Caragiale și tătarul Osman

Caragiale și tătarul Osman

Constanța la începutul veacului XX devenise un oraș foarte vizitat de către marii oameni de cultură ai României. Ion Luca Caragiale avea mulți prieteni în vechea urbe a Tomisului, iar unul dintre aceștia era inginerul Zossima, la care trăgea peste noapte de cele mai multe ori. Într-zi toridă de vară a anului 1902, scriitorul se plimba pe străduțele ce dădeau în Piața Ovidiu, printre tarabele și magazinele pestrițe, unde stăruiau încă farmecul și aromele Levantului și unde se vorbeau de-a valma toate limbile Dobrogei, de la româna celor mai mulți, la turcă, tătară, armeană, greacă sau evreiască… S-a oprit în fața unui lustragiu bătrân, un tătar plin de ani și de nevoi, pe care îl mai salutase în diverse rânduri, în plimbările sale. Cu chef de glumă, cocoțat pe scăunelul moșneagului, Caragiale începu să își lanseze tirada de întrebări menite să îl încolțească și să îl pună în dificultate pe tătar, care răspundea, de fiecare dată, molcom, în româna sa cu accent specific: „ E frumos la voi, dar spune-mi Marea asta Neagră e mare, Osmane?/ E mare, bre boierule/ Dar Dunărea asta ce nu-i departe, e mare Osmane?/ E mare, bre/ Păi stai că nu înțeleg. Dacă Marea e mare, cum să fie și Dunărea Mare? Care e mai mare și cum e Dunărea? Că Dunărea nu are cum să fie și Mare, și mare…”. Derutat de schimbul de replici, neștiind ce să mai răspundă, bătrânul lustragiu tăcu dintr-o dată, își grăbi lucrul și după ce termină pantofii boierului, luă banii, își strânse scăunelul și se porni să plece acasă, după ce salută politicos. Făcu însă doar doi-trei pași, apoi se întoarse spre Caragiale și cu năduf și ironie, își zise ultima replică, punând punct discuției anterioare, într-un final:”Boierule, Marea e Mare, Dunărea e mare, dar și mata ești Mare… Pezevenghi”. Osman plecă apoi aproape fugind, fără să mai aștepte vreo replică a scriitorului. Caragiale zâmbi amuzat, își aranjă mustața și proni spre casa Zossima, unde povesti la prânz, fiecare replică purtată între el și bătrânul lustragiu Osman…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei serie veche

[codepeople-post-map]

O poveste uitată a Farului Genovez

De-a lungul a mai bine de două milenii, locuitorii oraşului Tomis, mai apoi Constanţa, au fost fie mângâiaţi de briza plăcută a bătrânului Pont Euxin, fie biciuiţi de crivăţul rece al mării capricioase. Întotdeauna, Marea a făcut parte din viaţa lor, s-au bucurat, au jelit sau au murit pe ţărmul ei… Şi întotdeauna au privit orizontul, încercând să ghicească siluetele corăbiilor care veneau spre Port. Aşteptând mărfuri, veşti sau rude de departe, constănţenii au ridicat mereu câte un far, pentru a lumina calea corăbiilor, pe timp de noapte. Întotdeauna, lumina salvatoare ardea pe movila înaltă pe care turcii o numeau Avretuk Tepe. Războaiele au distrus mereu Farul Constanţei, dar asemenea Păsării Phoenix, acesta a renăscut mereu. Farului i se spune acum Genovez, o legendă zicând că şi negustorii italieni au ridicat aici, pe la 1300, o construcţie de acest gen. Poate este adevărat, poate nu…Mai degrabă înclin spre varianta lui Petre Covacef (sursă Camille Alard), potrivit căreia turcii numeau Constanţa (Geneviz Calee – cetatea genoveză), şi de aici au botezat şi Farul la fel. Nu intrăm însă în “controversa genoveză”, ci ne întoarcem în timp, doar vreo 200 de ani. Povestea a început odată cu venirea la Constanţa a lui Toma Radicevici, un croat angajat de o societate austriacă să aibă grijă de Farul din bătrânul Tomis. Zece ani mai târziu, Constanţa era aproape o ruină, un oraş devastat, care încă îşi lingea rănile după distrugerile suferite în Războiul Ruso-Turc de la 1828-1829. Farul era distrus şi nu se găseau bani pentru refacerea lui. Radicevici se făcuse hangiu, dar om conştiincios, aproape noapte de noapte îşi punea argaţii să ardă seu de animale pe movila Avretuk Tepe, pentru ca navele din larg să ştie unde este uscatul. Radicevici învăţase orarul vaselor, destul de rare la acea vreme…Croatul a murit însă, într-o zi a anului 1852, argaţii nu au mai ars seul, iar hanul a rămas pe mâna văduvei sale. Femeia şi-a chemat în ajutor cele şase nepoate de la Varna, una mai frumoasă decât cealaltă. În 1854, în timpul războiului Crimeii, la Constanţa debarcă trupe franceze aliate cu Turcia şi Imperiul Britanic, împotriva Rusiei. Un ofiţer de origine armeană, Artin Aslan, fiind rănit, este trimis să se odihnească în Hanul văduvei Radicevic. Se îndrăgosteşte de Mariam, una dintre nepoate şi decide să se însoare şi să rămână la Constanţa. Preia afacerea hanului, dar fiind inginer de profesie (constructor de fortificaţii) se angajează şi ca specialist la compania britanică Danube Black Sea Railway Co LTD. Între timp, el comandase deja în Franţa construirea cupolei de far şi încheiase un accord cu administraţia otomană a Constanţei, pentru reclădirea Farului la care atât de mult visase socrul Radicevici. Cu ajutor britanic şi francez, Aslan şi arhitectul Blaise Jean Marius Michel (Mişel Paşa) reuşesc să ridice Farul Genovez, între anii 1858-1860. De numai opt metri înălţime, dar ridicat pe o movilă aflată la 21 de metri deasupra mării, Farul a funcţionat timp de aproape cinci decenii, până în 1905, când a fost pus în funcţiune Farul din Port. Construcţia veche, cea a lui Aslan, a lui Radicevici, a constănţenilor şi poate chiar a genovezilor a rămas drept monument, dar în continuare de veghe, acolo, pe movila Avretuk Tepe…

Sursă bibliografie (adaptare) – Petre Covacef – Povestea Farului Genovez

Sursă foto – Farul şi Cazinoul – imagine de epocă, cca 1930

[codepeople-post-map]

Povestea unui erou – Horia Agarici, Salvatorul Constanţei

Ne-am întors în timp! Ne aflăm pe aerodromul Mamaia, în dimineaţa zilei de 23 iunie 1941. Comandantul escadrilei 53, căpitanul Horia Agarici este forţat să revină la bază pentru a remedia o defecţiune a aparatului său (scurgere de combustibil), în timp ce restul piloţilor săi continuă o misiune de rutină. Tehnicienii români rezolvă imediat problema tehnică, dar pentru Agarici este prea târziu să mai plece după escadrilă. Ceea ce ar fi trebuit să fie pentru pilot o zi liniştită devine însă cea mai grea din viaţa sa. La ora 12.00 se dă alarma: Cinci bombardiere sovietice se îndreaptă spre Constanţa, cu misiunea de a ataca Portul. Fără să primească vreun ordin direct, încălcând toate regulamentele militare, Agarici se urcă în avionul său proaspăt reparat şi atacă singur cele cinci aparate inamice. Un adevărat as al aerului, el doboară trei dintre ele (unul cu ajutorul artileriei) şi le pune pe fugă pe celelalte două. Eroul a fost recompensat ulterior cu toate medaliile posibile, chiar şi cu celebra Cruce de Fier Germană şi a fost ridicat la gradul de maior. Ulterior, după 23 august 1944, ruşii şi comunişti i-au reproşat faptul că a distrus avioane ale Uniunii Sovietice „prietene”. Răspunsul lui Horia Agarici a fost unul simplu şi fără echivoc: “Aş fi doborât orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât el îmi ameninţa ţara”. Maiorul Agarici a fost deţinut politic, reabilitat apoi în 1964 şi a murit în 1982, la Constanţa, oraşul pe care l-a salvat în acea zi…

sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Hans Christian Andersen şi Constanţa

Basmele marelui scriitor danez ne-au încântat tuturor copilăria. “Hainele cele noi ale împăratului”, „Mica Sirenă”, “Fetița cu chibrituri” sau „Crăiasa Zăpezilor” sunt doar câteva dintre poveştile pe care, de mai bine de un secol, le-au citit cu mare plăcere, generaţii întregi de copii. Hans Christian Andersen a fost însă şi un călător împătimit iar de-a lungul vieţii sale a publicat şi câteva jurnale de călătorie. Drumurile l-au adus în anul 1844 şi la Constanţa şi prin Vestul Mării Negre, după ce plecase de la Istanbul şi se îndrepta spre ţara natală.

Descrierile dobrogene se regăsesc în cartea “Bazarul unui poet – Memorii de călătorie în Grecia, Orient și Țările Dunărene” (Ed. Univers 2000). Andersen a coborât de pe corabia care îl aducea de la bătrânul Constantinopole şi a avut timp să viziteze vechiul Tomis, pe atunci o aşezare nu tocmai prosperă, dar care , din unele puncte de vedere, l-a impresionat pe scriitor: “Kiustendje este aşezată pe un mal povârnit, cu stânci calcaroase, încrustate cu scoici. Niciun copac, niciun tufiş, doar case cu acoperiş de stuf rezemat în pământ şi înconjurate de o împrejmuire de piatră. Un steag flutură, un grup de femei privesc de după văluri sosirea vasului iar tătarii se pornesc strigând întru întâmpinarea pasagerilor… Case sărăcuţe formau strada principală. Ici-colo zăceau coloane de marmură şi de piatră cenuşie, care după înfăţişare, aparţin unor epoci vechi”.

S-a spus în trecut că Andersen ar fi ajuns pe Stradela Vânturilor, celebrul drum îngust (de numai doi metri) al Constanței ce coboară din Mircea până în Marc Aureliu și care este cuprins de străzile Karatzali și Callatis. S-a mai zis că atmosfera de pe stradelă ar fi descris-o chiar într-una din operele sale. Oricât de mult ne-ar plăcea să credem acest lucru, din păcate, Stradela Vânturilor nu exista la 1844, ea fiind cel mai probabil creată pe la 1912, când începe deja să apară pe hărțile administrației, odată cu sistematizarea zonei. Rămâne însă o legendă urbană interesantă, la care noi, constănțenii ținem mult.

Andersen vorbeşte despre împrejurimi Constanței, dar şi despre locuitorii valahi ai zonei: “Rămăşiţele considerabile ale Valului lui Traian porneau de la marginea oraşului în jurul căreia se întinde o stepă imensă, o câmpie verde şi fără sfârşit….Ciobanul român este îmbrăcat în portul dacilor de pe Columna lui Traian şi toţi poartă la brâu topoare grele… turmele lor se înfăţişează ca o tabără mare de război”. Aceasta este pentru Andersen Constanţa anului 1844, cu 33 de ani înainte ca Dobrogea să fie alipită României. Din păcate, marele scriitor danez nu a mai revenit niciodată pe meleaguri dobrogene şi a trecut în lumea celor drepţi în anul 1875, la vârsta de 70 de ani. Dacă Timpul l-ar fi adus mai târziu pe malul Pontului sau dacă ar fi stat să asculte cu mai mare atenţie istoriile tărâmului nostru, cine ştie ce poveşti minunate ne-ar mai fi putut oferi…

Sursă bibliografie – Anna Maria Dina, Pontica XVIII, Călători străini în Dobrogea

Sursă foto – famousauthors.org

[codepeople-post-map]

Valurile de pământ şi de piatră ale meleagurilor pontice

De pe malul drept al Dunării, “şerpuind” prin centrul şi sudul Dobrogei, trei valuri de pământ şi de piatră, vechi de mai bine de un mileniu, “merg” spre bătrâna cetate Tomis, asemeni unor râuri pregătite să se verse în Pontul Euxin. Opinia unanimă este, în acest moment, aceea că toate trei datează din epoca bizantină, secolele X-XI. Cei mai mulţi dintre noi au grupat aceste valuri într-un singur termen, Valul lui Traian, doar specialiştii şi câţiva pasionaţi de istorie cunoscând foarte clar traseul şi caracteristicile fiecărui val în parte (în unele porţiuni, valurile chiar se suprapun). Traian, cuceritorul Daciei nu are nicio legătură cu acest tip de fortificaţie defensivă, dar tradiţia populară a perpetuat această denumire. Cel mai vechi dintre aceste “vallum-uri” de apărare şi de demarcaţie este Valul Mic de Pământ, care porneşte de la Dunăre, de lângă Cetatea Pătulului sau Pătului (Cochirleni, com Rasova), traversează judeţul Constanţa pe o distanţă de 61 de kilometri (64, după altă teorie) şi se opreşte pe meleagurile Tomisului, chiar lângă Mare. Este un Val simplu, fără construcţii speciale, având între 1 şi 3 metri înălţime şi lăţimi cuprinse între 7 şi 10 metri. Despre el, unii istorici spun că ar fi mult mai vechi, şi că ar fi fost de fapt construit la sfârşitul secolului IV, în timpul lui Teodosiu I cel Mare (379-395). Acesta încheiase pace cu federaţii goţi, cărora le-a permis să se aşeze în Dobrogea noastră. Potrivit acestei teorii a „valului roman”, Teodosiu a ordonat construirea unui val de apărare şi de demarcaţie, pentru a-i ţine pe goţi la nord de cetăţile bogate. Teoria valului roman este încă subiect de controversă între specialişti.  Al doilea Val este cel Mare de Pământ, uşor de văzut astăzi la marginea Constanţei, pe lângă drumul ce duce la Cernavodă . Lung de 54 de kilometri, începe tot la Dunăre, trece prin Valea Carasu (zona Medgidia-Cernavodă) şi se opreşte la bătrânul oraş Tomis, în zona Palas. Valul Mare de Pământ are acum aproape 4 metri înălţime, iar pe lungimea sa au fost identificate 63 de fortificaţii (castella), dispuse cam la 1 kilometru una de alta, şi dintre care 35 erau lagăre şi castre mai mari, iar celelalte turnuri de observaţie mai mici. Valul de Piatră este de fapt un “val de pământ întărit pe creastă cu un zid de piatră înalt de 1,5 metri” (n.r. vezi sursă), are 59 de kilometri lungime şi porneşte de la Sud de cetatea Hinog – Axiopolis (Cernavodă) parcurgând acelaşi traseu spre Constanţa. Avea 26 de castre dispuse la distanţe de 1-4 km şi la ridicarea zidului parapet şi la construcţiile militare, s-a folosit piatră din carierele din zonă. Toate cele trei valuri erau funcţionale în timpul împăraţilor bizantini Ioan I Tzimiskes (969-976) şi Vasile II Bulgaroctonul (976-1025), pe vremea când Bizanţul poartă lupte grele în Dobrogea, atât cu bulgarii, cât şi cu ruşii kieveni. Cu poveşti nespuse şi bătrâne de peste 1000 de ani, Valurile antice ce brăzdează judeţul Constanţa sunt obiective unice, pe care din păcate, nu am ştiut sau nu am vrut să le punem niciodată în valoare, aşa cum ar fi trebuit…

Sursă bibiografie – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu – “Istoria Dobrogei”

Sursă foto – xplorio.ro “Valu lui Traian, la poarta Albă, privind spre Est”

[codepeople-post-map]

 

Lazu, o aşezare întemeiată de un popor misterios

Noi, dobrogenii, ştim că multe dintre localităţile dintre Dunăre şi Mare au fost întemeiate de etnicii turci sau tătari, majoritari pe vremea când provincia noastră se afla sub dominaţia otomană. Printre aceste aşezări ctitorite de musulmani se numără însă şi satul Lazu, comuna Agigea. În comparaţie cu celelalte localităţi din lista sus-menţionată, Lazu are însă o poveste deosebită: a fost ctitorită de un popor musulman misterios, care şi-a avut propria identitate, propria limbă (lazuri) şi evident propriile tradiţii, unele diferite de restul turc0-tătarilor dobrogeni. Lazii au fost o etnie din Sudul Mării Negre, iar în antichitate formau unul din cele mai puternice triburi ale Regatului Colchis (Colchida –n.a. vezi Legenda argonauţilor şi a lânii de aur).

Romanii le numeau ţara Lazica. Un neam puţin numeros, mereu aflat în conflict cu turcii, georgienii sau ruşii, lazii au avut o istorie zbuciumată şi au fost mai întâi, creştinaţi de Bizanţ, pentru ca sub Imperiul Otoman, să devină din sec.XVI islamişti suniţi. A existat chiar şi un sangeac al Imperiului Otoman care se numea Lazistan, dar care a avut o istorie scurtă. La începutul sec.XIX, în timpul războaielor sângeroase dintre turci şi ruşi, mulţi lazi au migrat în Rusia şi în Dobrogea, la noi stabilindu-se în mai multe zone din Tulcea şi în zona adiacentă Constanţei. Au întemeiat aici, lângă vechiul Tomis, Lazu, căruia i se spunea Laz Mahale, sau mahalaua lazilor.

Ei au fost catalogaţi de către creştini drept turci, chiar dacă lazii vorbeau o limbă mai apropiată degrabă de georgiană (sursă-istoricul Dimosthenes Oikonomides). După Războiul de Independenţă şi alipirea Dobrogei de România (1878) mulţi musulmani, printre care şi numeroşi lazi au părăsit ţinutul, emigrând în Turcia. Cei rămaşi la Lazu şi-au pierdut treptat vechea identitate, declarându-se în deceniile ulterioare drept etnici turci. De altfel, istoricii otomani le-au negat de-a lungul timpului identitatea proprie, considerându-i parte a marelui popor turc. De pe urma acestui neam misterios, judeţul Constanţa a rămas cu Lazu, o aşezare întemeiată de un popor viteaz, dar vitregit de soartă şi condamnat la dispariţie…

[codepeople-post-map]

Bibiliografie – Nicolae C.Ariton “Lazii, un popor dobrogean uitat”(mistereledunării.wordpress.com); M.D.Ionescu – Dobrogea în pragul veacului XX
Sursă foto – Lazi, foto 1890-1900, autor Dmitry Yermakov, Georgian Ethnografy Museum

Palatul Leilor, un simbol al Constanței

Regalitate, putere, mândrie, autoritate, demnitate, dominație, noblețe, dreptate, curaj, echilibru, prudență, forță solară, vigilență, masculinitate! Toate aceste elemente, înșirate aparent de-a valma, se regăsesc împreună, atunci când încerci să explici ce simbolizează Leul.

Un animal atât de complex, pe care toate credințele lumii, de la mitologiile diverselor neamuri și până la creștinism, hinduism sau budism l-au adoptat și reprezentat. Noi, constănțenii (de etnii atât de multe) ne mândrim de asemenea cu Leii noștri, sau cel puțin, ar trebui să o facem. Îi găsim în Peninsulă, străjuind semeți vechiul oraș, de pe impozantele coloane ale monumentului istoric Casa cu Lei.

Despre această clădire frumoasă a Tomisului nostru drag s-a scris masiv și nu are rost să enumerăm din nou detalii arhitecturale, povești cu negustori armeni, avocații și picturi, sau etapele prin care a trecut edificiul de-a lungul timpului. Dați un google și le veți afla imediat. Ce trebuie să facem însă, este să mergem efectiv să admirăm sculpturile celor Patru Regi Lei, să îi privim din diverse unghiuri, să ne imaginăm că într-o zi se vor trezi la viață și vor coborî de pe socluri pentru a pleca în neștiute aventuri, dincolo de orizont.

Admirând aceste opere de artă, poate vom simți mândria de a fi constănțeni, poate ne vom simți mai puternici, mai curajoși, mai demni și mai echilibrați. Și după ce vom face toate acestea, vom lăsa în urma noastră Casa cu Lei, scufundată în noapte, și vom ști că trebuie să ne respectăm pe viitor mult mai mult, poveștile și locurile superbe de lângă noi…

[codepeople-post-map]

Legenda Constantinei și a Mamaiei

O versiune extrem de interesantă a legendei plajei Mamaia ne întoarce în timp câteva sute de ani, pe vremea când Dobrogea era încă sub stăpânire otomană. Povestea spune că, într-un sat dintre Dunăre și Mare, trăia o moldoveancă frumoasă și aprigă, văduva unui viteaz dobrogean, ce căzuse cu ani buni în urmă, într-o revoltă împotriva stăpânirii turcești. Femeia locuia împreună cu fiica sa Constantina, la fel de plăcută la înfățișare ca și a sa mamă.

Pentru că și moldoveanca (căreia fata îi spunea Mamaia) luptase cu arma în mână, împotriva Înaltei Porți, pașa din Silistra hotărî să o ia roabă și o aduse în cetatea de la Dunăre, în care el stăpânea. Pașa doar auzise de vitează, dar de văzut, o văzu abia acum și pe dată se îndrăgosti de ea. Dar pentru că la Silistra erau atunci tulburări mari, ofițerul hotărî să o trimită pe Mamaia să stea mai departe de primejdii și îi făcu o casă mare și frumoasă într-un loc pe malul Mării, unde astăzi se află stațiunea Mamaia. Dar să ținem seama că pe atunci nu era plaja așa cum o știm acum, ci iarba și pomii se pierdeau direct în apă, iar nisip era puțin, doar o fâșie îngustă. Pe atunci, în aceste locuri se ridica un sat bogat, în care locuiau deopotrivă și români și musulmani. Cu toții o respectau pe Mamaia și o țineau tare dragă și pe fiica ei, dar amândouă erau mereu triste și nu se prea amestecau cu restul satului.

Statiunea Mamaia - Constanta

Într-o zi, când la Silistra nu mai erau tulburări, pașa își aduse aminte de frumoasa moldoveancă și trimise o barcă mare cu oșteni să o aducă pe româncă, numai pe ea, înapoi în orașul său. Soldații o găsiră singură pe Mamaia, o luară cu forța în barcă și părăsiră țărmul. Femeia începu să strige după ajutor și atunci o auzi și Constantina sa. Fata intră în mare, încercând să ajungă la mama sa, dar apa era tare adâncă. Înțelegând că fiica sa se va îneca, fără doar și poate, Mamaia începu să se roage la Dumnezeu să îi salveze copilul. Deodată, se și petrecu minunea: sub picioarele fetei începu să se tot ridice o punte largă de nisip, ce o scotea din apă și o îndepărta de primejdie. Dar fata tot alerga după barcă, astfel că fâșia de nisip se mărea și se tot mărea…

Dar Dumnezeu mai făcuse o minune: Turcii au văzut că Mamaia dispăruse din barcă. Nu se aruncase în apele Mării, ci ea fusese transformată în acea punte de nisip ce îi salvase viața Constantinei. Otomanii au plecat înapoi cu mâna goală, iar Constantina a crescut, s-a măritat cu un român vrednic și au trăit fericiți în acele locuri, aproape de plaja Mamaiei. Așa ne spune legenda că s-a format această plajă frumoasă și largă a litoralului nostru, apreciată nu doar de către rumâni, ci chiar de o lume întreagă…

sursă – Legende din ținuturi dobrogene – Eugenia Doina Gemală

[codepeople-post-map]

foto –  freepick.ro

Legenda Tuzlei – ghiolul sărat şi “comoara” din lac

În urmă cu aproape două veacuri, turcii şi ruşii se luptau între ei, iar printre câmpurile lor de bătălie se nimerise şi bătrâna noastră Dobroge. Într-o zi de vară toridă, spune legenda, o mare armată otomană venea de la Mangalia, îndreptându-se spre Nord. La un moment dat, oastea paşei a făcut un popas pe o îngustă fâşie de uscat, ce despărţea curios apele Mării Negre de cele ale unui frumos lac.

Un soldat văzu că pietrele de pe malul ghiolului sunt acoperite de o spuză albă şi fără să stea prea mult pe gânduri, gustă din spuma aceea şi înţelese că era sare. Le-a zis pe dată semenilor săi doar două cuvinte, tuzlu şi ghiol, adică lac sărat. La acea vreme, sarea era mult mai preţioasă ca în aste timpuri, drept pentru care paşa avu o idee ingenioasă, pentru a nu pierde “comoara” găsită. El ordonă soldaţilor să construiască un pod lat de piatră, pe care să îl ude la fiecare ceas cu apă din ghiol. Apa se evapora şi pe pod rămânea doar sarea, pe care ienicerii o adunau imediat şi o puneau în saci.

Tuzla - Constanta

Pentru otomani, sarea chiar era de mare preţ, pentru că în acele timpuri ea avea numeroase întrebuinţări. Pe lângă trebuinţele gospodăreşti (conservant excelent), oamenii o foloseau şi la tratarea unor boli precum dezinteria, care făceau ravagii mai ales prin taberele militare. În acea zi de vară, armata nu a mai plecat spre nord, ci a rămas să adune comoara din lac. Nu ştim dacă apoi, asta i-a ajutat sau nu să câştige luptele cu ruşii. Sigur este însă că turcii au început să preţuiască lacul sărat, acolo unde s-a născut aşezarea Tuzla.

Lângă musulmani s-au aşezat acolo şi păstori ardeleni, apoi după ce Dobrogea s-a alipit la România, la Tuzla s-au stabilit şi bulgari veniţi din Sud şi mulţi alţi români. Mai întâi au fost două Tuzle (cea Mare şi cea Mică), dar cu timpul a rămas doar prima, cea pe care o cunoaştem astăzi…

sursă – Eugenia Doina Gemală – Legende din ținuturi dobrogene
[codepeople-post-map]

Pe Bulevardul Marinarilor, la Termele Tomisului

Pe strada care coboară din centrul Constanței spre Poarta 1 a Portului ne veghează adesea plimbarea ruinele unui obiectiv extrem de interesant al orașului istoric, Termele Romane. Dezvăluite doar parțial (aproximativ 300 de metri lungime), fostele băi publice ale orașului roman au fost construite în perioada secolelor 3-4 d.H (foarte probabil în timpul lui Dioclețian), în aceeași epocă în care a fost clădit și impresionantul Edificiu Roman cu Mozaic. Erau timpuri mărețe pentru Tomis, devenită atunci capitala provinciei și unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului Roman. Mare parte din termele de altădată sunt încă nesăpate dar arheologii au stabilit faptul că Băile (unele publice, altele private) erau extrem de întinse, dimensiunea lor depășind se pare pe cea termelor de la Varna.

Termele Tomisului

 

Mare parte din comorile termei se găsesc în pământ, cuve mari, băi de aburi și galerii subterane extrem de largi prin care apeductele aduceau apă tocmai de la Ovidiu. Apa era încălzită prin sistemul roman specific (hipocaust) țevile și tuburile cu apă fierbinte trecând pe sub pardoseala de marmură a sălilor de baie. Termele Tomisului merită să devină un obiectiv turistic de mare preț dar lipsa fondurilor necesare le-au adus și mai aproape de ruina competă. Poate viitorul va aduce însă și vremuri mai bune pentru Băile Tomitane…

[codepeople-post-map][codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.