Şalupa Rândunica – file de istorie dobrogeană

Şalupa Rândunica – file de istorie dobrogeană

În timpul Războiului de Independenţă, pe Dunăre, în zona canalului Măcin s-au dus lupte grele între forţele navale turceşti şi cele ale României. Imperiul Otoman era a treia forţă maritimă a lumii şi avea pe Dunăre nu mai puţin de 23 de nave de război, dintre care cinci erau monitoare cuirasate de o forţă extraordinară pentru acele timpuri. Rusia solicită ajutorul Marinei Române pentru a deplasa nave în zonă iar printre vasele militare trimise pe Dunăre se număra şi şalupa Rândunica. Aceasta era condusă de către maiorul Ioan Murgescu, viitor amiral al Flotei şi Comandant al Marinei Militare. Şalupa românească atacă în noaptea de 13-14 mai 1877 monitorul Duba Sefi, o navă mult mai mare, cu un deplasament superior, de 2500 de tone. Potrivit istoricilor otomani, Duba Sefi se numea de fapt Hivzi Rahman, acesta fiind numele care apare în documentele militare ale eşecului de la Măcin. Atacul curajos al românilor conduce la o neaşteptată distrugere a monitorului otoman, succes militar care a rămas în istoria navală. Gurile de foc de pe Rândunica au dus în aceeaşi noapte la distrugerea altor două ambarcaţiuni inamice, o navă Socrate şi un şlep. Eroismul militarilor români a fost ulterior lăudat de toate marile puteri ale Europei iar episodul a rămas în istorie ca celebrul “atac de la Măcin”. Oraşul tulcean a rămas în istoria Războiului de Independenţă şi graţie unui alt episod: pe 14 noiembrie 1878, armata română şi membri ai Guvernului de la Bucureşti au trecut pe sub un arc de triumf aflat la Măcin, celebrând unirea Dobrogei cu ţara.

Sursă foto – okazii.ro – atacul de la Măcin, “scufundarea monitorului Duba Sefi”

[codepeople-post-map]

Balade uitate ale Dunării – Antofiţă al lui Vătaf Vioară

Românii stabiliţi în Dobrogea începând cu sfârşitul secolului XIX au adus cu ei balade şi legende pe care generaţii întregi le-au cântat şi le cântă la focurile vetrelor din satele Tulcei şi Constanţei. Multe dintre ele au în centrul acţiunii tot bătrânele ape ale Dunării, care udă pământul milenar al ţării. Una dintre cele mai frumoase balade de import este cea a lui Antofiţă al lui Vătaf Vioară, un tânăr îndrăgostit care, pentru a îndeplini dorinţele absurde ale logodnicei, încalcă poruncile strămoşeşti, aducând asupra neamului său blestem şi moarte. Fiul de boier îi spune tatălui său că fata iubită, fata lui domn Ştirbei (n.r. probabil voievodul Ţării Româneşti Barbu Ştirbei 1849-1853, respectiv 1854-1856), pentru a-i deveni nevasta, i-a cerut: “Să-i aduc la nuntă ştiucile ca vacile / Morunii ca bivolii / Să-i aduc ca oili / Să-i aduc Vidrosu / Cu solzii lui s-o şindrilesc / Cu sângele s-o zugrăvesc / Cu carnea-i nunta s-o nuntesc / Cu oasele-i casă să zidesc / Şi cu coastele s-o înlănţuiesc”. Fata de domn îi cere aşadar băiatului să îi aducă nu doar peşti mulţi, ci chiar pe Vidrosu, Morunul cel Mare şi sfânt al Dunării, pe care nimeni nu cutezase vreodată să încerce să îl prindă. Boierul Vioară se îngrozeşte când aude şi îi cere fiului să nu dea ascultare acestor cereri absurde. Băiatul îndrăgostit nu îşi ascultă însă părintele şi pleacă să îndeplinească dorinţele fetei, însoţit de prietenii săi, “Cinzeci de năvodari / Fii de boieri mari”. Tinerii nu reuşesc să prindă mare lucru şi atunci Antofiţă comite o fărădelege: prinde puiul Viclenei Vidre şi îi cere acesteia să îi aducă, în schimb, “peşti cu nemiluita”. Vidra îl ascultă şi sperie toate vieţuitoarele Dunării, gonindu-le spre plasele tinerilor pescari. Aceste fapte îl trezesc din somnul adânc pe Vidrosu, Marele Morun, mai degrabă un spirit al undelor: „Vidrosul e-n apă adâncă / Pe cine îl prinde îl mănâncă”. Trezit din străfundurile Dunării, monstrul vine să îi pedepsească pe Antofiţă şi pe ai săi semeni: “Mare talazuri el scotea / Cu nisip amesteca / Năvodarii îi-neca”. Antofiţă al Vătafului este singurul care scapă cu viaţă de furia Uriaşului. Se întoarce la casa boierească unde tatăl său îl ceartă „năpraznic” şi îl blesteamă: „Ai vrut tu să prinzi Vidrosu / Acum mi-e de năvodari / Cucoanele le-ai văduvit / Copilaşii ai sărăcit / Neagră este lumea ta / De-ţi păsă mai mult de EA (n.r.fata domnitorului). Tânărul a rămas fără prieteni, fără bunăvoinţa tatălui şi nici nu are cum să îndeplinească acele capricii ale logodnicei sale. Alege moartea: „Otravă-n ciubuc punea / Ochii peste cap că-i da”. Un sfârşit trist al unui erou îndrăgostit, care a făcut însă greşeala fatală de a tulbura Legea Dunării…

Bibliografie – Cartea Dunării, antologie de Ioan Munteanu, balade culese de Gr.C Tocilescu, Gheorghe Vrabie – Balada populară românească

sursă foto – dunareadintrenoi.wordpress.com

[codepeople-post-map]

Istrul – Fluviul Sfânt, sacrificiile lui Traian şi ofrandele lui Alexandru Macedon

De mii de ani, de la Porţile de Fier şi până la vărsarea sa în Marea Neagră, Dunării i s-a spus Istru, termen tracic (mesic), acceptat şi adoptat de către greci şi romani. Dacii şi geţii pontici ai Dobrogei i-au mai zis şi Dunaris sau Donaris, foarte probabil, după iraniano-sciticul “dânu”, tradus prin apă curgătoare. În amonte, fluviul a fost numit de toate popoarele Danubius, dar numai în aval i s-a spus şi Istros. Mereu acest Istru al nostru a fost perceput ca un fluviu sacru, purificator, sfânt pentru daco-geţi, pe care îi păzea, îi hrănea, dar pe care îi şi pedepsea atunci când aceştia îi greşeau. Era un fluviu sacru şi pentru celelalte neamuri, care se temeau de el.

Alexandru Macedon a vrut cu tot dinadinsul să treacă pe celălalt mal al Istrului, pentru a-şi face un titlu de glorie din asta şi nu pentru a cuceri neapărat vreo cetate. Cum altfel se poate explica ca Macedon Marele Cuceritor să întreprindă o expediţie militară de numai o zi, de pe urma căreia nu a obţinut niciun avantaj material sau militar serios…Pe malul dacic al Istrului, Alexandru cel Mare a adus sacrificii lui Zeus Mântuitorul, lui Heracle (Hercule) şi mai ales zeului Istros, care îl lăsase să îi treacă apele.

Pe Columna lui Traian un basorelief îl reprezintă pe Danubius, Zeul Sacru al Dacilor, căruia însuşi împăratul Romei îi aduce sacrificii, pentru a-i proteja trecerea peste apele sale primejdioase. Legenda spune că, de fapt, Traian i-a adus ofrande Marelui Fluviu pentru a-l îmbuna şi pentru a-l ierta că avusese cutezanţa de a ridica între malurile sale Podul de la Drobeta. Romanii erau înfricoşaţi de bătrânul fluviu al geţilor.

Traian a primit din partea unui Oracol următoarea poruncă înspăimântătoare: “Aruncă, îţi poruncesc, în valurile Istrului, fluviul ce se pogoară de la Jupiter, doi servitori ai Cibelei, doi lei sălbatici de la munte, mai aruncă tot ce în India creşte, flori şi parfumuri mirositoare. Îndată va fi atunci biruinţa, marea glorie şi pacea dorită”. Acei “servitori ai Cibelei” (de origine frigiană, Marea Mamă a Zeilor, cult adoptat şi de romani) au fost aşadar sacrificaţi de cel mai puternic Om al Lumii, pentru a-l îmbuna pe Zeul Dacilor? Sacrificii umane aduse Zeului Fluviu? Uluitor…

Cu aproape un veac înainte de Traian, marele geograf Strabon scria cu teamă că gurile Istrului (Delta) sunt sfinte şi că aici se practică magia lykantropică, prin care lupii deveneau subordinaţi intereselor umane. În Deltă au existat şi există şi acum toponime precum Ostrovul Lupilor, Gura de Lup, Vâlcov, Vâlciu (în slavă vîlc –lup).

Sofocle scria în “Oedip rege” că “nici măcar Istrul nu ar putea purifica” o anumită casă. Vergiliu ne vorbea despre geţii care, înainte de a pleca la război, luau o gură din apa sfântă şi jurau să se întoarcă biruitori. Un fluviu misterios şi sacru, de care se temeau şi pe care îl respectau toate seminţiile pământului…

 

Bibliografie – Cartea Dunării – antologie de Ioan Munteanu, Vergiliu, Strabon, Afidus Modestus

Foto by Amanda Lia Rogers – Sun rising in Danube Delta – romaniatourism.com

[codepeople-post-map]

Sora Soarelui – legenda unei prințese de la Marea Neagră

La începutul secolului XX, în multe dintre localitățile Dobrogei circula, în diverse variante și sub diverse forme (baladă, basm sau colind) povestea „Sora Soarelui”, cea a unei frumoase și viteze prințese, ce își avea un palat mare și puternic pe malul Mării noastre. I se dusese fetei faima fetei în toată „țara”, căci: „De zici Dobrogea/Zici pe dată și Marea/Căci de Dunăre e-ncinsă/Și de Mare e cuprinsă”. Cetatea frumoasei fete, rămasă să stăpânească după moartea părinților săi, era una foarte bogată, iar averile de aici atrăgeau tot felul de străini dornici de înavuțire: „era o cetate minunată/Ținută de Mândra Fată/ În ispita turcilor/Și-n pofida frâncilor (n.r. A se interpreta mai degrabă genovezi și venețieni prezenți în Evul Mediu în Dobrogea).” Unii doreau să distrugă orașul Fetei și să facă doar prăpăd și jaf, dar alții visau să o ia de nevastă pe frumoasa Soră a Soarelui. Printre aceștia din urmă se număra și românul Gheorghe, cel care auzind de frumusețea Surorii Soarelui, pleacă de pe pământul său natal și vine în Dobrogea „pe-un cal vânăt bidiviu”, însoțit de un “stol de mari boieri”. Când Gheorghe ajunge la cetatea Frumoasei Fete (în unele variante aceasta apare sub formele Elena și Leana), palatul acesteia tocmai era atacat de turci de pe uscat, iar de „frânci” de pe mare, dar nici unii dintre aceștia nu reușesc să dărâme semețele ziduri. Aflând de venirea viteazului Gheorghe, Sora Soarelui îi trimite acestuia solie și îi propune căsătoria: „Nu strica Gheorghe cetatea/Că la vremi de neputință/Ne va fi de trebuință/Vino-n poartă boerește/Și descalecă domnește/Să fii domn cetății mele/Și eu doamnă dumitele”. Gheorghe bineînțeles că acceptă și în fruntea oștirii sale reușește să îi pună pe fugă atât pe turci, cât și pe „frânci”. Așadar avem parte de o uniune a doi români creștini, care aleg ca împreună să apere Dobrogea împotriva străinilor ce doreau bogățiile acestor meleaguri. În toate variantele mitului, Viteazul și Sora Soarelui se căsătoresc și rămân să stăpânească împreună, trăind fericiți până la adânci bătrâneți, în Cetatea lor de la Malul Mării…Ne aflăm în fața unei povești frumoase, în care nu trebuie căutat neapărat adevărul istoric. Un sâmbure de adevăr există însă în orice legendă…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche; G Dem Teodorescu – Poezii populare, București, 1885

sursă foto – freehdw.eu – black sea sunset

[codepeople-post-map]

Dunărea, Mami Pașa și înfrângerea unei flote otomane

Întâmplările de mai jos au o vechime de peste patru secole și ne-au parvenit grație unui jurnal scris de un martor ocular al evenimentelor. Numele autorului este Diego Galan, un sclav spaniol care a stat timp de peste un deceniu la bordul unei nave a Flotei Otomane. În vara anului 1595, Galan era slujitorul unui militar scoțian renegat, Mami Pașa, care prin mijloace neștiute, devenise unul dintre locțiitori favoriți ai lui Sinan Pașa. Acesta din urmă l-a numit pe Mami comandant al unei flote de patru galere, trimise pe Dunăre pentru a opri atacurile lui Mihai Viteazul în Dobrogea. Vâslaș și servitor, Galan, un tânăr învățat la școli înalte înainte de a deveni rob la turci, povestește cum, după câteva zile pe Karadeniz (Marea Neagră), flota otomană intră pe Dunăre și poposește la Tulcea. Tocmai atunci, turcii de aici se pregăteau să lanseze un atac, cu o flotilă de 100 de luntre, asupra unui un oraș moldovean de pe malul celălalt al Dunării, probabil Reni. Mami Pașa este rugat să îi ajute pe turcii din Tulcea și pornește alături de aceștia spre orașul creștinilor. Când ajung acolo, otomanii descoperă că orașul a primit întăriri puternice, câteva unități de cavalerie. Se renunță la asediu, dar când revin la Tulcea, Mami Pașa și compania descoperă că orașul fusese între timp incendiat și distrus de monoxile moldovenești („La înapoierea noastră am găsit-o arsă cu desăvârșire, fără niciun suflet” scrie Galan). Flota lui Mami Pașa pleacă apoi spre Brăila, dar corăbiile devin ținta unor salve puternice trase de cele 12 tunuri ale fortăreței și abia reușesc să scape fără să aibă pagube majore. Aventura navală de la care Mami Pașa aștepta să se încheie cu o victorie și apoi cu recompense uriașe merge din rău în mai rău. Ajunși la Silistra, turcii găsesc cetatea în ruine. La câțiva kilometri depărtare ei pică într-o ambuscadă a românilor, fiind loviți de artilerie, dar și de focurile archebuzelor. Peste 200 de soldați turci sunt uciși, iar alți zeci cad prizonieri în urma unui abordaj. Mami Pașa este rănit la mână. Ploaia de gloanțe abătută asupra vaselor provoacă panică mare: turcii se ascund sub punte și vâslașii sclavi, (cei ce se pot elibera) fug de la locurile lor și sar peste bord, pentru a scăpa din acel iad și pentru a ajunge la creștini. Galan povestește cum Mami Pașa încearcă să salveze situația, mergând cu iataganul ridicat deasupra capului și amenințându-i, pe toți, soldați și sclavi laolaltă, că îi va omorî el însuși, dacă nu vor scoate nava sa din încercuire („Înainte câini. Va fi pentru toți viața sau moartea”). Găurile provocate de obuze sunt, într-un final, astupate, apa este scoasă din corabia amiral, dar tocmai atunci, artileriștii lui Mihai Viteazul lansează un nou atac. Galan scrie: „O ghiulea mare cât o portocală lovește o bancă de vâslași, omoară doi din patru, iar pe ceilalți doi îi arde. Ghiuleaua ricoșează și retează capul unui soldat. Trupul acestuia rămâne în picioare, cât a-i zice Crezul, agitat de o mișcare de du-te vino, ca și când nu ar fi crezut în propria moarte.” Așadar, scene de coșmar ce par să nu se mai termine. Românii continuă să tragă de pe mal și reușesc să îi urmărească pe otomani, având tunurile în căruțe trase de cai iuți, putând să le pună repede în funcțiune și să tragă noi salve. Cele patru galere otomane, două dintre ele abia reușind să mai plutească, reușesc să se ascundă în spatele unei insule de pe Dunăre și astfel, orele de coșmar se încheie. Românii stau la pândă așteptând plecarea otomanilor, dar tocmai atunci vine un ordin și artileria lui Mihai Viteazul este obligată să își abandoneze „prada”. Cele patru galere scapă astfel și reușesc, în cele din urmă, să părăsească zona periculoasă. Mulți ani mai târziu, devenit om liber, Galan a scris despre peripețiile de la Dunăre. Despre soarta scoțianului Mami Pașa nu se știe nimic… dar foarte probabil a plătit cu viața în fața Sultanului, pentru înfrângerile sale umilitoare suferite în Dobrogea…

Sursă foto – maritime fleet – Distruction of turkish fleet

Sursă bibliografie – Constantin Cioroiu – Călători la Pontul Euxin, Călători străini în Țările Române, Analele Dobrogei seria veche

[codepeople-post-map]

Caragiale și tătarul Osman

Constanța la începutul veacului XX devenise un oraș foarte vizitat de către marii oameni de cultură ai României. Ion Luca Caragiale avea mulți prieteni în vechea urbe a Tomisului, iar unul dintre aceștia era inginerul Zossima, la care trăgea peste noapte de cele mai multe ori. Într-zi toridă de vară a anului 1902, scriitorul se plimba pe străduțele ce dădeau în Piața Ovidiu, printre tarabele și magazinele pestrițe, unde stăruiau încă farmecul și aromele Levantului și unde se vorbeau de-a valma toate limbile Dobrogei, de la româna celor mai mulți, la turcă, tătară, armeană, greacă sau evreiască… S-a oprit în fața unui lustragiu bătrân, un tătar plin de ani și de nevoi, pe care îl mai salutase în diverse rânduri, în plimbările sale. Cu chef de glumă, cocoțat pe scăunelul moșneagului, Caragiale începu să își lanseze tirada de întrebări menite să îl încolțească și să îl pună în dificultate pe tătar, care răspundea, de fiecare dată, molcom, în româna sa cu accent specific: „ E frumos la voi, dar spune-mi Marea asta Neagră e mare, Osmane?/ E mare, bre boierule/ Dar Dunărea asta ce nu-i departe, e mare Osmane?/ E mare, bre/ Păi stai că nu înțeleg. Dacă Marea e mare, cum să fie și Dunărea Mare? Care e mai mare și cum e Dunărea? Că Dunărea nu are cum să fie și Mare, și mare…”. Derutat de schimbul de replici, neștiind ce să mai răspundă, bătrânul lustragiu tăcu dintr-o dată, își grăbi lucrul și după ce termină pantofii boierului, luă banii, își strânse scăunelul și se porni să plece acasă, după ce salută politicos. Făcu însă doar doi-trei pași, apoi se întoarse spre Caragiale și cu năduf și ironie, își zise ultima replică, punând punct discuției anterioare, într-un final:”Boierule, Marea e Mare, Dunărea e mare, dar și mata ești Mare… Pezevenghi”. Osman plecă apoi aproape fugind, fără să mai aștepte vreo replică a scriitorului. Caragiale zâmbi amuzat, își aranjă mustața și proni spre casa Zossima, unde povesti la prânz, fiecare replică purtată între el și bătrânul lustragiu Osman…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei serie veche

[codepeople-post-map]

Miorița dobrogeană – Dunărea, Marea și Blestemul Mamei de cioban

Dobrogea își are Miorița sa! Binecunoscuta baladă, pe care fiecare dintre noi a învățat-o la școală, are o variantă inedită, specifică tărâmului dintre Dunăre și Mare (și care este la rândul său ramificată, în funcție de locul în care a fost culeasă).

Munții Mioriței clasice sunt aici înlocuiți cu pășunile câmpiei pontice, udată din plin de apele bătrânului Istru și de valurile Pontului Euxin. În povestea noastră sunt menționați însă „trei dorojani, feciori de mocani” (dorojan – fecior, voinic sau după unele surse, chiar haiduc), veniți cu turmele pe pășunile dobrogene. Miorița dobrogeană nu are însă tânguirea ciobănașului și nici Mioara nu este un personaj atât de important precum în balada clasică.

Varianta dobrogeană începe cu „cea maică bătrână, cu brâul de lână”, care ajunsă pe malul Dunării, întreabă fluviul dacă știe ceva de soarta fiului ei și de al semenilor acestuia:„Nu cumva ai văzut/Sau ai cunoscut/Feciorașul meu și al lui Dumnezeu?”. Dunărea îi răspunde bătrânei mame: “Eu nu l-am văzut/Nu l-am cunoscut/Că-mi țin drumul meu/Dat de Dumnezeu”. Mama nu îi dă însă crezare bătrânului fluviu, convinsă că apele acestuia l-au înghițit pe băiatul său, devenindu-i mormânt.

Bătrâna „cu brâul de lână” aruncă un blestem teribil asupra apelor, pe care ea le crede vinovate de moartea băiatului „Drum făr de făgaș/Ce trupșor mâncași/Secați-ar apele/Și toate pâraiele/Și toate izvoarele/Să trec cu picioarele/. Fluviul însă continuă să își afirme nevinovăția și spune că răspunsul la întrebările Bătrânei Mame este, într-una dintre variante, la sora Ceață, iar în alta, direct la Sora sa – Marea Neagră („Sora creață (n.r.de valuri) ce acum se înalță”).

Bătrâna îi dă Dunării crezare într-un final, și convinsă că misterul dispariției fiului său se află la Mare, cere ajutorul divinității pentrtu a ajunge cât mai repede pe țărmul Pontului: Domnul să mă facă/O neagră corboaică/Din aripi să zbor/Colo să cobor. Ruga îi este ascultată și ajunsă la țărm, află de la Ceață (sau de la Marea Creață) că aceasta „pe fecior l-a văzut/Pe malul mării/La marginea țării/De semeni gonit/De glonte rănit”.

Misterul este așadar rezolvat, cei doi ciobani l-au ucis pe malul mării pe fiul Bătrânei, pentru a-i fura turma. Avem practic aceeași faptă ca și în Miorița clasică, dar cu Dunărea și Marea ca personaje principale, ce înlocuiesc cu vorbele lor, lamentările ciobanului și ale mioarei. Miorița dobrogeană este așadar total diferită de toate celelalte versiuni din restul țării. Din păcate, balada nu mai este astăzi aproape deloc cunoscută în satele noastre (așa cum era în sec. XIX și XX (vezi sursele) și pare condamnată la dispariție…

Surse bibliografie – Valeriu I Grecu – Analele Dobrogei 1924-1927; G Dem Teodorescu – colecția „Oaia năzdrăvană”, V.Alecsandri, Petre Covacef – varianta culeasă de la familia Bondar, Alexandru Bulandra – Miorița

Sursa foto – https://oracoolblog.files.wordpress.com – Amurg dobrogean, autor – etnograful Romulus Vuia 1933 – Colecția Mirifica Românie, Leipzig (prefață Octavian Goga)

[codepeople-post-map]

O legendă dobrogeană a lui Petru Rareş

Un vechi cântec lipovenesc din bălţile Dunării noastre ne spune că voievodul Petru Rareş (1527-1538, 1541 – 1546) a fost ani buni pescar, trăind pribeag prin satele din Nordul Dobrogei. Mergea des la Galaţi să vândă peştele, pe care îl prindea însă pe canalele bătrânului fluviu. Fiul lui Ştefan cel Mare şi al Răreşoaiei a ajuns într-o zi într-un sat, unde a cunoscut-o pe Mariţa (Marica, Maria), o rusoaică frumoasă, de care s-a ndrăgostit nebuneşte. Şi au trăit fericiţi ani buni, până când în satul lor a ajuns vestea că Ştefăniţă Vodă a fost otrăvit. Moldova îl cerea domn acum pe Rareş, fiul lui Ştefan cel Sfânt. Pescarul plecă la Suceava să ia domnia, “cu alai şi oşti”, dar tocmai atunci tătarii “dădură năvală în satul lui de la Dunăre”, prădară tot şi o furară şi pe Mariţa, iubita sa. Când află vestea, Petru Rareş porni degrabă să îi pedepsească pe mişei. “S-a repezit domnul cu oşti la fraţii săi de la Dunăre, pe cai iuţi ca vântul, Îi alungă pe necredincioşi, Şi-i înecă în Mare”. Trecu astfel prin foc şi sabie orice tătar întâlnit, dar de urma Mariţei nu a mai putut da niciodată. Cu inima zdrobită, Vodă s-a întors în Moldova şi a domnit cu dreptate ani buni. Nu s-a mai întors niciodată în Dobrogea cea frumoasă, ce îi amintea de iubirea sa pierdută…

Sursă bibliografie – , Valeriu I Grecu – Analele Dobrogei 1924-1927, serie veche

Sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Poetul Virgiliu, traco-geţii şi un obicei străvechi inedit

Cu mai bine de 50 de ani înaintea lui Ovidiu, un alt mare poet roman scria despre geţi, daci şi traci, oferind posterităţii informaţii extrem de preţioase despre popoarele pe care Roma se încăpăţâna să le numească barbare. În cele trei opere rămase de pe urma sa (Bucolice, Georgice şi capodopera Eneida) Publius Vergilius Maro (70-19 î.H) sau Virgiliu, cum îl numim noi, face numeroase menţiuni despre triburile nord-tracice ce locuiau în apropierea Dunării şi la marginea Pontului, folosind termeni precum “deserta Getarum (deşertul getic)”, „thracicus”,” geticus”, „getae” sau „dacus”. Virgiliu ne povesteşte că dacul sau getul este “coborâtor de la Istru, pe care a jurat”. Un alt scriitor roman, Aufidius Modestus, care a trăit în sec I d.H, lămureşte ulterior acest vers al lui Virgiliu, spunând că este vorba despre un vechi obicei al geţilor de pe malurile Istrului (Dunărea). Astfel, atunci când se pregăteau să plece la război, geto-dacii luau o gură de apă din fluviul lor sfânt, jurând că nu se vor întoarce acasă decât biruitori. Marele poet latin ne vorbeşte despre „Istrul tulbure, care rostogoleşte nisipuri galbene”, dar care “iarna îngheaţă aşa tare, că poţi trece carele peste el”. El îi descrie pe băştinaşii de pe malul fluviului ca fiind “oameni de statură înaltă, chiar uriaşă” (immani corpore), extrem de viguroşi şi foarte buni războinici, cu ale lor „săgeţi faimoase”. Tracii de la Istru ai lui Virgiliu “ară” cu ajutorul cailor lor foarte buni şi au „femei voinice, războinice şi ele, cu prestigiu în faţa soţilor”. Versurile elogioase în care Virgiliu îi descrie pe daco-geţi vin să confirme parcă scrierile anterioare ale lui Herodot, care spunea că aceştia sunt cei mai de seamă dintre numeroşii reprezentanţi ai seminţiilor tracice.

Sursă bibliografie – Ioan Micu, “Publius Vergilius Maro despre traci şi geţi”, Pontica XV, 1982

Sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Valurile de pământ şi de piatră ale meleagurilor pontice

De pe malul drept al Dunării, “şerpuind” prin centrul şi sudul Dobrogei, trei valuri de pământ şi de piatră, vechi de mai bine de un mileniu, “merg” spre bătrâna cetate Tomis, asemeni unor râuri pregătite să se verse în Pontul Euxin. Opinia unanimă este, în acest moment, aceea că toate trei datează din epoca bizantină, secolele X-XI. Cei mai mulţi dintre noi au grupat aceste valuri într-un singur termen, Valul lui Traian, doar specialiştii şi câţiva pasionaţi de istorie cunoscând foarte clar traseul şi caracteristicile fiecărui val în parte (în unele porţiuni, valurile chiar se suprapun). Traian, cuceritorul Daciei nu are nicio legătură cu acest tip de fortificaţie defensivă, dar tradiţia populară a perpetuat această denumire. Cel mai vechi dintre aceste “vallum-uri” de apărare şi de demarcaţie este Valul Mic de Pământ, care porneşte de la Dunăre, de lângă Cetatea Pătulului sau Pătului (Cochirleni, com Rasova), traversează judeţul Constanţa pe o distanţă de 61 de kilometri (64, după altă teorie) şi se opreşte pe meleagurile Tomisului, chiar lângă Mare. Este un Val simplu, fără construcţii speciale, având între 1 şi 3 metri înălţime şi lăţimi cuprinse între 7 şi 10 metri. Despre el, unii istorici spun că ar fi mult mai vechi, şi că ar fi fost de fapt construit la sfârşitul secolului IV, în timpul lui Teodosiu I cel Mare (379-395). Acesta încheiase pace cu federaţii goţi, cărora le-a permis să se aşeze în Dobrogea noastră. Potrivit acestei teorii a „valului roman”, Teodosiu a ordonat construirea unui val de apărare şi de demarcaţie, pentru a-i ţine pe goţi la nord de cetăţile bogate. Teoria valului roman este încă subiect de controversă între specialişti.  Al doilea Val este cel Mare de Pământ, uşor de văzut astăzi la marginea Constanţei, pe lângă drumul ce duce la Cernavodă . Lung de 54 de kilometri, începe tot la Dunăre, trece prin Valea Carasu (zona Medgidia-Cernavodă) şi se opreşte la bătrânul oraş Tomis, în zona Palas. Valul Mare de Pământ are acum aproape 4 metri înălţime, iar pe lungimea sa au fost identificate 63 de fortificaţii (castella), dispuse cam la 1 kilometru una de alta, şi dintre care 35 erau lagăre şi castre mai mari, iar celelalte turnuri de observaţie mai mici. Valul de Piatră este de fapt un “val de pământ întărit pe creastă cu un zid de piatră înalt de 1,5 metri” (n.r. vezi sursă), are 59 de kilometri lungime şi porneşte de la Sud de cetatea Hinog – Axiopolis (Cernavodă) parcurgând acelaşi traseu spre Constanţa. Avea 26 de castre dispuse la distanţe de 1-4 km şi la ridicarea zidului parapet şi la construcţiile militare, s-a folosit piatră din carierele din zonă. Toate cele trei valuri erau funcţionale în timpul împăraţilor bizantini Ioan I Tzimiskes (969-976) şi Vasile II Bulgaroctonul (976-1025), pe vremea când Bizanţul poartă lupte grele în Dobrogea, atât cu bulgarii, cât şi cu ruşii kieveni. Cu poveşti nespuse şi bătrâne de peste 1000 de ani, Valurile antice ce brăzdează judeţul Constanţa sunt obiective unice, pe care din păcate, nu am ştiut sau nu am vrut să le punem niciodată în valoare, aşa cum ar fi trebuit…

Sursă bibiografie – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu – “Istoria Dobrogei”

Sursă foto – xplorio.ro “Valu lui Traian, la poarta Albă, privind spre Est”

[codepeople-post-map]

 

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.