O poveste din timpul lui Ștefan cel Mare – Dobrogea, Țara Abrosit, cronicarul Angiolello, expediția otomană și groaznica invazie a lăcustelor

O poveste din timpul lui Ștefan cel Mare – Dobrogea, Țara Abrosit, cronicarul Angiolello, expediția otomană și groaznica invazie a lăcustelor

Cele de mai jos s-au întâmplat în anul 1476, în Dobrogea noastră, și au fost povestite de un cărturar italian, prezent la evenimente. Giovanni Maria Angiolello era din Vicenza, luptase pentru Veneția și căzuse prizonier la turci cu opt ani în urmă, în bătălia de la Negroponte. Inteligent, cult și abil a ajuns la Constantinopole și a devenit vistier al sultanului Mahomed II Cuceritorul (Fatih). Se afla la Edirne (Adrianopole) în 1475 când sosește vestea îngrozitoare: Hadâm Suleyman Pașa (Soliman), beyrlebeyul Rumeliei a fost zdrobit de Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui (Podul Înalt). Rușinoasa înfrângere îl înfurie pe Mahomed care decide să meargă în Moldova pentru a-l pedepsi pe Ștefan. În primăvara lui 1476 (mai sau martie, după alte surse) expediția militară pleacă spre Moldova: Mahomed conduce o armată de peste 200.000 de soldați (după alte surse – între 90.000 și 150.000) iar Angiolello face parte din alaiul sultanului. Cărturarul descrie călătoria spre Moldova și mai ales drumul prin Dobrogea. “Am ajuns la Varna, castel așezat lângă țărmul Mării Negre. Aici se spune că a căzut un rege al Ungariei (Vladislav VI, ucis în bătălia de la Varna – 1444), înainte ca Ioan Cavalerul Alb (Iancu de Hunedoara), tatăl regelui Matei, să fi fost rege al Ungariei”. Expediția își continuă drumul prin Dobrogea (de puțin timp provincie a Imperiului dar în continuare disputată de români și de turci) numită de italian Țara Abrosit. Este un drum greu și în care otomanii îndură mari lipsuri pentru că în acea vreme Dobrogea era o țară pustiită de războaie: “Se văd mari mormane de oase adunate, ca niște movile… Locurile sunt sălbatice, fără urmă de apă de băut, de care am dus mare lipsă, deoarece mai multe zile nu am avut altă apă decât cea a mării. Din această cauză făceau (soldații) gropi în nisip, pe lângă țărmul mării și din acea apă beam noi căci altă apă nu se găsea.”

Nimeni nu se aștepta însă la ceea ce avea să urmeze: în acel început de vară, Dobrogea este scena unei invazii incredibile de lăcuste. Relatarea lui Angiolello este elocventă:

” În acea pustietate care se numește Abrosit am fost asaltați de o mulțime de lăcuste mari, de o culoare schimbătoare, bătând în cenușiu și roșu, urmată de o așa mare puzderie, că nici nu este cu putință să creadă cineva care nu le-a văzut. Alcătuiau nori atât de groși încât întunecau soarele și când coborau pe pământ rodeau până și sacii de pesmet din corturi, de la primul până la ultimul. Nici mâncarea nu putea fi gătită căci îndată ce erau descoperite oalele se și umpleau de acele gângănii”. Suferințele pricinuite de această invazie de insecte aparent inofensive sunt greu de imaginat astăzi. Caii erau acoperiți tot timpul, pentru a nu înnebuni. Pentru că ziua le era imposibil să meargă, otomanii stăteau ascunși în corturi și marșul spre Moldova avea loc doar noaptea, pe răcoare. După vreo 10 zile de chin, armata otomană ajunge aproape de Dunăre. Sunt trimiși înainte sacagii care să aducă apă dulce pentru grosul armatei. Angiolello spune că mulți militari au murit pentru că au băut prea mult, “cu nesaț, căci le mergea la inimă”. Au scăpat de lăcuste căci norul uriaș a trecut mai departe în Țările Române (invazia a fost consemnată și de cronicari din Țara Românească și Moldova). Armata lui Mahomed a stat trei zile la Dunăre așteptând ca de la Silistra să sosească nave militare și de aprovizionare. Marșul dezolant din Dobrogea și-a pus amprenta asupra otomanilor. Pe 25 iulie, la Valea Albă (lângă Războieni) avangarda de 30.000 de soldați condusă de Soliman Pașa “Hadâmbul” (același învins în 1475 la Vaslui / Podul Înalt) este învinsă de Ștefan cel Mare. Acesta avea cu el doar oastea mică (12.000 – 15.000 de oameni), nu toată Oastea Mare de cca.50.000 de soldați (multor răzeși le dăduse drumul acasă după înfrângerea tătarilor la Ștefănești). A doua zi sosește însă marea oaste a lui Mahomed, căreia i se alăturase și Laiotă Basarab, domnul Țării Românești, cu peste 10.000 de soldați. Cu o armată de aproape zece ori mai mică , Ștefan cel Mare este învins și silit să se retragă. Va continua să hărțuiască însă oastea otomană care nu reușește să cucerească Moldova și nici marile cetăți Neamț, Hotin sau Suceava. Expediția militară se va încheia fără un rezultat clar, Mahomed II părăsește Moldova, tot prin Dobrogea. Angiolello va rămâne prizonier până în 1485, când reușește să fugă. Pe viitor va mai colabora însă cu otomanii (cu sultanul Selim I 1512-1520) apoi se va întoarce la Vicenza. Aici devine președinte al notarilor și își scrie memoriile, fără să uite de clipele petrecute în Țara Abrosit sau de groaznica invazie a lăcustelor…

Bibliografie – Călători străini în Țările Române, vol.1 (1331-1550) / 1968/ Relatarea lui Giovanni Maria Angiolello ; Istoria României (Teodor, Papacostea, Hitchins, Brăbulescu); Istoria Imperiului Otoman; istorie pe scurt.ro /  Bătălia de la Războieni / Valea Albă sau cum a ieșit Ștefan cel Mare victorios dintr/o înfrângere; News from Negroponte… Meserve, Margaret; moldovenii.md

Sursa foto – site-ul geo-spatial.org / Materialul – Litoralul românesc în documente cartografie – perioada medievală, autor Ștefan Constantinescu; reprezentare foto a hărții lui Giacomo Cantelli da Vignola sec XVII (preluare din Romulus Șeișanu – Dobrogea, Gurile Dunării și Insula Șerpilor / 1928

[codepeople-post-map]

 

Revolta falsului prinţ Mustafa – marea răscoală din Dobrogea şi Balcani din timpul lui Soliman Magnificul şi alte mişcări sociale ale provinciei

Am învăţat la şcoală despre toate răscoalele şi revoluţiile desfăşurate pe pământurile româneşti, mai puţin despre cele din Dobrogea. Provincie a Imperiului Otoman timp de mai bine de patru secole (aprox.1421 -1878), Dobrogea noastră şi-a avut la rândul ei ample mişcări sociale.

Puţini ştiu despre Marea Rebeliune din 1555, din timpul marelui sultan Soliman Magnificul. Este vorba despre Rebeliunea Falsului Mustafa, care a tulburat serios Marele Imperiu al Legiuitorului. A început în Anatolia dar apoi Macedonia, Tracia şi Dobrogea au devenit la rândul lor scenele de desfăşurare ale acestei rebeliuni.

Totul a început de fapt în 1553, atunci când prinţul (şehzade) Mustafa Muhlisi, cel mai mare fiu al lui Soliman a fost ucis în cortul tatălui său (sugrumat de călăi). Considerat drept legitim moştenitor al tronului, fiul sultanei Mahidevran Hatun a fost victima unei conspiraţii pusă la cale de Rustem Paşa (ginerele lui Hurrem) şi de sultana Hurrem (Roxelana), care încerca să asigure drumul spre domnie fiilor ei, Selim şi Bayezid (Baiazid, Bayezit etc).

Prinţul Mustafa fusese foarte iubit şi respectat iar moartea sa venea într-o perioadă în care viaţa economică a Imperiului decăzuse. Lungile şi costisitoarele campanii militare, taxele mari, defavorizarea monedei, corupţia marilor demnitari toate acestea sărăciseră populaţia iar cel mai rău o duceau cei din provincii precum Thracia sau Dobrogea (zona Balcanilor şi la Dunăre).

Oamenii din aceste ţinuturi, musulmani şi creştini deopotrivă nu aşteptau decât o scânteie pentru a se revolta. Iar această scânteie s-a aprins după doi ani, în 1555. Deja circulau legende că bunul prinţ Mustafa nu ar fi murit în cortul sultanului şi că, nu se ştie cum, ar fi reuşit să supravieţuiască complotului. Pe fondul acestor poveşti apare un personaj carismatic, care seamănă foarte bine cu şehzade Mustafa şi care spune că este fiul cel mare al Magnificului. Îşi stabileşte cartierul general la Eregli, în Nord Vestul Anatoliei, zonă care fusese controlată de Adevăratul Mustafa şi în care a găsit mii de soldaţi fideli şi alte mii de civili care îl susţineau. Răzvrătiţii pornesc spre Nord şi trec în Europa. Încearcă să cucerească Edirne, fosta capitală a Imperiului (1363 – 1453) însă fără succes. Rebeliunea Falsului Mustafa devine o rebeliune a provinciilor europene (Rumelia – pământul romanilor).

Mii de dobrogeni, „mahomedani şi ţărani creştini” se alătură oastei răzvrătite. O cronică turcească anonimă numeşte miscarea socială drept „djelali”, adică un fel de mişcare anti-feudală, declanşată împotriva marilor bogaţi şi corupţi. Sunt arse şi prădate moşiile marilor feudali iar Mustafa ajunge să controleze atât Dobrogea, cât şi Tracia şi Macedonia şi este recunoscut în aceste provincii ca Sultan!.

Istoricul Andre Clot explică inedit popularitatea „prinţuluirebel, afirmând că practica un fel de comunism (!), în sensul că împărţea de fiecare dată prăzile de război, în faţa cortului, în mod egal, cu toată lumea.

Sultanul Soliman Magnificul este furios pe fiul său prinţul Bayezid, guvernator al Rumeliei şi pe care îl acuză de lipsă de reacţie. Zvonurile circulă şi potrivit lor, chiar Bayezid ar crede că revolta e condusă de Adevăratul Mustafa. Unii spun că Bayezid le-ar fi trimis chiar răsculaţilor cufere cu aur. Sunt cu siguranţă doar poveşti.

După câteva luni, rebeliunea Falsului Mustafa va fi înăbuşită de armata condusă de Bayezid. Impostorul este executat dar potrivit cronicarilor, înainte să moară, el ar fi zis „Dacă moare un prinţ Mustafa se nasc 1000, dacă se naşte un sultan Soliman, mor 1000”. Fraza, reală sau nu, naşte încă diverse interpretări. Alături de Falsul Mustafa sunt executaţi mii de alţi revoltaţi printre care soldaţi, ofiţeri, mici oficialităţi şi civili din Dobrogea otomană. După numai patru ani, Bayezid va fi învins lângă Konya de armata condusă de fratele rival Selim (viitorul sultan Selim II Beţivul) şi de Paşa Mehmed Sokollu, viitor mare vizir (şi din 1562 soţul prinţesei Esmahan, cea care va construi în 1575 Moscheea de la Mangalia, care îi poartă numele). Bayezid va fugi în Persia dar va fi executat împreună cu familia sa, în 1561.

Marea Rebeliune a Falsului Mustafa a fost fără îndoială una din marile mişcări anti-feudale ale Imperiului Otoman şi cu siguranţă, cea mai mare din Dobrogea.

Nu a fost însă singura… În 1572, la Babadag se declanşează o răscoală numită şi a Softalelor. Tinerii studenţi (softale) ai seminarului din localitate, „liberi cugetători, cu concepţii sociale non-confomisteconduc o adevărată armată a robilor împotriva bogaţilor din regiune. Mişcarea este reprimată rapid la ordinul expres al sultanului Selim II. În 1783 este rândul sudului dobrogean să fie scena unei răscoale populare. Are loc în zona podişului Deliorman şi pentru reprimarea ei paşa de la Silistra intervine cu peste 6000 de soldaţi şi numeroase tunuri, ceea ce demonstrează amploarea sa.

În 1787 este înregistrată o ultimă mare rebeliune dobrogeană. Începe în portul maritim Caraharman (Vadu) şi se extinde rapid în localităţi învecinate. Conducătorul ei este (potrivit sursei Bitoleanu- Rădulescu) un soldat din corpul de elită al deliilor (la turci- deliul era soldat de cavalerie uşoară, potrivit dex). A fost rapid înăbuşită.

Cu siguranţă au mai fost şi alte mişcări sociale în Dobrogea, revolte ale populaţiei împotriva represiunii feudale. Este misiunea noastră să aflăm despre toate aceste fapte petrecute în locurile în care trăim noi astăzi…

Bibliografie – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu – Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare; izvoare narative turceşti, Halil Inalcik – Imperiul Otoman Epoca Clasică, Andre Clot – Soliman Le Magnifique, Moritz Beosch – The Height of Ottoman Power – Murder of Prince Mustafa, uni-mannheim.de

sursa foto – strangle of Sehzade Mustafa – gravură sec.XVIII de Cl. Duclos

[codepeople-post-map]

“Oostende – Constantza Express”, primul tren internaţional în Dobrogea

Este anul 1895 iar Podul de la Cernavodă, numit după Regele României, Carol I a fost terminat şi dat în folosinţă. A sosit şi momentul ca Dobrogea să intre pe harta transportului feroviar internaţional. Lumea bună a Bucureştilor visează ca deja celebrul Orient Express să treacă prin capitala României şi apoi să coboare în Dobrogea şi de acolo, spre Constantinopole.

CFR-ul, prin directorul general Gheorghe Duca şi Regia Monopolurilor Statului Român, prin directorul G.N. Manu înaintează această propunere Companiei Internaţionale de Wagons Lits (CIWL) dar se lovesc de un refuz categoric. România se oferea chiar să facă transportul maritim cu propriile nave cu aburi ale nou-înfiinţatului Serviciu Maritim al României dar chiar şi aşa, Europa nu pare interesată de includerea Dobrogei în sistem. Orient Express-ul ce pleacă din Paris nu poate să treacă prin Dobrogea (motivul invocat de CIWL – transferul prin Bosfor s-ar fi făcut noaptea, ceea ce era interzis de legea Imperiului) dar românii nu se lasă şi insistă pentru aducerea unui tren internaţional.

În cele din urmă, CIWL cedează şi decide ca prin Dobrogea să treacă expresul Oostende – Constantinopole. Acesta pleca din Londra (fie din gara Victoria, fie din Charring Cross) şi ajungea la Dover apoi pasagerii erau transferaţi peste Canalul Mânecii până pe continent, în staţiunea de lux belgiană Oostende, extrem de populară la finele secolului XIX şi preferată de casa regală a Belgiei.

Artizanul Podului de la Cernavodă, inginerul Anghel Saligny este între timp numit pe 7 octombrie 1895 director general al CFR şi el este cel care acordă o marte atenţie inaugurării acestui tren internaţional. Se bucură şi de sprijinul Regelui Carol I, care insistă şi el pe căi diplomatice, pentru aducerea acestui tren în Dobrogea.

Acesta începe să circule regulat pe ruta Oostende – Bruxelles – Koln – Frankfurt – Wurzburg – Nurnberg – Passau – Viena – Westenbahnhof – Budapesta – Vârciorova – Bucureşti Nord – Constanţa Port. Expresul pleca marţi din Londra, la ora 10.05 şi ajungea la Constanţa joi, la ora 20.00. Pasagerii şi poşta erau aici îmbarcaţi pe vase şi ajungeau la Constantinopol vineri la ora 9.00, după un parcurs total de 70 de ore şi 55 de minute.

În sens invers se pleca din Constantinopole vineri la 12.00, apoi trenul pornea din Constanţa sâmbătă la 3 dimineaţa şi ajungea la Londra, luni la 16.48. Succesul acestui “Oostende Constantza Express” i-a făcut pe cei de la CIWL să accepte ca din 1896 Dobrogea să devină ţintă a mai celebrului Orient Express. Treptat, importanţa lui „Oostende Express” a scăzut.

În 1899, pe la Constanţa ajunge, în afara celebrului Orient Express, şi un al treilea tren internaţional: Berlin – Lemberg – Constanţa. Trenul berlinez mergea zilnic până la Bucureşti şi doar de două ori pe săptămână ajungea şi până în Portul Constanţa. Cu timpul, în sec.XX, trenurile internaţionale care ajung la Constanţa nu mai sunt ceva neobişnuit… Ostende – Constantza Express, numit la un moment dat Oostende – Orient Express a fost însă primul…

Bibliografie – “Istoria unui pod celebru – pecetea Anghel Saligny” 2015, lucrare realizată de Direcţia Muzeistică şi Documentară Feroviară CENAFER – Muzeul Căilor Ferate Române;

Sursa foto – Theo Van Rysselberghe – “Oostende Constantza Constantinopole Express”

[codepeople-post-map]

Balada lui Dobrişeanu, misteriosul “domn” şi „boier” de Dobrogea

Timp de mai bine de patru secole şi jumătate (1421-1878), Dobrogea s-a aflat sub dominaţia Imperiului Otoman, la început parțial iar apoi, din 1484 (este preluată și Delta Dunării) în întregime, și sub formă de provincie (udj, elayet, vilaet). Au existat şi momente în care domnitori ai Ţării Româneşti (Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Radu Şerban etc) au reuşit să preia controlul asupra ţinutului nostru, pentru scurt timp, parţial sau chiar total. Acestea au fost excepţiile…

Interesant este că şi în perioada dominaţiei turceşti, tradiţia orală păstrează poveştile unor români foarte puternici, adevăraţi “domni” care stăpânesc chiar de pe meleagurile dobrogene. Este straniu şi deloc în concordanţă cu datele istorice certe. Vetrele săteşti se încăpăţânează însă să păstreze aceste “istorii”. Cel mai bun caz este cel al baladei lui Dobrişeanu, culeasă şi cunoscută de etnografi români la sfârşitul secolului XIX .

Povestea este plasată în timpul în care în Ţara Românească domneşte un Mihai Vodă (poate Mihai Viteazul? – 1593 – 1601, cel care este singurul vodă Mihai din Ţ.R în intervalul 1421 – 1731 – până la Mihai Racoviță.) şi căruia i se relatează despre “domnitorul” dintre Dunăre şi Mare.

Astfel, Dobrişeanu este prezentat de către naratorul anonim al baladei ca fiind cel mai bogat şi mai puternic om din Dobrogea, averea şi influenţa sa fiind comparabile doar cu cele ale sultanului de la Stanbul: “Şi ce e la Dobrişan / Este numai la Sultan / Necum la Măria Ta / Necum la toată ţara / Dobrişeanu judecă / Dobrişeanu spânzură / Ciobanii lui Dobrişan / Sunt boieri ca la Divan”. Într-o altă variantă a baladei se spune despre aceşti ciobani ai lui Dobrişeanu: “Sunt boieri ca de Divan / În toiege răzimaţi / Şi-n caftane îmbrăcaţi / Bacii lui poartă cârlige (n.a de argint) / În capul cârligelor / În josul belciugelor / Câte-o piatră nestemată / De păleşte Ţara Toată”.

Povestea devine şi mai ciudată când aflăm că aceşti ciobani ai lui Dobrişeanu nu sunt altceva decât nişte boieri fugari din Ţara Românească: “Câţi boieri au pribegit / Dobrişeanu i-a oprit / Şi la el i-a poposit / Şi-n ciobani i-a străvestit”. Interesant este că balada îl prezintă pe Dobrişeanu ca fiind “frate” cu Mihai Vodă din Ţara Românească. Există controverse însă legate de modul de interpretare al cuvântului frate – se înrudea el cu domnitorul Ţării Româneşti sau era “frate”, în sensul că era român?

Concluziile ce pot fi trase sunt următoarele: acest “domn” Dobrişeanu stăpâneşte pământuri şi turme în Dobrogea, probabil cu acceptul otomanilor şi îi primeşte pe boierii fugiţi din Ţara Românească. Îşi formează aşadar o adevărată curte domnească în exil şi este clar că vrea, la un moment dat, să îi ia puterea lui Mihai Vodă. De unde aflăm asta? Din următoarele versuri, spuse la un moment dat de mama lui Dobrişeanu, care se lamentează: “Ce-ar fi cerul cu doi sori / Aşa-i ţara cu doi domni / Două paloşe într-o teacă / Doi domni în ţară săracă”.

Balada nu ne mai spune dacă Dobrişeanu reuşeşte să preia domnia în Ţara Românească şi să îl înlăture pe “fratele” Mihai Vodă. Povestea misterioasă este greu de demonstrat cu date istorice neexistând consemnări privind vreun Dobrişean care să vrea domnia Ţării Româneşti. S-a tot încercat însă identificarea sa. Unii au spus că el ar fi putut fi Mircea V Ciobanul (1545 – 1552, 1553 – 1554, 1558 – 1559), voievod care îşi dobândise porecla pentru că înainte de încoronare vindea turme numeroase de oi la Constantinopol, animale ce păşteau, fără doar şi poate, în Dobrogea noastră. Pentru că balada spune: “e mocan, fost cioban”.

Problema este că acest Mircea Ciobanul (soţul Doamnei Chiajna şi cumnat al lui Alexandru Lăpuşeanu al Moldovei) nu a fost frate cu niciun Mihai, cu atât mai mult cu Mihai Viteazul, care a domnit jumătate de secol mai târziu. Mai mult, Mircea Ciobanul nu a fost voievodul care să adune pe lângă el boieri: chiar îi ura pe marii nobili din Divan iar în timpul domniilor sale a ucis nu mai puţin de 47, fiind cunoscut ca un foarte sângeros şi brutal voievod.

O altă variantă de identificare este cea cu Mihnea II Turcitul, numit aşa pentru că s-a convertit la Islam. Acest voievod a domnit însă şi el înaintea lui Mihai Viteazul, între 1577 şi 1591. Cine a fost acest misterios Dobrişean păstrat în balada populară, dacă a fost el vreun pretendent sau chiar domnitor al Ţării Româneşti, care a fost adevărata sa poveste din Dobrogea, unde era văzut ca un adevărat domn? acestea toate sunt întrebări la care poate nu vom afla niciodată răspunsuri. Balada s-a păstrat însă iar misterul, de asemenea…

 Bibliografie – G Dem Teodorescu, Petrea Creţul Solcan, N Mateescu, slideshare.net/maryamirabela/balade populare

Sursa foto –istoriepescurt.ro – Mircea V Ciobanul, voievod al Ţării Româneşti, una dintre variantele de identificare a misteriosului Dobrişeanu

[codepeople-post-map]

Expediţii antice în Marea Neagră – Egiptenii şi fenicienii – Călătoria legendarului Sesostris la Gurile Dunării şi Mărturia lui Laetus

Mult timp s-a scris că primii mari navigatori ai Mării Negre, şi colonişti ai Bătrânului Pont, au fost grecii antici. Există însă dovezi care infirmă această teorie, de foarte mulţi acceptată. Izvoare antice mai puţin mediatizate ne arată însă că egiptenii au ajuns în Marea Neagră şi mai ales pe malurile Dobrogei noastre de astăzi, cu mai bine de un mileniu înaintea elenilor.

Herodot a fost primul care a recunoscut acest lucru, meţionând şi o veche inscripţie pe care el o studiase. Astfel, marele istoric grec a scris de expediţia în Marea Siriath (identificată ca Marea Neagră de astăzi) a faraonului egiptean Sesostris. Ulterior, Diodor din Sicilia şi Strabon au scris şi ei despre expediţia egiptenă. Povestea spune că marele Sesostris (sau Usortesen) ar fi venit cu numeroase vase de război, acolo “unde se varsă Istrul, i-a bătut pe localnici şi a stabilit colonii” (citat din sursa Seişanu). I-a învins pe sciţi şi pe traci, ne spun izvoarele.

Cine este însă acest Sesostris? A existat el cu adevărat? Marii istorici moderni ne spun că da, şi că acest faraon nu este nimeni altul decât Senusret al III-lea, cel mai mare faraon al Regatului Mijlociu al Egiptului, dinastia a 12-a şi care a domnit între 1878 şi 1839 î.H. Nu s-a găsit încă o dovadă că Senusret III a întemeiat o colonie în Dobrogea noastră (poate a fost o colonie cu viaţă efemeră), dar pare foarte clar că a atins cu vasele sale Gurile Dunării. Este posibil să fi ajuns şi în Insula Şerpilor, Marea Insulă a Pontului.

Ce este cert este că acest Khakaure Senusret III a lăsat colonişti pe malul râului Phasis, în antica Colchida (Kolkis), tărâmul Lânii de Aur, azi în Georgia. Expediţia faraonului a avut loc cu mai bine de 11 secole înainte ca grecii să întemeieze în secolul VII î.H coloniile vest pontice Orgame (viitorul Argamum- azi zona Jurilovca) şi Histria.

Egiptenii au fost primii, dar grecii nu ocupă nici măcar locul doi… Undeva prin secolele 13-12 î.H în Estul Mării Negre, pe pământurile Dobrogei de azi au ajuns şi celebrii fenicieni. Lângă oraşul bulgăresc Sozopol (aflat la 35 de km de Burgas), în apele Mării Negre au fost descoperite acum câţiva ani ancore feniciene ce provin din timpurile sus-menţionate. Mai mult, unele izvoare antice ne spun povestea unei expediţii la Gurile Dunării, în Delta noastră. Un autor antic din perioada elenistică, numit Laetes a scris o Istorie a Fenicienilor. El îi citează pe scriitorii Theodotus, Hipsicrates şi Mochus.

Potrivit acestor surse, fenicienii au ajuns în Vestul Mării Negre şi au pătruns pe braţele de vărsare ale Marelui Fluviu. Această expediţie feniciană pare să fi avut loc înaintea marii perioade de cucerire din bazinul Mediteranei, printre care se numără şi întemeierea unor mari oraşe precum Cartagina (sec.IX). Dovezile prezentate mai sus nu fac să ştirbească cu nimic meritul întemeietorilor greci din Pontul Euxin, ci doar vin să întregească o istorie a Mării Negre, despre care, din păcate, ştin încă atât de puţine…

Bibliografie – Romulus Seişanu – Dobrogea, Gurile Dunării şi Insula Şerpilor (1928); BP Haşdeu – Istoria Critică a Românilor, Gheorghe I Brătianu – Marea Neagră; Herodot, Diodor din Sicilia; Kurt Sethe – Sesostris; Istoria Egiptului, Regatul de Mijloc – W Grajetski

sursa foto – nationalgeografic – sailing with the Sun – egyptian

[codepeople-post-map]

Cetatea misterioasă şi martirii de la Axiopolis – Kirillos şi Quindeus

Unul dintre marii istorici bizantini, Procopius din Cezareea scria în urmă cu mai bine de un mileniu şi jumătate că în vechea Sciţie (Sciţia Minor), Dobrogea noastră de astăzi, se află o prea mândră cetate numită Sanctus Cyrillus. Potrivit marelui biograf al împăratului Iustinian (527-565), acest oraş îşi luase numele după un sfânt creştin numit Kirillos (Chiril) martirizat cu vreo 200 de ani în urmă. Despre cetatea Sanctus Cyrillus au mai scris apoi şi alţi istorici bizantini, majoritatea citându-l însă pe înaintaşul lor. Cu timpul, acest oraş de secol VI începe să dispară din scrieri iar astăzi avem doar un simplu nume. Locaţia acestui oraş şi povestea sa sunt taine nedesluşite. Pentru a încerca să limpezim misterul trebuie să plecăm însă de la sursă. Astfel, este posibil ca numele cetăţii să vină de la unul din marii martiri creştini ai perioadei romano-bizantine. În luna februarie a anului 304 d.H, împăratul Diocleţian a emis un nou edict de persecuţie (între 303-304 a dat patru astfel de edicte), al patrulea şi ultimul, prin care declara practic război total creştinismului. Doi dintre cei care refuză să renunţe la credinţă sunt viitorii martiri Kirillos (Chiril) şi Quindeus (Chindeas). Aceştia se spune că au fost executaţi la Axiopolis (azi Cernavodă), una din datele vehiculate fiind 26 aprilie. Kirillos era un preot foarte respectat şi extrem de cunoscut în întreaga creştinătate, fiind pomenit în mai multe codice ale Bisericii. Când Procopius din Cezareea scria despre Sanctus Cyrillus, acest martir era foarte cinstit la Axiopolis: avea cinci zile de sărbătoare. Împreună cu Chindeas el avea chiar un fel de altar ridicat de credincioşi, undeva în afara cetăţii. Într-o inscripţie de pe care lipseşte simbolul crucii (specific pentru domniile lui Diocleţian sau Licinius), cineva a lăsat mesajul: “Martirilor Chiril, Chindeas şi Tasius le încredinţez pe Eufrasius”. Apare aşadar şi varianta unui al treilea martir care a suferit alături de cei doi. Acest Tasius (Tasie) nu este însă nimeni altul decât Dasius, Regele Saturnaliilor, despre care am mai scris şi care ştim că a fost arestat tot la Axipolis dar că a fost executat la Durostorum (Silistra), pe 20 noiembrie 304. În urma tuturor acestor elemente prezentate pare logic să afirmi că misterioasa cetate Sanctus Cyrillos nu poate fi alta decât antica Axiopolis. Specialiştii nu s-au pus însă întru-totul de acord, existând alte variante de localizare precum Rasova sau Tropaeum – Adamclisi. Enigma persistă pentru că nu ştim dacă Sfântul Kirillos era originar din Axiopolis sau doar a fost executat aici. În ceea ce îl priveşte pe al doilea martir, Quindeus, este posibil ca acesta să fi fost fie preot, fie ajutor al mai cunoscutului Kirillos. S-a avansat ipoteza că ar fi fost un localnic şi că numele său real să fi fost Cândea. Care este întreaga poveste a celor doi martiri creştini, de ce era atât de iubit Kirillos în anticul Cernavodă sau dacă Axiopolis este într-adevăr misterioasa cetate Sanctus Cyrillus, acestea sunt întrebări la care nu ştim dacă vreodată vom putea afla răspunsul…

Bibliografie – Adrian Ilie – Valea Kara-Su, monografie istorică; Revista Pontica; creştinortodox.ro; Mircea Păcurariu – Sfinţi daco-români şi români;

sursa foto – fragment din izvorul antic Tabula Peutingeriana, pe care apar orase din Tracia şi actuala Dobrogea, inclusiv Axiopolis

[codepeople-post-map]

Bătălia de Cocargea – Pietreni şi înfrângerea feldmareşalului Von Mackensen

La vreo 30 de kilometri sud-vest de Medgidia se găseşte Pietreni, un sat care aparţine de comuna Deleni. Până în 1964 a purtat numele turcesc Cocargea iar acest vechi nume este şi astăzi folosit des de către localnici. Cocargea se numeşte şi valea în care se află aşezarea. În turcă, kokarca înseamnă dihor şi se pare că întemeietorii satului au găsit aici multe rozătoare de acest fel. Unii spun însă că termenul de Cocargea nu ar fi turcesc şi că e de fapt un regionalism pentru un soi de strugure. Povestea noastră de astăzi ne întoarce în timp cu 99 de ani… Aici, la jumătatea drumului ce leagă mult mai cunoscutele comune Adamclisi şi Cobadin, în 1916 a avut loc una dintre cele mai importante lupte din istoria dobrogeană a Primului Război Mondial. Venise toamna şi armata română încerca să uite dezastrul de la Turtucaia (19-24 august), unde peste 6000 de soldaţi fuseseră ucişi iar peste 28.000 căzuseră prizonieri. Armata română se retrăgea din faţa forţelor germano-bulgaro-turce, pe linia Rasova – Tuzla. Celebrul general (feldmareşal) August Von Makensen, cel supranumit Ultimul Husar decide pe 18 septembrie să atace armata română chiar în zona văii Cocargea. Cu gândul răzbunării pentru măcelul de la Turtucaia, românii opun însă o rezistenţă extraordinară şi reuşesc să respingă inamicul şi pornesc apoi şi contra-ofensiva. O mare contribuţie o au şi miile de militari sârbi, croaţi şi sloveni care dau dovezi de mare vitejie. Aşa-zişii aliaţi ruşi nu erau însă deloc interesaţi să lupte: mulţi au abandonat armele şi vroiau să fugă din calea inamicului, astfel că un general al lor a fost nevoit să întoarcă tunurile împotriva propriilor soldaţi, ameninându-i cu moartea pe dezertori. Eroismul româno-sârb a dat roade: Marele Von Mackensen a trebuit să se recunoscă pentru prima oară învins şi s-a retras, cu  mari pierderi. A mai încercat după câteva zile din nou, de data aceasta, la vreo 12 kilometri distanţă, la Cobadin dar şi de această dată prusacul de la comanda armatei germane a gustat din cupa eşecului. Din păcate, succesele de la Cocargea şi Cobadin nu au fost fructificate, românii au trebuit să se regrupeze iar ruşii au preferat să stea pe loc (operaţiunea Flămânda), astfel că armata germano-bulgară a mers la Constanţa şi a cucerit oraşul. Războiul de pe frontul dobrogean a continuat dar victoriile de la Cocargea şi Cobadin au rămas în istorie. Miile de morţi, dispăruţi şi răniţi consemnaţi în confruntarea de la Cocargea stau dovadă pentru eroismul românesc din acel sângeros an 1916. Acum, în biserica din localitate se află un Monument Osuar care cinsteşte amintirea celor căzuţi pe câmpul de luptă. Chiar dacă nu avem timp să mergem acolo, atunci când trecem pe lângă Pietreni,  avem datoria de a le mulţumi în gând celor care s-au jertfit pe aceste pământuri…

Bibliografie – Victor Lazăr – Răsboiul pentru întregirea nemului românesc; ligamilitarilor.ro – Dănuţ Albu; Constantin Kiriţescu – Istoria Războiului pentru întregirea României; Istoria militară a poporului român, vol.5 Editura Militară; Romulus Căplescu – Voluntari sârbi pe frontul românesc în Dobrogea;

[codepeople-post-map]

Povestea lui Aemilianus, ultimul martir creştin al Dobrogei

Dobrogei noastre i se mai spune şi Bethleemul Românesc pentru că a fost tărâmul unde au pătimit sute de creştini, prigoniţi de către Imperiul Roman. Ştim destule despre Sfântul Andrei, apostolul care a venit pe aceste meleaguri pentru a propovădui credinţa (sec.I), despre Epictet şi Astion, cunoaştem povestea Celor patru Mucenici de la Niculiţel şi a altor numeroşi alţi martiri care au pătimit în secolele III şi IV d.H. Astăzi vom vorbi însă despre un martir creştin mai puţin cunoscut publicului larg. Este foarte important pentru că este practic ultimul mucenic cunoscut din Dobrogea antică (nu îl luăm în calcul pe episcopul arian Auxentius, adept al sectei condamnate de Biserică, mort în 380). Acest ultim martir dobrogean este Aemilianus din Durostorum sau Emilian din Durostor – Silistra, cum îl menţionează biserica ortodoxă. Povestea lui Aemilianus este una extrem de interesantă. S-a născut în cetatea romană de la Dunăre în jurul anului 340 şi era cetăţean roman de vază, fiul prefectului Sabbatianus. S-a născut într-o vreme în care creştinismul era acceptat de Imperiu, graţie Edictului de Toleranţă Religioasă dat de Constantin cel Mare în 313, la Mediolanum – Milano. Aemilianus a îmbrăţişat, ca şi tatăl său, cariera militară şi servea chiar în legiunea cantonată în oraşul natal, fiind în acelaşi timp şi un creştin dedicat. În anul 361 însă, totul s-a schimbat. Noul împărat Iulian Apostatul renunţase la religia creştină (în care chiar el se născuse), a îmbrăţişat vechiul păgânism al Romei şi a început să îi prigonească pe iubitorii lui Hristos. A dat chiar un edict în care interzicea practicarea acestei religii, în întreg imperiul. În Dobrogea noastră (care acum făcea parte din provincia Thracia) şi-a trimis unul din oamenii de încredere, pentru a verifica dacă acest pământ al martirilor “ a fost curăţat”. Guvernator al Thraciei, Capitolinus ajunge la Durostorum într-o zi de iulie a anului 362. Misiunea sa principală: să se asigure că nu există niciun creştin în armata cantonată aici. Îi întreabă pe conducătorii cetăţii iar aceştia îl asigură că niciunul dintre soldaţi nu este creştin. Bucuros, Capitolinus ordonă un mare ospăţ în cinstea zeilor păgâni impuşi de Apostatul. În timpul acestui ospăţ, furios, Aemilianus fuge în marele templu al Vechilor Zei şi fără să fie văzut de cineva, distruge cu un ciocan statuile divinităţilor greco-romane şi răstornă altarele acestora. Incidentul este repede raportat iar Capitolinus declanşează o anchetă. Nimeni nu se gândeşte că vinovatul ar putea fi chiar fiul prefectului. Este chiar găsit un ţap ispăşitor, un tânăr străin care la ora incidentului fusese văzut în apropierea templului. Acesta îşi susţine nevinovăţia dar Capitolinus nu îl ascultă şi ordonă executarea lui. Aemilianus vrea să aibă conştiinţa curată aşa că îl salvează pe străin: iese în faţa Consiliului şi mărturiseşte că el este autorul faptei şi proclamă public faptul că este creştin şi că nu se dezice de religia sa. Este ziua de 16 iulie: fiul lui Sabbatianus este bătut de soldaţi, apoi închis. După două zile este dus pe malul Dunării, unde fusese ridicat un rug. Potrivit Bisericii, se produce chiar o mare minune, flăcările rugului nu îl ard pe martir, ci pe slujitorii şi soldaţii adunaţi la locul execuţiei. Aemilianus se roagă Domnului să îl ia în Împărăţia sa, ruga îi este ascultată şi martiriul se sfârşeşte în cele din urmă. Aemilianus a murit dar furia lui Capitolinus nu se încheiase: îi amendează pe Sabbatianus şi pe ceilalţi conducători ai cetăţii pentru că l-au minţit spunând că nu există creştini în cetate. Pleacă apoi să raporteze totul împăratului. Iulian Apostatul a murit asasinat după doar un an şi ultima prigoană a creştinismului se încheie odată cu el. Aemilianus, tânărul nobil de la Durostorum rămâne în istoria creştinismului dobrogean, ca ultimul dintre martiri…

Bibliografie – Enciclopedia Arheologică şi de Istorie Veche a României, volumul 1; creştinismortodox.ro

[codepeople-post-map]

Gibastes şi Anthusa

Cernavoda, bătrâna Axiopolis, cea încă plină de atâtea taine nedesluşite… Ruinele sale antice se află într-o zonă interzisă, sub o unitate militară şi nu pot fi cercetate aşa cum ar trebui. Cetatea întemeiată de romani pe locul unei mai vechi aşezări geto-dace are însă chiar şi aşa, poveşti foarte frumoase, care au supravieţuit mileniilor. Astăzi spunem povestea a două persoane nobile, care au trăit aici, în urmă cu 1500 de ani. Sunt Gibastes şi Anthusa… Povestea lor a ieşit la iveală odată cu descoperirea unor fragmente de inscripţie funerară, nouă bucăţi dintr-o placă de marmură, găsite în timpul unor săpături făcute la o basilică de cimitir paleocreştin. Alipită de această biserică veche se afla şi o capelă în care şi-au găsit odihna Gibastes şi Anthusa. Dintr-o aparent simplă inscripţie funerară putem afla multe despre cei doi. Gibastes a fost un comite (“comes foedatorum”, „magnificentissimus”), mare nobil al Imperiului Romano – Bizantin din secolele V-VI d.H, poate chiar guvernator al provinciei Scytia (aşa numită la acea vreme). La acea vreme Axiopolis era un oraş extrem de important şi unii specialişti cred chiar că devenise o capitală a meleagurilor dintre Dunăre şi Mare. Numele de Gibastes pare a fi de origine germanică, potrivit arheologilor care au studiat povestea. El a fost înmormântat alături de fiica sa Anthusa, un nume grecesc, des întlnit în acea perioadă romano-bizantină. Tragic este că părintele i-a urmat copilului… Inscripţia ne spune că “Aici odihneşte Anthusa, de neam mare, fiică a ilustrului comite Gibastes, şi-a sfârşit viaţa nouă”. Este foarte probabil ca cei doi să fi locuit iniţial la Tomis şi apoi să se mute la Axiopolis, de unde tatăl său trebuia să comande apărarea liniei dunărene de frontieră (vechiul limes). Nu ştim de ce a murit Anthusa (probabil o boală) dar ştim că era o tânără de puţin timp ajunsă în cetate, pentru a-şi duce acea “viaţă nouă”. Tatăl său i-a urmat în scurt timp şi cei doi şi-au găsit odihna în capela familiei. O altă variantă legată de nobilul Gibastes este aceea că el nu era neapărat un comites, un dux sau un guvernator numit oficial pentru a conduce provincia. S-a opinat că ar fi fost comandantul unor trupe de federaţi (foederati). Aceştia ştim că erau barbari aşezaţi, cu voia imperiului, în diverse provincii (ex. Dobrogea antică). Ei primiseră pământ şi tot felul de înlesniri şi avantaje materiale, în schimbul serviciului lor militar… Formau trupe de cavalerie care se puteau deplasa rapid pe linia fluvială de frontieră intervenind de fiecare dată când (ironia sorţii) alţi “barbari” intrau nepoftiţi în Dobrogea de acum 1500-1600 de ani… Sunt tot felul de ipoteze dar cine ştie care este adevărul… Ce ştim este că, odată, la Axiopolis, Cernavoda de astăzi, a trăit o frumoasă fată de neam mare, numită Anthusa, fiica nobilului Gibastes, a cărei viaţă nouă s-a sfârşit însă mult prea devreme…

Bibliografie – Pontica, cimec.ro, Inscriptii funerare in Dacia romana, Adrian Ilie, dervent.ro, Axiopolis – Radu Florescu

sursa foto – Peter Nicolai Arbo – “Hervor, daughter of Heidrek, dying”, painting… sursa foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Defcea, cătunul vechi de jumătate de mileniu şi condamnat la uitare

Multe dintre satele noastre actuale au în spatele lor o istorie veche de jumătate de mileniu… Vetrele acestea au fost martore la confruntările sângeroase ale Evului Mediu, au fost distruse şi apoi refăcute în timpul războaielor ruso-turce şi au supravieţuit celor două mari războaie mondiale…Au fost sate mari, medii sau mici, sărace sau bogate dar mereu au existat…În mod tragic, povestea multora dintre ele se încheie acum, într-un secol XXI în care toţi ne batem cu pumnii în piept vorbind despre păstrarea tradiţiilor şi de respectarea trecutului. Satul despre care vorbim astăzi şi care pare condamnat să dispară cât mai curând se numeşte Gherghina… Este numele modern, ţine de comuna Mircea Vodă şi se află la numai 16 kilometri de Medgidia. Numără astăzi doar vreo 20 de suflete, care îşi duc traiul sărman în cele câteva case rămase în picioare… Pe vremuri era un sat mare şi bogat, numit Defcea sau Devcea… Povestea sa a început acum aproape 500 de ani… Prima consemnare ne provine din anul 1652…Un tânăr negustor englez pe nume Robert Bargrave fusese prin Levant şi după ce îşi încheiase afacerile la Constantinopole pleca spre Vest, trecând şi prin Dobrogea noastră, provincie a Imperiului Otoman… Membru al unei bogate şi influente familii din comitatul Kent, Bargrave ajungea în Podişul Medgidiei şi se oprea într-un sat prosper pe care îl numea Deftgia, încercând să respecte denumirea dată de către localnici… Ajunsese aici “trecând pe lângă diferite lacuri minunat de bogate în păsări de baltă”… Aproximativ un secol mai târziu, un alt călător străin, Markos Antonoios Katsaites ajungea la Devcea, “un sat mare” şi servea masa în casa ciorbagiului, primarul aşezării, aşa cum era obiceiul în provinciile imperiului. Două decenii mai târziu un savant italian pe nume Boscovich menţiona şi el aşezarea, în împrejurări similare. În a doua jumătate a secolului XIX, Said Mârza Paşa, general al imperiului de origine tătărească stăpânea zona cu acceptul Înaltei Porţi, conducând un stat semi-independent. Interesul său era de dezvoltare economică a zonei… A încercat şi la Defcea prin înfiinţarea unei exploatări agricole, o mukataa (potrivit sursei – Adrian Ilie) dar planul nu a dat rezultatele scontate. Satul era însă unul prosper, locuit de peste 150 de familii de tătari, avea o geamie, două cişmele… La începutul veacului trecut exista în apropiere o carieră de argilă iar aceasta se folosea la prepararea vopselelor (surse – MD Ionescu, A. Ilie)… Musulmanii au plecat, cei mai mulţi dintre ei, au venit apoi românii… Satul a supravieţuit mereu… În ultimii ani ai regimului Ceuşescu se intenţiona demolarea sa, din motive uitate acum… Oamenii au mers spre alte vetre, au mai rămas doar câţiva… Aceştia mai stau în Defcea, acum Gherghina, încercând să îi ducă mai departe povestea…

Bibliografie – Adrian Ilie Valea Kara-Su, monografie istorică; Călători străini în ţările române

foto – painting by Stanley Herbert Gill – Ruined Cottage

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.