Moartea banditului Cocoş

Moartea banditului Cocoş

Opt ani de zile tâlhărise Gheorghe Stroe prin satele Deltei, făcând mare prăpăd şi aducând mari necazuri oamenilor simpli şi gospodari. Era un bandit de cea mai joasă teapă, nicidecum un haiduc care fură de la bogaţi pentru a da la sărmani. Lumea îl ştia după poreclă, Cocoş, poate pentru că se ţinea mereu falnic, drept şi cu capul sus, semănând cu cel ce stăpâneşte ograda rumânului cu stare.

Cocoş şi tovarăşul său Gherasim Ghersanof luaseră de soaţe două surori care îi ajutau mereu să comită fărădelegi. Ele conduceau bărcile prin stufăriş şi ştiau să tragă cu arma mai bine ca un pădurar al locului. Asta era toată banda pe care toţi jandarmii şi poliţaii chesturii tulcene nu reuşeau să o prindă de atâta amar de ani. Prădau cherhanale şi mori, furau din curţile şi casele oamenilor, îi băteau tare pe cei care aveau curajul să li se împotrivească, lăsau în urma lor doar sărăcie, sânge şi jale.

Sătenii din baltă erau disperaţi, tot făceau plângeri la oraş şi până la urmă fură auziţi şi de prefectul Grigore Vasiliu care puse recompensă de 100.000 de lei “pentru persoanele care vor prinde sau preda pe banditul Cocoş şi pe tovarăşul său Gherasim”. Acţiunile de prindere a bandei lui Cocoş s-au înteţit prin 1927, după uciderea celebrului Terente. Cocoş şi “Regele Bălţilor” se cunoscuseră bine şi îşi împărţiseră într-un fel Delta… Jandarmii nu au reuşit decât să despartă banda, Cocoş şi cumnatul său fiind nevoiţi să îşi părăsească soaţele şi să fugă departe, pe ostroave necunoscute…

A venit însă şi ziua de 21 septembrie 1929, când ruşii lipoveni de prin satele Deltei sărbătoreau Sfânta Maria pe stil vechi. Cocoş şi Gherasim se săturaseră de ascunzătoare şi au hotărât să meargă într-un sat, ca să facă rost de băutură. Aflaseră că în satele Principele Carol (actual Partizani) şi în Ilganii de Sus sunt destui jandarmi, aşa că se hotărâră se meargă în satul Principesa Ileana (actual Pătlăgeanca, comuna Ceatalchioi). Au mers cu fereală, pe uliţe întunecate şi prin grădinile oamenilor, până au ajuns la casa lipoveanului Arhip Epifan. Lumea din Deltă povesteşte şi acum că bandiţii şi Arhip ar fi fost, pe vremuri, prieteni şi tovarăşi de fărădelege, dar acest lucru nu s-a dovedit vreodată… Poliţiştii care au anchetat cazul spun că bandiţii Cocoş şi Gherasim au dat buzna în casa lipoveanului, strigând cine sunt ei şi cerând de mâncare şi băutură.

În acea seară, Arhip Epifan se afla la masă cu fiicele sale şi cu ginerii Irvan Ermalai Pandicav şi Dumitru Ancerof. Lipovenii s-au învoit să îi ospăteze dar i-au rugat pe venetici să lase deoparte armele, mai ales la acel ceas sfânt de sărbătoare. Aşa au făcut bandiţii şi s-au pus pe mâncare dar mai ales pe băutură. După pahare bune de tărie, bandiţii au ieşit afară să fumeze, căci în casa bătrânului lipovean nu era permis acest nărav. Poate nimic nu s-ar fi întâmplat dacă tâlharii, ameţiţi de alcool nu ar fi făcut o mare greşeală… Puseseră ochii pe una din frumoasele fiice ale lui Arhip şi cu gura mare spuseră că o vor fura, că li se făcuse dor de femeie… De soaţele lor nu mai ştiau nimic, poate muriseră, poate fuseseră prinse. Cocoş şi Gherasim vorbiseră fără teamă necrezând că lipovenii ar putea să li se împotrivească în vreun fel.

Ginerele Ancerof, proaspăt venit din armată, nu se împăca însă cu gândul răpirii nevestei sale… Puse imediat mâna pe carabina lui Cocoş şi ieşi în tinda casei.Socrul şi celălalt ginere îl urmară hotărâţi să îi pedepsească pe tâlhari pentru gândurile lor necurate. Lipoveanul cel tânăr trase două focuri spre bandiţi care, speriaţi şi cu mâinile goale, o luară la fugă prin grădina lui Arhip Epifan. Era o noapte cu lună plină şi se vedea afară mai ceva ca pe ziuă, aşa că Gherasim şi Cocoş nu prea aveau unde să se ascundă. Ermalai Pandicav luase şi el puşca lui Gherasim şi trăgea şi el după bandiţi.

Cocoş şi cumnatul său nu mai scăpară… se prăbuşiră la pământ, fiecare lovit de mai multe gloanţe. Încă mai respirau când lipovenii îi ajunseră… Muniţia se terminase aşa că cei trei îi loviră cu paturile puştilor, până când bandiţii îşi dădură sfârşitul. După aceea bătrânul Arhip merse după poteră, anunţând ce se întâmplase.

Aşa sfârşiră Cocoş şi Gherasim, cei pe care statul nu reuşise să îi prindă opt ani… Când se află despre moartea bandiţilor, la Tulcea şi la Bucureşti apărură tot felul de cereri pentru recompensă, de la o sumendenie de persoane care credeau că într-un fel ajutaseră la uciderea celor doi… Auzind de aceste cereri, prefectul judeţului Tulcea, Grigore Vasiliu a trimis pe 11 octombrie 1929 la Ministerul de Interne – Direcţia Administraţiei Generale Bucureşti raportul cu toate detaliile uciderii lui Cocoş, rezolvând astfel problema recompensei: “Suntem informaţi că unele persoane se prezintă la minister susţinând că ei au contribuit…la împuşcarea banditului Cocoş… pretinzând premiul… Dar nu sunt alte persoane decât cele comunicate prin raportul nostru de faţă, (persoane) cărora urmează să le distribuim premiul stabilit, vă rugăm a binevoi a dispune în consecinţă…”

Dacă Arhip Epifan şi ginerii săi au primit recompensa de la stat, asta nu mai ştim… Rămâne o taină şi dacă bătrânul lipovean a fost sau nu vechi tovarăş al tâlharului… Rămân doar faptele consemnate în dosare şi amintirea banditului Cocoş, ce atâta amar de ani a tâlhărit prin satele Deltei…

Bibliografie – Dobrogea în arhivele româneşti 1597-1989, coordonator Virgil Coman (Raportul prefecturii Tulcea adresat Ministerului de interne – document din 11 octombrie 1929 “privind uciderea banditului Cocoş, care împreună cu banda sa a terorizat 8 ani locuitorii din Deltă”)

Foto by Romeo Huidu – Danube Delta, romeohuidu.ro, sursa foto – romaniatourism.com

[codepeople-post-map]

Stejarul Îngenuncheat – o legendă din Caraorman

Caraorman, Pădurea Neagră… Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Dobrogei noastre milenare… Aici se ridică semeţ cel mai bătrân şi mai mare stejar al Deltei, înalt de peste 30 de metri şi gros de 4, că abia îl pot cuprinde trei voinici prinşi unul de altul. Are o formă ciudată, de unde îi şi vine numele de Stejarul Îngenuncheat de parcă ar fi un uriaş căzut şi înlemnit în vechime, din cine ştie ce pricini. Legenda sa ne întoarce în timp cu mai bine de patru veacuri. Se spune că în Crişan, aşezare aflată deloc departe de pădure, sătenii se pregăteau de nuntă mare. Frumoasa fiică a unui rumân pripăşit în Deltă se mărita cu un războinic cazac, căruia i se dusese vestea pentru vitejia sa. Era pace şi armonie între neamurile ce vieţuiau împreună la mal de apă… Dar exista şi un mare necaz… Înainte de a-şi da inima viteazului cazac, Fiica Rumânului îi spuse nu unui turc ce dorise să o ia de soaţă… Supărat, turcul aşteptă vremea potrivită pentru a se răzbuna… Când bărbaţii din Crişan plecară din sat să facă pregătiri pentru cununie, Turcul şi câţiva semeni de ai săi deteră năvală şi o furară pe viitoarea mireasă. Ştiind că vor fi urmăriţi, netrebnicii se ascunseră în Pădure, nu departe de Fântâna Vânătorilor, cum o numesc astăzi localnicii. Chiar şi aşa însă Cazacul cel Viteaz şi mai mulţi tovarăşi de-ai săi le deteră tâlharilor de urmă. Se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte cum nu se mai văzuse vreodată în Pădurea Neagră. Turcii fură ucişi până la unul, mulţi dintre ei omorâţi în timp ce, îngenuncheaţi, cereau îndurare cazacilor şi lui Allah. Cazacul îşi salvă nevătămată mireasa şi plecară împreună să facă o nuntă ca în poveşti. Pe locul în care turcii îşi pierdură vieţile, la scurt timp după acea bătălie răsări lăstarul unui stejar. Înmuiat poate sângele tâlharilor, luă cu timpul forma aceea ciudată, ce îi dete numele ce îl poartă şi astăzi, Stejarul îngenuncheat…

 Sursă foto – infodelta.ro

[codepeople-post-map]

Povestiri din Deltă – Sfântul Gheorghe, Katarlez şi Iani Melanos

Legenda spune că în anul 1821, o corabie turcească de război a ajuns în Sfântul Gheorghe, chiar în ziua în care localnicii îl sărbătoreau pe Marele Mucenic Creştin, Omorâtorul de Balaur. Un paşă aflat la bordul vasului a fost impresionat de atmosfera din sat: pescarii, crescătorii de animale, femeile şi toţi copiii satului cântau şi se veseleau împreună, celebrând pe sfântul creştin ce ocroteşte renaşterea vegetaţiei. Otomanul a comparat această sărbătoare cu Hîdîrlezul lui de acasă (o sărbătoare similară celei creştine) şi de aici satul a ajuns să fie numit Hîdîrleţ, Cadârlez şi apoi Katarlez (ţ). Ultimul nume i-a rămas oficial până în 1901, când autorităţile româneşti i l-au schimbat din nou în Sfântul Gheorghe. Vremurile de sărbătoare la Sfântu erau însă rare în secolul XIX. În rest, multă trudă pentru pescarii aceştia aspri şi cinstiţi, obişnuiţi să petreacă mai multe ore pe barcă, cu plasele în mâini, decât pe uscat…Ca şi astăzi, veneticii fără scrupule soseau aici încercând să se îmbogăţească pe ei şi să îi sărăcească pe oamenii locului. Din păcate, unora dintre ei astfel de planuri le şi ieşeau. Unul dintre aceştia a fost grecul Iani Melanos (Iani Milano sau Melano), cel care la sfârşit de veac XIX ajunsese un adevărat stăpân al satului Katerlez. Povestea acestuia începuse în 1862, când la Sfântu existau 3 cherhanale, a lui Costenco, a lui Costache şi a lui Neculache Valsamache. Melanos a venit de la Tulcea, unde făcuse afaceri cu alcool şi şi-a început planul de cucerire a Katarlezului. După moartea lui Costenco a cumpărat cherhanaua acestuia, iar apoi, în scurt timp a preluat-o şi pe aceea a lui Valsamache. A făcut afaceri ilicite, a stabilit preţuri de speculă şi a dobândit avere fabuloasă. Unii dintre pescari nu îndurau robia sub Melanos şi şi-au făcut pe la 1876 o asociaţie proprie, în fruntea căreia l-au pus pe Spirea Gramovschi. Şase ani au rezistat, până când Spirea a fost înjunghiat de un grec angajat al lui Melanos. Cel ce dăduse cu cuţitul a fost luat de poteră, Melanos nu a păţit nimic… Vremurile se schimbaseră însă, chiar şi pentru “stăpân”, căci în acel an 1882, statul român a devenit proprietar al bălţilor. Melanos a rămas însă până la moarte un stăpân nedeclarat al satului. Ziaristul Victor Crăescu scria la 1894: “ Tot satul e o pescărie iar stăpânul ei este Iani Melanos,… Milan, un câine şi jumătate şi toţi pescarii din Catarlez sunt în mâinile lui. Are 10 zăvoduri şi aproape tot satul îi este dator”. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a scris şi el despre Melanos, după ce a vizitat Katarlezul: “O stradă îi poartă numele. Este un bătrân alb, frumos, pare liniştit şi senin. Ticălosul de Iani Milano… Cât a exploatat el oamenii, cum i-a apăsat şi şi-a bătut joc de ei numai Dumnezeu ştie…”. Crăescu avea însă doar cuvinte de laudă în ceea ce îi privea pe localnici, harnici şi gospodari: “Străzile sunt drepte, largi şi plantate pe margini cu arini. Casele sunt toate înalte, suple şi curate, peste tot domneşte ordinea şi înfrăţirea. Se remarcă luxul femeilor din sat. La marginea ţării s-ar crede că ai parte de sălbăticie prin aste locuri, dar nu este deloc aşa”. Anii au trecut, Iani Melanos a murit şi de pe urma sa a rămas doar povestea. Katarlezul este în continuare acolo, acelaşi sat frumos, cu “haholi” aspri, cinstiţi, primitori şi gospodari, obişnuiţi ca în zorii zilei să ia plasele şi să urce în barcă, pe valurile Dunării, aşa cum este obiceiul locului, de sute de ani încoace…

 Bibliografie – Informaţii puse la dispoziţie de Eduard Acsente (Sfântul Gheorghe iulie 2014); citate din Mihail Sadoveanu – “Privelişti dobrogene”, 1914; citate din Victor Crăescu – “Spirca”, 1893

 Sursă foto – Iani Melanos şi cherhanaua Sfântul Gheorghe, foto de arhivă pusă la dispoziţie de Eduard Acsente

[codepeople-post-map]

Personaje pitorești ale Dobrogei – Ivan Maiorul, Misteriosul domn John și țărarul Desire Andriol

În Delta Dunării a trăit la începutul veacului trecut un personaj extrem de interesant, cunoscut sub numele de Ivan Maiorul. Fost nobil rus și ofițer în Armata Țarului, acesta căzuse în dizgrație, din cauze neștiute. Maiorul a preferat să părăsească nebunia orașelor mari și s-a retras în Delta Dunării, locuind singur și liniștit, departe de tumultul vieții urbane și de amintirile care îi răneau sufletul. Ducea o viață simplă de pescar și se înțelegea bine cu toată lumea, oamenii locului considerându-l un pic ciudat dar cumsecade. Într-o zi, spre surprinderea sătenilor, Ivan Maiorul, bătrân acum, se îmbrăcă în frumoasa sa uniformă militară, ornată cu decorații și medalii și plecă la Odessa, să locuiască alături de copiii săi, „oameni cu situație bună”. Timpul trecu și lumea începuse să îl uite pe Ivan Maiorul. Într-o zi însă, acesta se întoarse în Delta sa dragă, spunând că nu s-a putut reobișnui cu viața de la oraș și continuă să trăiască în pustietate, așa cum o făcuse zeci de ani. Aici, pe malul Dunării, Ivan Maiorul a și trecut în lumea celor drepți, fiind înmormântat în balta în care îi plăcuse atât de mult să trăiască. Un alt străin singuratic ce a ales un astfel de trai era domnul John, un englez „înalt și subțire, cu pielița feței albă” care locuia într-un cotlon dintre Dunăre și Prut. Un cavaler desăvârșit, domnul John era iubit și respectat de localnici iar soțiile lipovenilor îi aduceau adesea lapte și mălai și stăteau la taifas cu străinul ciudat, ce învățase bine românește. Un alt personaj interesant al începutului de secol era un plugar din Câșla cu un nume ce îi făcea pe cei care îl întâlneau prima dată să ridice sprâncenele a mare mirare. Era Desire Andriol, un țăran muncitor dar sărac, fiul unei localnice și al unui inginer francez ce trăise și el în zonă în urmă cu ani buni. Andriol a trăit și a murit în Deltă, asemeni tuturor țăranilor din satul său, deosebindu-se de ei doar prin numele acela mai ciudat…

Surse poveste  – Analele Dobrogei 1924/1927 serie veche; Mihail Sadoveanu – “Priveliști dobrogene”, Constantin Cioroiu – „Călători la Pontul Euxin”

sursă foto – desen ofiter cazac sec XIX, kpn.nlkossack-web-museum

[codepeople-post-map]

Personaje pitoreşti ale Deltei – Regele Cardonului

Oamenii îi ziceau cu ironie Regele Cardonului, pentru că Andrei Filozofof locuia singur în acea zonă, departe de sat, într-un fost pichet rusesc de graniţă. Se aciuase acolo, pe grindul Letea, în urmă cu vreo 40 de ani şi locuia singur, fără să dea socoteală cuiva. Era om bun, mereu gata să îi ajute pe pescarii prinşi de furtună şi lumea spunea că salvase multe vieţi omeneşti. În căsuţa sa ardea mereu focul şi luminile casei lui Filozofof erau Farul de care aveau atâta nevoie pescarii şi marinarii. La 80 de ani era încă sănătos, agil şi pus mereu pe şotii şi poveşti, în timp ce îşi invita musafirii să guste din ceaiurile lui de plante. Era blând şi cumsecade cu toată lumea, fără să îi pese că unii îl luau în derâdere, zicând că e ciudat şi că glăsuieşte în dodii. Nu vorbea mai deloc despre el şi doar întâmplarea a făcut ca într-o seară de vară să îi destăinuie câte ceva musafirului său, pe nume Jean Bart. I-a povestit că în tinereţe făcuse armata ca ordonanţă la un ofiţer englez, lord Gordon. Ca să nu creadă scriitorul că îndrugă prostii, bătrânul i-a arătat gazete ilustrate şi fotografii cu rame de scoici, în care apărea ofiţerul englez, uneori însoţit de un bărbat tânăr, voinic şi ras proaspăt, cu trăsături apropiate cu cele ale lui Moş Andrei. După armată fusese pilot de navă la Sulina, la Compania Dunării, unde făcea bani mulţi şi avea o viaţă plină de petreceri. “Eram tânăr şi fără minte” ofta Regele, gândindu-se la greşelile acelor timpuri. Într-o zi, cunoscu o cântăreaţă din Boemia, ce venise să dea recital într-un restaurant din oraş. Femeie frumoasă, dar nestatornică, ce îi vrăjise inima şi îi întunecase minţile. Se bătuse pentru ea, pe rând, cu vreo patru – cinci marinari: pe un italian îl lăsase fără o ureche, unui grec îi tăiase obrazul iar pe ceilalţi îi burduşise bine. Când tocmai credea că se poate linişti şi poate să îşi întemeieze o familie cu iubita sa Clara, aceasta fugi cu un armean la Constantinopole. Andrei Filozofof a mers după ea şi pentru că armeanul terminase deja banii, o convinse să se întoarcă acasă cu el. Au mai stat câţiva ani, timp în care Clara îi făcu o fată, dar apoi fosta cântăreaţă îşi luă din nou lumea în cap, fugind de data aceasta cu un bărbat din Dalmaţia, fost ajutor de căpitan de port la Comisia Dunării. Iar a căutat-o Filozofof vreo 3 ani, dar de această dată, femeia parcă dispăruse de pe faţa pământului. S-a întors acasă, şi-a crescut fata până a dat-o la şcoală, apoi s-a retras la Cardon, de unde nu a mai plecat niciodată. I-a povestit lui Jean Bart că fata sa venea în vizită, din când în când, şi că îl ruga mereu să o însoţească la Constantinopole, unde bărbatul ei era director de bancă. Moş Andrei refuza de fiecare dată invitaţia ei, nu îi plăcea oraşul acela mare şi aglomerat, unde o căutase şi pe iubirea sa Clara. Rămăsese lângă iubita statornică, Delta Dunării, alături de pescari, întreţinând mereu focul aprins al aşa-zisului Far, gata mereu să ajute pe cineva. Pentru că el, în definitiv, era Regele Cardonului…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1923-1927, , Jean Bart

Sursă foto – gazetadeperete.blogspot.com – Zâmbet de lipovean

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.