânce o halcă mare de porc prăjit, sub ameninţarea pistolului. Tâlhar de drumul mare, Deli Ali nu a înţeles cum un om al profetului l-a putut da pe mâna poliţiştilor, în felul în care acesta o făcuse… De aceea l-a făcut pe hoge mai păgân ca păgânii… A plecat apoi din curte, lăsându-l pe “învăţător” stană de piatră, ruşinat şi murdar… Deli Ali a fost în cele din urmă prins şi pedepsit pentru faptele sale rele, pierzându-şi viaţa de tânăr. Nici hogea nu a mai avut viaţă şi a plecat din oraş, umilit şi muncit de gânduri rele şi nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu el….

Bibliografie (parţial) – Ostrovul lupilor – M. Sadoveanu; Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare)

sursă foto – totb.ro – Peter Lengyel – Pădurea Niculiţel – Valea Teilor

[codepeople-post-map]

Poveşti nord-dobrogene – Fântâna Sunguru şi izlazul Morfa

Pe drumul ce duce de la Babadag la Enisala există şi acum o veche fântână cu nume ciudat, Sunguru. Mulţi cred că e vreo denumire turcească dar bătrânii locului, păstrători ai poveştilor de demult, spun însă altceva… Se spune că în acel loc venea adesea, acum mai bine de un veac, un cioban ardelean căruia toţi îi spuneau Pelticul, din pricina defectului de vorbire pe care îl avea din naştere. El îşi aducea mereu turma de oi pe acele locuri cu iarbă proaspătă, udată de apele unui mic pârâiaş ce curgea în apropiere. Într-un an însă, asupra Dobrogei se abătu o secetă năpraznică. Mai toate apele curgătoare secară iar animalele păstorilor mureau pe capete. Disperat că îşi pierde turma, Pelticul se apucă şi săpă zile întregi în pământ, până reuşi să dea de apă rece şi bună. De fântâna lui cea adâncă aflară pe dată toţi ciobanii, ce îşi aduseră imediat şi ei oile la adăpat. Când îl întrebară pe Peltic cine l-a ajutat să sape atâta amar de pământ, omul a răspuns: “Sungur am făcut-o”. Cu toţii au râs şi locului i-a rămas numele de Sungur sau Sunguru…. Nu departe de acest loc, dar pe cealaltă parte a drumului spre Cetate se află un imaş, un izlaz căruia lumea îi spune Morfa. Puţini mai ştiu însă de unde îi vine numele…Povestea aceasta este de pe vremea când Dobrogea era încă stăpânită de turci. Un păstor a fost prins de otomani şi acuzat că nu a plătit beilicul, taxa pe care orice cioban valah trebuia să o dea stăpânirii pentru a putea duce animale la păşune. Omul nu plătise, se zice. A fost dus pe un imaş şi uns cu miere de albine. Pe dată, roiuri de viespi, albine şi alte insecte au năvălit asupra nefericitului. Acesta ţipa disperat şi văzându-şi nevasta jelindu-l de la depărtare, începu să strige la ea ”Morfă, fă!Mor, fa!”. De murit, nu a murit.. şi nici nu a mai uitat vreodată să plătească beilicul. De la strigătura sa, imaşul acela a rămas cu numele de Mor …fa, Morfa…

 Bibliografie – Cintian Bărbuleanu – Monografia oraşului Babadag

 Sursă foto – alltravels.com; panoramio.com – Fântâna Sunguru

[codepeople-post-map]

Legenda frumoasei Sandrada, prinţesa geţilor

Acum mai bine de două mii de ani, pe aceste tulburate meleaguri de la mal de Pont trăia un puternic rege al geţilor pe nume Zoltes. Aprig şi viteaz ca nimeni altul, el se războia cu toate seminţiile pământului ce veniseră în bătrâna Sciţie pentru a pune mâna pe bogăţiile de aici. Multe izbânzi reuşise Zoltes dar anii treceau repede iar braţul său devenea tot mai nesigur, pe măsură ce numărul duşmanilor devenea parcă din ce în ce mai mare. Într-un an, o armie numeroasă a unui neam aproape neştiut (era vremea când romanii încă se luptau între ei în ţara lor) se abătu cu gând de război pe tărâmul dintre Dunăre şi Mare. Atunci Zoltes merse în peştera marilor preoţi pentru a-i întreba care este scăparea din această primejdie. Se gândea regele că va trebui să îi sacrifice Marelui Zeu un tânăr războinic – mesager al cerurilor – aşa cum era adesea obiceiul înaintea marilor bătălii. Preoţii din peştera Bătrânilor Munţi îi deteră însă un alt răspuns: Nu puteau scăpa de primejdie decât dacă Regele îşi sacrifica propria fiică, pe frumoasa Sandrada. Cu ochiii înlăcrimaţi, Zoltes încuviinţă acest teribil sacrificiu. În cortegiul ce îl însoţise însă la preoţi se găsea însă şi un bătrân oştean ce o iubea pe prinţesă ca pe propria sa fiică, răpită pe vremuri de o boală. Şi acest războinic fugi repede în cetatea geţilor şi îi spune Sandradei ce alegere fusese făcută. Fără să stea prea mult pe gânduri, fata fugi din cetate la miez de noapte, călare pe un armăsar iute ca focul şi însoţită doar de câinele ei credincios Tvogo. Şi se ascunse în adâncurile pădurii, la zile distanţă de pământurile tatălui său,  într-o poiană fermecată, nebătută de picior omenesc. O căutară geţii zile bune, fără izbândă, dar se lăsară în cele din urmă păgubaşi, căci nu mai era timp de căutări. Duşmanul venise şi bătea la porţile cetăţii. Se dădură lupte grele dar veneticii erau mult prea mulţi. Muri Zoltes în luptă, cetatea sa fu distrusă iar neamul său împrăştiat. Când află ce se întâmplase, tănăra prinţesă jeli neîncetat trei ani, socotindu-se vinovată pentru nenorocire. Într-o amiază, în pădurea Sandradei ajunse însă şi un tânăr de neam străin, poate scit, poate grec, poate altă seminţie, cine îl mai poate ştii… El o împiedică pe fată să îşi ia viaţa şi rămase cu ea, acolo, în adâncul codrilor. Îşi întemeiară o familie, îşi făcură case trainice şi gospodării bogate. Cu timpul veniră acolo şi alte familii ce fugeau de războaiele de la Pont. Aşezării lor lumea îi spuse mai târziu Satul Nou, sau după limba romanilor Vicus Novus, pe care noi îl ştim acum de Babadag. Dacă a fost Sandrada vinovată sau nu de pieirea neamului ei, la întrebarea aceasta numai Marele Zamolxe poate răspunde…

 Bibliografie –Cintian Bărbuleanu – Monografia oraşului Babadag (adaptare)

[codepeople-post-map]

Fesul lui Ali Mehmet

Era într-o zi de vară, prin anii 20! Tânărul cizmar Hamit Ali Mehmet, născut şi crescut în Babadag, mergea cu căruţa prin pădurea Codrului spre Sarighiolul de Deal. Îi convenea să meargă o dată la câteva săptămâni 40 de kilometri dus şi 40 întors pentru că la Sarighiol era lume multă, care abia aştepta ca meşteşugarul să le facă încălţări trainice sau să le repare pe cele vechi. În schimbul lor, Hamit primea alimente şi cereale, pe care le punea apoi în hambar, păstrându-le pentru lunile grele de iarnă.

În acea zi, Hamit se gândea la ale lui, când deodată pe cărare, în faţa căruţei sale, răsări de niciunde un tâlhar. Era mare şi voinic, cu o căutătură rea în ochii, cu un pistol în mâna dreaptă al cărui trăgaci era atins uşor de degetul arătător. “ Dă-mi tot ce ai sau te curăţ” urlă namila, vorbind în româna lui cu accent rusesc. Hamit îngheţă… Îl recunoscuse imediat din povestirile altora. Era Terente, banditul din Carcaliu, spaima călătorilor şi a oamenilor cu cheag.

Nu avea mai nimic la el, dar se temea că o să rămână fără cal şi căruţă, pentru care trudise atâtea amari de luni. Când tocmai vru să spună ceva, undeva, departe, în spatele lor se auziră tropote de cai. Le auzi şi Terente, care lăsă pistolul uşor în jos, pe faţă citindu-i-se îngrijorarea. Lui Hamit îi veni imediat un gând năstruşnic şi pe datăî îi spuse tâlharului: “ În spatele meu e prefectul, cu jandarmi mulţi după el. Cruţă-mă”.

Terente îl privi atent şi iscoditor, neştiind imediat ce să facă. Nu stătu însă mult pe gânduri, făcu un salt lângă căruţă, îi smulse cizmarului fesul din cap şi fără să mai spună ceva, dispăru în adâncul pădurii. Rămas fără fes, Hamit oftă uşurat. Îşi contiunuă drumul şi înainte de Sarighiol îl ajunseră şi aşa-zisele potere, nişte boieri de la oraş care cutezaseră să iasă la plimbări fără arme la ei. Cizmarul îşi văzu de ale lui apoi se întoarse teafăr la Babadag, fără să povestească cuiva întâlnirea lui cu Terente.

Lunile următoare apăru zvonul că în pădurea Codru îşi face veacul un nou bandit, un turc cu fes ce vorbeşte în limba profetului Mohamed. Hamit singur ştia că e Terente şi că acel fes este al lui. Nu a zis nimănui decât peste ani, când Terente murise şi devenise deja poveste. Ce îl supăra însă cel mai tare pe Hamit era că niciodată nu a mai ştiut ce s-a întâmplat cu fesul…

Bibliografie – Cintian Bărbulian – Monografie Babadag; Analele Dobrogei 1934-1937

[codepeople-post-map]

Trânta lui Gavrilă şi comoara de la Babadag

“Turceasca”! Aşa îi spuneau Dobrogei noastre rumânii din celelalte provincii, pe vremea când ţinutul de la mare se afla încă sub stăpânirea otomanilor. În Turceasca a ales să se aşeze şi Gavrilă Coman din Răşinari, un cioban devenit haiduc. Povestea acestuia a început la Sibiu, unde îşi făcea armata. Într-o zi, un sergent a vrut să îl bată cu o curea pentru cine ştie ce faptă iar Gavrilă l-a luat de brăcinari şi l-a aruncat pe fereastra casei de garnizoană. Din păcate, omul şi-a rupt gâtul iar fostul cioban a fugit de lege, ajungând în cele din urmă pe meleagurile noastre.

A început să îi prade pe bogaţi la drumul mare iar soldaţii Paşei, trimişi să îl prindă, nu reuşeau niciodată să îi dea de urmă. Când se nimerea să îl ajungă, gloanţele lor treceau pe lângă el de parcă ar fi fost fermecate. Ţăranii povesteau că nu era lucru curat cu Gavrilă acesta: putea chiar prinde glonţul în aer şi îl arunca înapoi spre cel ce îl trăsese. Aşa i se dusese vestea haiducului, care din om obişnuit ajunsese mai ceva ca zmeii din basme.

Într-o zi, Gavrilă a ajuns la Tulcea, unde paşa făcea nuntă mare pentru fiul său. Era zi sfântă pentru turc, care promisese ca în acea zi să nu lege şi să nu cerceteze pe nimeni pentru vreo faptă rea, ci doar să se bucure şi să petreacă.  Şi pentru că aşa era obiceiul, în timpul nunţii se ţineau şi “pehlivănii”, lupte voiniceşti, trânte cum le spuneau rumânii sau kureş cum le ziceau musulmanii. Spaima tuturor era un arap (arab) uriaş, care îi punea repede la pământ pe toţi luptătorii. Gavrilă, voinic, dar mai ales cu minte s-a dus şi el să îşi măsoare puterile cu namila. S-a uns cu untelemn pe trup, cum era obiceiul şi s-a luat la trântă. Scăpa haiducul mereu din strânsoarea namilei…

Când s-a săturat Gavrilă de “dansat” cu arapul l-a prins deodată pe acesta de brâu, l-a ridicat deasupra capului, cât era cela de mare, şi l-a zvârlit la pământ. Pământul a duduit, muzica s-a oprit iar Harapul… a leşinat… I-a tras Gavrilă câteva palme, ca să îl trezească. A umblat apoi vorba că Harapul, însoţit de mulţi tovarăşi l-a căutat pe rumân ca să se răzbune, nu atât pentru premiul pierdut, ci mai ales pentru ruşinea palmelor acelea. Şi mai povesteau ţăranii că cel ce i-a zis Harapului să stea locului şi să nu mai ţină duşmănie ar fi fost chiar Paşa, ce îşi ţinuse cuvântul că nimeni nu va avea de suferit de pe urma celor petrecute la nunta sa.

Că paşa l-a tot căutat apoi pe Gavrilă să îl lege pentru haiduciile lui, asta e altă poveste, aşa era în firea lucrurilor. Gavrilă a scăpat după nunta de la Tulcea şi şi-a continuat faptele. Într-o zi, Haiducul i-a spus unui tovarăş al său, Licoi, şi el din Răşinari, să meargă împreună la Babadag, unde aflase că sub o cişmea ar fi fost ascunsă o comoară de demult. Licoi nu s-a învoit iar Gavrilă a mers singur.

Soarta însă a făcut ca doar o zi înainte de a ajunge haiducul, un văcar din munţi să dea din întâmplare peste lada ceea ce aur şi să o ia cu el. Gavrilă l-a căutat zile bune, ca să i-o fure dar nu l-a mai găsit. Zile multe oricum nu a mai avut Haiducul. L-a pedepsit Dumnezeu pentru blestemăţiile sale şi i-a dat o boală grea de stomac, ce l-a prăpădit de tânăr. De pe urma sa a rămas doar povestea…

Bibliografie – De la bătrânii dobrogeni (culegeri Titus Cergău); Monografia oraşului Babadag – Cintian Bărbuleanu

sursă foto + descoperă.ro – pistoale haiduc

[codepeople-post-map]

Povestea haiducului Vârlan

La câţiva kilometri de Slava Cercheză, în adâncul pădurii, există un izvor cu apă limpede şi rece, căruia localnicii îi spun Izvorul lui Vârlan. Numele îi vine de la unul din cei mai de seamă haiduci ai Dobrogei, poate ultimul dintre aceştia, născut în Slava Rusă şi care a trăit pe la începutul veacului trecut. Povestea sa de haiduc a început la câţiva ani după Primul Război Mondial, pe când Vasile Vârlan lucra ca argat la un hoge din satul Turda, nu foarte departe de Babadag. Bărbatul trăia bine la hogea Kasim Omer iar acesta se purta bine cu el. Într-o zi, Vârlan făptui o faptă rea, nimeni nu mai ştie ce anume iar hogea Kasim se supără tare şi îl pălmui pe argat. Acesta şi-a luat atunci câmpii, a fugit în pădure, şi-a adunat o ceată de tâlhari şi s-a făcut haiduc. Jefuia şi prăda pe oricine găsea pe cărările pădurilor, mai ales pe cei cu bani, ferindu-i însă pe cei mai nevoiaşi. Într-o zi, pe un drum se întâlni Vârlan chiar cu Hogea Kasim, cel ce îl pălmuise. Haiducul nu era om prost şi nici răzbunător. “Ţi-aduci aminte de mine” l-a întrebat el pe turc iar acesta, înspăimântat, şi-a zis că acelea sunt ultimele lui clipe de viaţă. “Ai avut dreptate să mă pălmuieşti şi nu îţi voi face nimic, eşti liber să te duci pe drumul tău” zise însă banditulşi dădu ordin tuturor tâlharilor pe care îi conducea să nu îl atace niciodată în viaţa lor pe hogea Kasim din satul Turda. Că era om foarte isteţ, nu încape îndoială. Într-o noapte a jefuit un preot bogat după ce s-a deghizat în ţărancă şi prefăcându-se că are un copil bolnav în braţe (era o păpuşă) l-a făcut pe părinte să îl lase să intre în casă, unde a scos apoi pistolul şi a făcut fărădelegea. Oamenii săraci îl iubeau pentru că adesea le dădea din prada lor. Într-o zi, prin pădure s-a întâlnit cu o văduvă ce ducea la tâg o vacă, pentru a o vinde. Femeia avea trei copiii mici de crescut, o casă ce stătea să cadă pe ea şi datorii cu duiumul. În loc să îi fure vita, Vârlan i-a dat femeii o pungă plină cu bani de aur iar aceasta a reuşit astfel să scape de sărăcia lucie şi de datorii. Zece ani a haiducit Vasile Vârlan prin pădurile de lângă Slave şi Babadag şi jandarmii nu reuşeau niciodată să îl prindă. Iarna stătea pe la casele nevoiaşilor pe care îi ajutase iar vara era în adâncul pădurii. Într-o zi însă, şeful de post din Slava Rusă îl prinse pe un cumnat de al său pădurar, care mergea să îi ducă lui Vârlan alimente şi cartuşe. L-au pus pe om să îi conducă la ascunzătoarea din pădure. Pădurarul s-a oprit tocmai acolo, la Izvorul cu apă limpede, care curgea pe sub scorbura unui stejar falnic, pe care abia îl puteau cuprinde trei oameni voinici. “Am venit cumnate, zise pădurarul”. Haiducul a ieşit din ascunzătoare, i-a văzut faţa omului şi a apucat să mai zică “Jandarmii unde sunt?”. Trei gloanţe trase de jandarmii ascunşi după copaci l-au răpus pe dată. Trupul i-a fost pus într-o căruţă şi dus prin satul Slava Rusă, pentru a fi arătat oamenilor, însă aceştia nu se bucurau, ci plângeau sfârşitul haiducului. Stejarul lui Vârlan a fost doborât de o furtună acum vreo 30 de ani dar izvorul său este încă acolo, într-o poiană, în pădurile de la Slave unde şi-a trăit şi sfârşit viaţa ultimul Haiduc al Dobrogei…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1935 “Dela bătrânii dobrogeni”, Monografia oraşului Babadag – Cintian Bărbuleanu

[codepeople-post-map]

Tragica poveste a celor 1000 de haiduci ai lui Mihai Viteazul

Cu toţii am citit despre Baba Novac, haiducul sârb care a luptat alături de domnitorul Ţărilor Româneşti împotriva Imperiului Otoman. Acest viteaz ridicat la rang de general ajunsese să conducă aproape 8000 de călăreţi-haiduci, un corp de elită extrem de apreciat de către domnitor. Erau români, sârbi, dar şi războinici toscani mercenari, asimilaţi însă de cetele haiduceşti. Ce se ştie mai puţin este însă rolul avut de unii dintre aceşti viteji în timpul campaniei lui Mihai, la Sud de Dunăre şi în Dobrogea. Ei au atacat şi au ars oraşele Măcin, Isaccea şi Babadag, aflate atunci sub controlul turcilor. S-au distins în mai multe confruntări sângeroase câştigate pe tărâmul nostru, dar în acelaşi timp, o parte dintre ei, au fost şi protagoniştii unei întâmplări tragice şi eroice. În toamna lui 1596, nunţiul papal din Transilvania, acreditat la curtea lui Sigismund Bathory, primea o scrisoare de la negustorul ragusan Paolo Giorgio, care se afla în acea vreme în Dobrogea (n.r.Republica Ragusa, coasta Dalmaţiei). Acesta îl anunţa pe reprezentantul Papei că o groaznică bătălie a avut loc în apropierea Babadagului, în vara acelui an. Totul a început cu o incursiune, în nordul Dobrogei, a unei oşti formată din 1000 de călăreţi. În lipsa căpeteniei Baba Novac, aflat în acel moment în altă zonă, haiducii din Nord zăbovesc inutil în zonă, permiţând regruparea armatei otomane, de zece ori mai numeroasă decât mica armată valahă. Haiducii sunt înconjuraţi, dar nu se predau fără luptă. Mor aproape toţi, dar eroismul lor este incredibil: “Au pierit toţi haiducii dar şi 6000 de turci” scrie Paolo Giorgio şi ne putem astfel face o idee despre cât de încrâncenată şi dramatică a fost acea confruntare. Înfrângerea celor 1000 a fost o tragedie izolată, în Dobrogea, oştile lui Mihai Viteazul înregistrând în general succese răsunătoare.

Sursă bibliografie – “Istoria Dobrogei” – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Călători străini

sursă foto – wikipedia.org, Baba Novac, comandantul haiducilor lui Mihai Viteazul, statuie Cluj

[codepeople-post-map]

Geamia din Babadag, Ali Gazi Paşa şi izvorul sfânt

Unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult musulmane din Dobrogea este, fără doar şi poate, geamia din centrul localităţii tulcene. Legenda spune că, în timpul războaielor cu ruşii, venit în zonă împreună cu o armată otomană, generalul turc Ali Gazi s-a oprit în Babadag şi şi-a spălat mâinile şi faţa la micul izvor natural, cunoscut azi sub numele de Cişmeaua Kalaigi (loc preferat de pelerini). Fermecat de frumuseţea locului, paşa s-a decis să construiască aici o geamie fără de seamăn, unde să se oprească toţi musulmanii dobrogeni şi nu numai. Din banii generalului s-a construit astfel Geamia care îi poartă numele şi care a fost finalizată în anul 1610.

Pentru că iubea mult Babadagul, Gazi Ali Paşa a vrut să îşi aibă mormântul chiar aici, lăsând acest mesaj în testamentul său, cu puţin timp înainte de decesul survenit în 1620. Mormântul său din curtea geamiei poate fi vizitat şi astăzi, de către cei care vin să vadă geamia impresionantă, cu minaretul de 21 de metri înălţime. În anii 90, tot în incinta lăcaşului de cult arheologii au descoperit un caravanserai, un han, una dintre cele opt proprietăţi pe care Ali Paşa le-a lăsat prin testament geamiei din Babadag. Geamia generalului turc şi toate celelalte obiective din incinta lăcaşului merită să fie vizitate de orice turist aflat în peregrinări dobrogene…

Sursă foto – primăriababadag.ro

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.