Silistra, fortăreața Medjidi Tabia, planurile lui Von Moltke și vizita sultanului reformator în Dobrogea

Silistra, fortăreața Medjidi Tabia, planurile lui Von Moltke și vizita sultanului reformator în Dobrogea

Pe vremuri, în perioada Imperiului Roman, s-a numit Durostorum și a fost unul din marile orașe ale provinciei  Moesia Inferior. Alte nume purtate au fost Durostor, Drâstor, Drastar și în fine, Silistre, cum i-au zis turcii (turco-otomană). Aparținând Bulgariei, Silistra de astăzi este în continuare un oraș dobrogean cu povești extraordinare. Ne vom concentra asupra celor din prima jumătate a secolului XIX, o perioadă extrem de tulbure, în care Dobrogea noastră, provincie a Imperiului Otoman a fost teatru de operațiuni în războaiele sângeroase purtate contra Rusiei Țariste (războaiele ruso-turce).

Ocupația rusă și planurile germanului

În 1829, după pacea de la Adrianopole, tabăra învinsă (Imperiul Otoman) a cedat Silistra Rusiei învingătoare. Era deja aproape ruinată după războiul devastator dintre cele două mai forțe ale lumii. Silistra a fost oferită ca zălog pentru plata cheltuielilor de război, care se ridicau la 11,5 milioane de galbeni. Șapte ani a stat sub ocupație, pentru ca apoi să fie din nou preluată de Înalta Poartă. În 1837, la cererea sultanului Mahmud II (1808 – 1839) tânărul ofițer și inginer german Helmuth Von Moltke (Bătrânul – The Elder), viitorul celebru feldmareșal prusac a venit în Dobrogea, la Silistra și a conceput planul de refacere a bătrânei cetăți. Pentru o vreme, nu s-au găsit însă bani pentru lucrarea efectivă iar anii au trecut. Sultanul Mahmud II a trecut în neființă iar locul său a fost luat de fiul său, tânărul Abdul Medgid, cel ce avea să fie supranumit Reformatorul…

Refacerea cetății

În 1847, Abdul Medgid (1839-1861) a venit în Dobrogea. Pe baza planurilor lui Von Moltke, Silistra a fost reconstruită.  A fost înconjurată cu un uriaș zid de piatră iar în afara acestuia exista un șanț mare și umplut cu apă. Avea patru mari porți de fier: Ceair Kapusi (Poarta Ceairului), Istambul Kapusi (Poarta Istanbulului) Ermeni Kapusi (Poarta Armenilor) și Serai Kapusi (Poarta Palatului). În interiorul cetății au fost create și două depozite de muniții pentru ca orașul să se poată apăra mult mai bine, în fața dușmanilor. Orașul refăcut avea să se dezvolte mult în următorii ani și să cuprindă între zidurile sale o populație numeroasă, câteva mii, marea majoritate turci, dar și români bulgari, armeni, greci sau evrei. Pentru siguranța tuturor, regulile orașului erau însă severe: cele patru porți se deschideau la 6 dimineața și se închideau la 6 seara. Cine nu apuca să ajungă la timp, rămânea perste noapte în afara zidurilor căci cei patru kapugii (șefii porților) nu făceau excepție pentru nimeni…

Mesajul sultanului

Vizita lui Abdul Medgid avea să schimbe fața orașului altădată distrus de războaie. Sultanul și-a mai lăsat într-un fel amprenta: în grădina publică de pe malul Dunării a fost amplasată o inscripție comemorativă, o placă de marmură, cu mesajul său. S-a scris pe acestă placă, printre altele, cu litere arabe: “Majestatea sa , Sultanul Abdul Medgid… Padișahul veacului care a asigurat liniștea întregii lumi cu înțeleapta-i conducere. În amintirea vizitei sale s-a ridicat acest monument, care va rămâne până la sfârșitul lumii… spre veselia lumii întregi… Până la sfârșitul lumii gloria acestui padișah va luci ca un soare fericit. A venit la Silistra, Șahul și Suveranul mulțimii, Medjid Han. Iată data: 1253 (n.a. după cronologia otomană, după Hegira) Umilul Mustafa Izet, fiul lui Iesari a săpat în piatră inscripția”…

Fortăreața de pe deal – Medjidi Tabia și tunelul subteran

Refacerea efectivă a Silistrei a fost doar o parte a lucrării. Tot în baza vechilor planuri ale lui Von Moltke, la aproximativ 3 kilometri de oraș, pe un deal ce străjuia zona, a fost ridicată o fortăreață impresionantă. A fost botezată Medgid Tabia sau Medjidi Tabia, după numele tânărului său întemeietor. Era de formă dreptunghiulară, cu o suprafață de 500 de metri pătrați și construită din mari blocuri de piatră. Zidurile sale crenelate erau înalte de 10 metri și groase de 1 metru. Avea o singură poartă de acces. Fortăreața comunica cu Silistra printr-un tunel subteran, care ajungea și într-un depozit ascuns de muniții, de sub pământ. Medjidi Tabia a fost terminată în 1853 de guvernatorul Dobrogei, Said Pașa și avea să își dovedească importanța în Războiul Crimeii (1853-1856) când a apărat cu succes orașul… Medgid Tabia și-a avut rolul său și în războiul ruso-turc din 1877 -1878, în urma căruia România și-a câștigat independența. Și astăzi, pe zidurile sale pot fi văzute nume ale unor soldați români.

Motivul lui Abdul Medgid

Se spune că vizita sultanului în Dobrogea anului 1847 ar fi avut mai multe motive, unul dintre ele fiind mai puțin obișnuit. Călătoria lui avea ca destinație și o reședință din apropiere (satul Rahman Așiclar) care îi aparținea fostului beylerbey Ibraim Pașa. Cei doi s-au întâlnit iar sultanul a rămas peste noapte în casa nobilului. A fost o vizită de mulțumire pentru că Ibraim Pașa salvase Silistra. Se întâmplase în 1828, când apărătorul orașului, Ahmet Pașa nu avea bani pentru a-și întreține armata de 4000 de oameni iar situația era critică. Ibraim Pașa, foarte bogat, a suportat toate cheltuielile. După războiul cu rușii, Imperiul îi datora nobilului peste 250.000 de lire dar acesta nu a vrut să îi mai primească și a șters datoria, din dragoste de țară. Au trecut 21 de ani de la acea întâmplare dar Abdul Medgid a ținut să îi mulțumească personal pentru acel gest. Abdul Medgid a fost un sultan luminat și care a reformat fața Imperiului Otoman, smulgându-l din Evul Mediu și aducându-l în vremuri moderne. A reorganizat armata, a introdus primele bacnote, a înființat școli, universități și academii, fiind interesat de creșterea gradului de civilizație. A impus înlocuirea turbanului cu fesul… A fost un monarh care a dus războaie dar care visa mereu la pace… A fost un adept al toleranței religioase, un om deschis către Europa… A murit din păcate de tânăr, la nici 39 de ani… De pe urma sa avem numeroase povești iar în Dobrogea, pe lângă vizita sa la Silistra, avem Medgidia, un oraș modern care îi poartă numele întemeietorului său…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1932-1933 – Valerian Petrescu, Regional History Museum Silistra – Tourist Sites in Silistra, Pontica, Istoria Imperiului Otoman, Helmuth von Moltke – Enciclopedia Britanica, Călători străini în Țările Române

Sursa foto – Regional History Museum Silistra, Fortareata Medjidi Tabia, vedere aeriana

[codepeople-post-map]

Dobrogea şi misterioasa hartă a lui Piri Reis

Despre misterioasa şi controversata hartă a amiralului otoman Piri Reis aţi auzit cu siguranţă. Acest document cartografic ce datează din secolul XVI a născut numeroase dezbateri aprige şi fel de fel de teorii, unele mai surprinzătoare decât altele. Întrebări fără răspuns au apărut mai ales pentru că această hartă a lumii din 1513 prezintă şi coasta Antarcticii (ce conţine Polul Sud geografic), continent descoperit oficial în 1820 de expediţia rusă condusă de von Bellinghausen şi Mikhail Lazarev. Despre existenţa continentului sudic se ştia de mult însă misterul hărţii lui Piri Reis este altul: el prezintă limita insulară a Antarcticii, imaginea ei de sub gheaţă şi nu linia de coastă formată din calota glaciară. Mulţi afirmă că aceste coaste sudice sunt prezentate pe hartă aşa cum pot fi văzute doar dintr-un aparat de zbor şi chiar s-a spus că o asemenea cartografiere nu ar fi putut fi făcută decât acum mai bine de 6000 de ani, sau chiar 9000 de ani (când coastele continentului nu erau acoperite de gheaţă). Sunt teorii şocante! Lăsăm pentru moment însă aceste mari controverse şi revenim la Dobrogea noastră, care apare şi ea pe celebra hartă a lui Piri Reis, hartă a lumii realizată pe piele de gazelă şi intitulată Cartea Navigaţiei (Kitab-i Bahriye). Avem astfel informaţii extrem de interesante despre ţinutul dintre Dunăre şi Mare (Bahr – i-Syzah, Karadeniz), provincie a Imperiului Otoman încă din anul 1420. Pe una din hărţile amiralului apare întreaga Dobroge, cu nume otomane. Insula Şerpilor (nr.1) este Yilan Adasi, Gura Sulina (nr.2) este Sunne Bogazi, Gura Sfântul Gheorghe (nr.4) este Hizir Ilyas Bogazi iar Gura Portiţei (nr.5) – Portice Bogazi. Sunt menţionate şi mai multe localităţi dobrogene: Orasvat (Hârşova, nr.13), Kostence (Constanţa, nr.14), Tuzla (nr.15), Mankalya (Mangalia, nr.16), Rasova (Rasovat, nr.17), Tulca (Tulcea, nr.9), Deyal (Dăeni?, nr.10) dar şi din afara Dobrogei: Kalas (Galaţi, nr.11), Ibrail (Brăila, nr.12) sau Ismail Kal asi (Cetatea Ismail). Cartografierea Dobrogei şi a Europei a fost mult mai facilă decât cea a altor continente, Piri Reis desenând însă şi coastele de Nord şi de Sud ale Americii, Asia, Africa dar şi Groenlanda. Piri Reis a mai făcut apoi o hartă a lumii în 1528, în care este prezentată mai în detaliu America. Geograful şi navigatorul Piri Reis, pe numele său adevărat Ahmed Muhiddin Piri (Reis/Rais înseamnă în turca otomană căpitan sau amiral) a trăit între cca 1465 – 1554 fiind executat din ordinul lui Soliman Magnificul (Suleyman, 1520-1566). Prima sa hartă a lumii, cea din 1513, i-a fost prezentată sultanului Selim I (1465-1520, tatăl lui Soliman) în anul 1517. S-a pierdut timp de mai bine de 4 secole dar a fost descoperită în 1929 în Palatul Topkapî. La realizarea primei sale hărţi a folosit ca surse declarate 20 de hărţi (o altă variantă spune că au fost 34 de hărţi) printre care şi una a lui Cristofor Columb, pusă la dispoziţie de un marinar spaniol care ar fi navigat în 1492 alături de marele navigator. Piri Reis a folosit ca sursă şi hărţi ptolemaice  (realizate la Alexandria, în antichitate de geograful grec Claudius Ptolemeu (87-165 d.H) sau pe baza informaţiilor preluate de la acesta), una arabă (a Indiei) dar şi hărţi portugheze. Partea de hartă care reprezintă Dobrogea nu trezeşte deloc mari controverse faţă de cele din alte continente. Consemnarea localităţilor dintre Dunăre şi Marea Neagră este însă de o mare importanţă pentru istoria provinciei noastre istorice. Cât despre enigmele hărţii lui Piri Reis, controversele şi teoriile continuă…

Bibliografie – Dobrogea în izvoarele cartografice otomane sec.XV -XIX – coordonator Virgil Coman, transliteraţie din turco-osmană Ahmet Yenikale, lucrare realizată cu sprijinul Consulatului General al Republicii Turcia la Constanţa; Explore Istanbul – The Piri Reis Map; Islamic Charing in the Mediterranean – JB Hartley, D Woodward; Cristian Terran – Hărţi misterioase – Harta lui Piri Reis – Conspiraţii şi mistere wordpress.com;

Sursa foto – harta nr.2 (detaliu harta lui Piri Reis – sbct Cetatea Varna, Caraburun, Dobrogea în izvoarele cartografice otomaner, pag 15)

[codepeople-post-map]

Şoseaua Franceză, drumul strategic al Dobrogei moderne (Rasova – Kiustenge – 1855)

La jumătatea secolului XIX, Dobrogea era una dintre cele mai importante provincii ale Imperiului Otoman. Interesul a devenit şi mai mare în timpul Războiului Crimeii, purtat între 1853 şi 1856, între Imperiul Ţarist al Rusiei, pe de o parte, şi Turcia aliată cu Marea Britanie şi Franţa, de cealaltă parte. Marea Neagră a devenit teatru de război iar Dobrogea, o zonă strategică de maximă importanţă. În acest context s-a construit în provincia dintre Dunăre şi Mare un drum modern pe care noi îl cunoaştem acum sub numele de “Şoseaua Franceză”. În acea vreme, grânele venite pe Dunăre erau foarte greu de transportat până la trupele otomane angrenate în războiul crimeean. Cavaleria aliată implicată în lupte la Sevastopol avea nevoie de furaje, care uneori aşteptau săptămâni bune în porturile de la Dunăre sau ajungeau foarte greu. Din acest motiv, Guvernul Franţei a decis să construiască o şosea strategică în Dobrogea aliatului otoman, pentru a uşura astfel transportul terestru. Această Şosea Franceză avea să aibă ulterior un efect deosebit asupra dezvoltării Dobrogei noastre. Pe 6 iulie 1855, la Constanţa soseşte nava britanică “Army and Navy”. La bordul său se află membrii misiunii tehnice condusă de inginerul de drumuri şi poduri Leon Lalanne (Leon Louis Chretien – Lalanne pe numele real, apare în unele surse şi ca Charles Lallane). Din echipa lui fac parte specialişti din diverse domenii, ingineri şi geologi precum Caillat, Michele, Blondeau şi Gaudin, topometristul român Aninoşanu, dar şi medicul Camille Allard, cel de pe urma căruia au rămas numeroase informaţii şi litografii preţioase legate de Dobrogea secolului XIX. Misiunea tehnică franceză debarcă la Kiustenge (alte forme – Kiustendge, Kostendge – turco-otomană, Kostence – turcă secXIX) şi se deplasează apoi pe malul Dunării, până la Rasova, unde îşi stabileşte cartierul general. În mai puţin de cinci luni, misiunea franceză, cu aportul a peste 500 de muncitori români, bulgari, cazaci şi turci (după unele surse – doar 300) reuşeşte să construiască drumul Constanţa – Rasova, pe o lungime de 63 de kilometri. Noul drum uneşte şi localităţile Bogazchioi (Cernavoda) şi Karasu (Medgidia). Pe 25 noiembrie, misiunea se încheie. În mai puţin de trei luni, februarie 1856 se va încheia şi războiul Crimeei, cu victoria aliaţilor turco-francezo-britanici. Şoseaua Rasova – Constanţa a rămas iar existenţa sa a uşurat foarte mult transportul terestru dobrogean şi a condus la dezvoltarea economică a provinciei. Ca exemplu, în 1860, un defter otoman (registru de evidenţă fiscală şi de cadastru) menţiona că Rasova, graţie drumului său, devenise a 5-a localitate a Dobrogei, cu 6000 de locuitori, majoritari români. Rasova era depăşită la acea vreme doar de Silistra – 20.000 de locuitori, Constanţa 15.000, Babadag – 15.000 şi de Tulcea – 8000 locuitori. Francezii au venit să construiască un drum pentru a-şi aproviziona armata de la Sevastopol dar drumul pe care l-au lăsat a scos practic transportul terestru dobrogean din Evul Mediu, ducându-l în Epoca Modernă. Ulterior, importanţa sa a mai scăzut odată cu apariţia căilor ferate moderne, a Podului de la Cernavodă şi al altor bijuterii inginereşti. Acum, puţini mai ştiu despre Şoseaua Franceză dar această poveste a primului drum modern terestru, care a traversat provincia de la Dunăre la Mare, ar trebui să nu fie uitată niciodată.

Bibliografie: Adrian Ilie – Valea Kara-Su, monografie istorică; cernavodablog – cernavodawordpress.com – Comuna Rasova partea 1; Analele Dobrogei – serie veche; Camille Allard – La Boulgarie Orientale, Paris 1864; Călători străini despre Ţările Române în sec.XIX – vol 6 (1852-1856); Marcu Botzan – Pontica 2012 – Observaţii din secolul trecut asupra unor construcţii antice din Dobrogea;

sursa foto – french soldiers

[codepeople-post-map]

Balada lui Dobrişeanu, misteriosul “domn” şi „boier” de Dobrogea

Timp de mai bine de patru secole şi jumătate (1421-1878), Dobrogea s-a aflat sub dominaţia Imperiului Otoman, la început parțial iar apoi, din 1484 (este preluată și Delta Dunării) în întregime, și sub formă de provincie (udj, elayet, vilaet). Au existat şi momente în care domnitori ai Ţării Româneşti (Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Radu Şerban etc) au reuşit să preia controlul asupra ţinutului nostru, pentru scurt timp, parţial sau chiar total. Acestea au fost excepţiile…

Interesant este că şi în perioada dominaţiei turceşti, tradiţia orală păstrează poveştile unor români foarte puternici, adevăraţi “domni” care stăpânesc chiar de pe meleagurile dobrogene. Este straniu şi deloc în concordanţă cu datele istorice certe. Vetrele săteşti se încăpăţânează însă să păstreze aceste “istorii”. Cel mai bun caz este cel al baladei lui Dobrişeanu, culeasă şi cunoscută de etnografi români la sfârşitul secolului XIX .

Povestea este plasată în timpul în care în Ţara Românească domneşte un Mihai Vodă (poate Mihai Viteazul? – 1593 – 1601, cel care este singurul vodă Mihai din Ţ.R în intervalul 1421 – 1731 – până la Mihai Racoviță.) şi căruia i se relatează despre “domnitorul” dintre Dunăre şi Mare.

Astfel, Dobrişeanu este prezentat de către naratorul anonim al baladei ca fiind cel mai bogat şi mai puternic om din Dobrogea, averea şi influenţa sa fiind comparabile doar cu cele ale sultanului de la Stanbul: “Şi ce e la Dobrişan / Este numai la Sultan / Necum la Măria Ta / Necum la toată ţara / Dobrişeanu judecă / Dobrişeanu spânzură / Ciobanii lui Dobrişan / Sunt boieri ca la Divan”. Într-o altă variantă a baladei se spune despre aceşti ciobani ai lui Dobrişeanu: “Sunt boieri ca de Divan / În toiege răzimaţi / Şi-n caftane îmbrăcaţi / Bacii lui poartă cârlige (n.a de argint) / În capul cârligelor / În josul belciugelor / Câte-o piatră nestemată / De păleşte Ţara Toată”.

Povestea devine şi mai ciudată când aflăm că aceşti ciobani ai lui Dobrişeanu nu sunt altceva decât nişte boieri fugari din Ţara Românească: “Câţi boieri au pribegit / Dobrişeanu i-a oprit / Şi la el i-a poposit / Şi-n ciobani i-a străvestit”. Interesant este că balada îl prezintă pe Dobrişeanu ca fiind “frate” cu Mihai Vodă din Ţara Românească. Există controverse însă legate de modul de interpretare al cuvântului frate – se înrudea el cu domnitorul Ţării Româneşti sau era “frate”, în sensul că era român?

Concluziile ce pot fi trase sunt următoarele: acest “domn” Dobrişeanu stăpâneşte pământuri şi turme în Dobrogea, probabil cu acceptul otomanilor şi îi primeşte pe boierii fugiţi din Ţara Românească. Îşi formează aşadar o adevărată curte domnească în exil şi este clar că vrea, la un moment dat, să îi ia puterea lui Mihai Vodă. De unde aflăm asta? Din următoarele versuri, spuse la un moment dat de mama lui Dobrişeanu, care se lamentează: “Ce-ar fi cerul cu doi sori / Aşa-i ţara cu doi domni / Două paloşe într-o teacă / Doi domni în ţară săracă”.

Balada nu ne mai spune dacă Dobrişeanu reuşeşte să preia domnia în Ţara Românească şi să îl înlăture pe “fratele” Mihai Vodă. Povestea misterioasă este greu de demonstrat cu date istorice neexistând consemnări privind vreun Dobrişean care să vrea domnia Ţării Româneşti. S-a tot încercat însă identificarea sa. Unii au spus că el ar fi putut fi Mircea V Ciobanul (1545 – 1552, 1553 – 1554, 1558 – 1559), voievod care îşi dobândise porecla pentru că înainte de încoronare vindea turme numeroase de oi la Constantinopol, animale ce păşteau, fără doar şi poate, în Dobrogea noastră. Pentru că balada spune: “e mocan, fost cioban”.

Problema este că acest Mircea Ciobanul (soţul Doamnei Chiajna şi cumnat al lui Alexandru Lăpuşeanu al Moldovei) nu a fost frate cu niciun Mihai, cu atât mai mult cu Mihai Viteazul, care a domnit jumătate de secol mai târziu. Mai mult, Mircea Ciobanul nu a fost voievodul care să adune pe lângă el boieri: chiar îi ura pe marii nobili din Divan iar în timpul domniilor sale a ucis nu mai puţin de 47, fiind cunoscut ca un foarte sângeros şi brutal voievod.

O altă variantă de identificare este cea cu Mihnea II Turcitul, numit aşa pentru că s-a convertit la Islam. Acest voievod a domnit însă şi el înaintea lui Mihai Viteazul, între 1577 şi 1591. Cine a fost acest misterios Dobrişean păstrat în balada populară, dacă a fost el vreun pretendent sau chiar domnitor al Ţării Româneşti, care a fost adevărata sa poveste din Dobrogea, unde era văzut ca un adevărat domn? acestea toate sunt întrebări la care poate nu vom afla niciodată răspunsuri. Balada s-a păstrat însă iar misterul, de asemenea…

 Bibliografie – G Dem Teodorescu, Petrea Creţul Solcan, N Mateescu, slideshare.net/maryamirabela/balade populare

Sursa foto –istoriepescurt.ro – Mircea V Ciobanul, voievod al Ţării Româneşti, una dintre variantele de identificare a misteriosului Dobrişeanu

[codepeople-post-map]

Kartal şi legendele satului Vulturu

În Podişul Casimcei, cam la 30 de kilometri distanţă de Hârşova se află una dintre cele mai mici comune ale Dobrogei. Se numeşte Vulturu şi potrivit ultimului recensământ oficial, comuna formată dintr-un singur sat numără aproximativ 600 de suflete. Aşezarea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1854 dar există numeroase dovezi, mult mai vechi, de locuire permanentă. Legenda locului, culeasă de Tudor Mateescu ne spune că satul ar fi fost întemeiat în urmă cu mai bine de jumătate de mileniu…

Era o zi a anului 1471 şi Dobrogea se afla deja sub dominaţia Imperiului Otoman, condus în acea perioadă de marele Mohamed II Cuceritorul (1451-1481), supranumit aşa după succesul militar de la Constantinopole (1453). Ne întoarcem însă la Dobrogea noastră şi la un convoi militar care mergea probabil spre bătrâna Hârşovă.

Conducătorul caravanei (beiur – potrivit sursei biliografice) a văzut de departe, pe o stâncă, un vultur… Lucru de mirare, deşi caravana se tot apropia, pasărea de pradă nu şi-a luat zborul. A rămas acolo, semeaţă, la doar câţiva paşi de drum, ţintindu-i cu privirea pe ieniceri, de parcă le-ar fi cerut socoteală pentru prezenţa lor pe acele locuri sau de parcă ar fi vrut să le trimită străinilor vreun mesaj.

Ofiţerul a decis pe loc să facă tabără pentru noapte, chiar pe acel meleag. A observat că în zonă se găseau de toate: apă bună, păşune bogată şi pădure deasă, aşa că a doua zi de dimineaţă a ordonat unei părţi din armata sa să rămână acolo şi să întemeieze o aşezare. Au numit-o Kartal, adică Vultur, în turcă, după numele paserii ce nu se înfricoşase de ei. Cu timpul, lângă militari au început să vină săteni de prin alte locuri, musulmani ce au ţinut numele Kartal.

Despre vulturul din poveste nu mai ştim nimic dar poate că a rămas să scruteze din înaltul cerului satul proaspăt întemeiat. Mai spun legendele vetrei că turcii din Kartal aveau multe fântâni dar că pe care le-au astupat prin 1878, după Războiul de Independenţă, atunci când majoritatea musulmanilor au părăsit aşezarea. Unii vorbesc despre comori ascunse în aceste fântâni dar niciun temerar nu s-a putut lăuda vreodată că a găsit ceva de preţ.

După 1933, satului i s-a schimbat numele, din Kartal în românescul Vulturu. Şi astăzi, pot fi văzute prin sat movile ciudate de pământ, care de asemenea au în spate o poveste de demult. Se spune că sub ele s-ar afla osemintele unor persoane executate de otomani pentrudiverse fapte rele şi vini, de la neplata dărilor către Imperiu, la crime, furturi şi alte fărădelegi. Când anume au pătimit aceştia, asta nu se poate spune… Ce se ştie este că, mult timp, movilele au fost folosite de armata turcă drept puncte de observaţie. Cu toţii însă, militari de diverse tabere şi civili erau poate încă vegheaţi din albastrul cerului de către Kartal, întemeietorul…

Bibliografie – primariacomuneivulturu.ro, Tudor Mateescu – Documente privind istoria Dobrogei

sursa foto – fotonatura.ro / vultur codalb

[codepeople-post-map]

O legendă tulceană – Dealul Comisului, slujitorul lui Vodă

Sătenii din Izvoarele au fel şi fel de poveşti şi legende despre Muntele Consul, masivul ce se ridică semeţ în apropierea vetrei strămoşeşti. Una dintre ele este strâns legată de cel de al doilea nume sub care mai este cunoscut acest obiectiv: Dealul Comisului. Marele cronicar Miron Costin scria : “turcii numesc acest loc Muntele Comisului, căci acolo, sub acel deal a pierit la porunca domnului Basaraba, el… comisul său”. Cine a fost acest comis, care şi-a pierdut viaţa la poalele dealului tulcean?. Se pare că era un înalt dregător al lui Mircea cel Bătrân (n.r. Basaraba – din neamul Basarabilor). Moartea sa este foarte probabil să se fi produs în perioada 1389 – 1418, interval de timp în care Mircea cel Bătrân se proclama stăpân al Dobrogei, “domn de amândouă părţile de peste Dunăre şi până la Marea cea Mare”. Erau timpuri în care voievodul Ţării Româneşti era în război cu Imperiul Otoman, foarte interesat să pună sub stăpânire şi meleagurile vest pontice. Turcii au atacat continuu cetăţile dobrogene iar pe întreg cuprinsul provinciei s-au consemnat confruntări militare sângeroase între cele două tabere. Una dintre aceste lupte s-a purtat cu siguranţă şi în apropierea Muntelui Consul iar unul din boierii valahi căzuţi în bătălie ar putea fi acest Comis. Nu cunoaştem numele acestui erou, pentru că el avea funcţia de Comis. Vorbim poate chiar despre înaltul dregător de primă stare din Divanul Domnesc, Comisul cel Mare, cel ce era mai marele grajdurilor domneşti, ce îi avea în subordine pe toţi slujitorii şi meşteşugarii ce se îngrijeau de echipamentele lui Vodă. Tot acest Mare Comis fie se îngrijea personal de calul lui Vodă, fie supraveghea un locţiitor ce făcea acest lucru. Nu ştim cum a murit exact Comisul cel Mare, ce fapte de vitejie a făcut sau ce sacrificiu… Cronicarii nu ne spun nici dacă Mircea cel Bătrân a fost sau nu prezent la acea bătălie. Poate Comisul i-a salvat viaţa, sacrificând-o pe a sa… Nimeni nu poate ştii ce s-a întâmplat. Doar bătrânele pietre ale Muntelui sunt martorii muţi ai acelei lupte dar refuză să ne spună taina sângeroasei bătălii…

Bibliografie – Laura Diana Cizer – “Toponimia judeţului Tulcea. Consideraţii sincronice şi diacronice”, Miron Costin, Analele Dobrogei serie veche

sursă foto – info-delta.ro

[codepeople-post-map]

Povestea Dealului de Aur -Altan Tepe

Mulţi dobrogeni cunosc povestea modernă a singurei mine de cupru din Dobrogea. Statul român a deschis-o în 1915, chiar în timpul primului Război Mondial iar în timpul ocupaţiei germane, zăcămintele extrase aici luau zilnic drumul celui de al doilea Reich (1871-1919, a nu se confunda cu Reichul nazist – n.r.). A revenit apoi României iar timp de aproape un secol a fost una dintre cele mai importante mine ale ţării, unică în Dobrogea. Peste 1400 de oameni munceau aici, în timpul comunismului iar aşezarea creată număra aproape 3000 de suflete. După Revoluţie, totul s-a dus de râpă: în 1998 mina a fost închisă iar oamenii disponibilizaţi au părăsit aşezarea Altân Tepe. Acum mai trăiesc aici doar vreo 200 de persoane iar mineritul a rămas doar o amintire. Este ridicol, pentru că Dealul de Aur (cum se traduce din turcă Altân Tepe) mai ascunde în străfundurile sale destul cupru. Mereu a fost zăcământ destul în aceste coline. Povestea milenară a acestor locuri demonstrează asta. În urmă cu mai bine de patru milenii, locuitorii meleagurilor dintre Dunăre şi Mare îşi confecţionau podoabe şi “instrumente” de muncă, folosind cupru extras rudimentar din colinele de aur. Era aşa-zisa epocă a cuprului, perioadă databilă undeva între neolitic (epoca pietrei lustruite) şi epoca bronzului. În antichitate, Dealul de Aur era de asemenea exploatat. Dovezi stau nenumăratele piese descoperite la Histria, atât în cetate, cât şi în localităţi învecinate, care făceau parte din teritoriul administrativ histrian. La Histria existau ateliere de prelucrare a metalelor, aici fiind prelucrat şi cuprul adus din Dealul de Aur. Au trecut veacurile şi Dobrogea a ajuns sub stăpânirea otomană. Turcii i-au spus Dealului de Aur- Altân Tepe iar Înalta Poartă a exploatat mina. Acest lucru este menţionat în numeroase documente oficiale ale Imperiului, cum ar fi Defterul General Otoman din 1543, Defterul din 1573 şi un al document similar datat la finalul sec.XVI. România a alipit Dobrogea în 1878 iar mina din Tulcea a fost redescoperită la sfârşitul secolului de inginerul Radu Pascu, cel care a informat Guvernul cu privire la băgăţia acestei cariere. Exploatarea a început însă mai târziu, dar despre asta am mai vorbit. Aceasta ar fi povestea pe scurt. Altân Tepe este acum un sat fără viitor, ameninţat cu dispariţia… Comorile sale au supravieţuit însă şi aşteaptă cuminţi, vremuri mai bune…

[codepeople-post-map]

sursă foto -delcampe.net- imagine de epocă – minereu transportat cu carutele la Altan Tepe, inceputul sec. XX

Genovezii şi Gurile Dunării – Chilia Veche, Solina, San Giorgio

În anul 1261, Bizanţul a încheiat un tratat cu unul dintre aliaţii săi, Republica Genova, căreia i-a predat monopolul comercial la Marea Neagră. Italienii veniţi din Zena (aşa i se mai spunea Genovei) au dezvoltat zona, ctitorind sau reclădind aşezări. Până în 1484, când pierd total controlul comerţului din zonă, genovezii au desfăşurat o activitate extrem de înfloritoare iar vechea Sciţie Minor a redevenit o provincie foarte bogată… Trei dintre porturile strategice preluate de aceşti comercianţi extraordinari au fost cele de la Gurile Dunării: Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe. Într-un material anterior am vorbit despre Licostomo (Gura de Lup), din zona Periprava, cea care a fost confundată cu Chilia, oraş port extrem de important în istoria României. Chilia a fost însă aşezare distinctă iar azi, pe teritoriul României avem Chilia Veche, o comună cu peste 3000 de locuitori, cea mai numeroasă comunitate rurală din Delta Dunării. Aflată pe malul românesc, chiar în faţa Chiliei pentru care Ştefan cel Mare a luptat atât, Chilia Veche a fost în antichitate o aşezare grecească iar mai apoi, una romană. Se ştie că în anul 334 Î.H, cetatea ce purta numele legendarului Achile a fost fortificată din ordinul lui Alexandru Macedon. Mai târziu a apărut pe hărţile genovezilor, care au profitat cât au putut de mult de o aşezare amplasată extraordinar. Turcii i-au spus Eskil Kalle şi au menţionat-o în documente, ca una dintre cele mai vechi aşezări ale Dobrogei. Sulina era de asemenea un port genovez înfloritor. Romanii au folosit oraşul care reprezenta graniţa dunăreană a Imperiului, iar pentru bizantini a fost şi mai importantă. Împăratul Constantin Porfirogenetul menţiona în veacul al X-lea „Solina” ca una din aşezările importante din Dobrogea. Genovezii au preluat şi exploatat din plin şi acest port, fapt atestat de portulanele din sec. XIV – XV (ex. harta lui Pietro Visconti din 1327). Fiecare braţ al Dunării a fost important pentru Bizanţ şi pentru negustorii genovezi. Este şi cazul sudicului San Giorgio, (astăzi Sfântu Gheorghe), care apare sub acest nume pe harta aceluiaşi Visconti. Genovezii au făcut negoţ şi câteva decenii după preluarea Dobrogei de către otomani, dar inamicul cu Semilună era un adversar mult prea puternic pentru temerarii negustori. Marile corăbii de comerţ ale Genuiei au părăsit Dobrogea… povestea lor a rămas…

Sfârşitul lui Ivanco, “regişorul Dobrogei”

Balică şi Dobrotici au fost cei doi mari despoţi ai formaţiunii statale medievale de secol XIV, cunoscută sub numele de Ţara Cărvunei. Nucleul acestui stat era undeva în zona Mangalia şi Varna, dar despoţii din această familie Terter (cum este numită de unii specialişti) controlau întreaga Dobroge, mai puţin Delta Dunării. În 1386, moare Dobrotici, cel care a dat numele regiunii noastre. El este urmat la conducerea statului de fiul Ivanco sau Ioan, despre care cronicarul Leunclavius scria “Ivanco, cel care era regişorul Varnei şi al regiunii vecine numită Dobrogea” (“Ivanco, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”). Erau însă vremuri tulburi iar Ivanco nu se ridica la valoarea părintelui său, care reuşise să ţină independent voievodatul său, în ciuda presiunilor bizantine sau otomane. Ivanco devine vasal al sultanului Murad I. Acesta este învins în 1387 la Locknik de o armată sârbo-bosniacă şi este dornic de răzbunare. Cere ajutorul lui Ivanco – Ioan şi pe al ţarului bulgar Şişman, însă cei doi nu trimit armate în sprijinul otomanilor. Murad ordonă atunci o expediţie militară de pedepsire a celor doi vasali. Este trimis în sudul Dobrogei marele vizir Candarli Ali Paşa. Acesta învinge şi desparte armatele lui Ivanco şi Şişman. Fiul lui Dobrotici se ascunde la Varna, cetate pe care turcii o asediază fără succes. Candarli Ali Paşa se retrage de la Varna dar cucereşte toate cetăţile mari din Dobrogea, printre acestea numărându-se şi Hârşova. După asediul de la Varna nu se mai ştie nimic despre soarta lui Ivanco, cel care dispare subit din istorie, fără să mai fie menţionat vreodată. Poate că a murit în luptă, poate că a fost luat prizonier şi apoi executat… Cine ştie… Cert este că odată cu dispariţia sa, întreaga Dobroge cade sub stăpânire otomană, despotatul Ţării Cărvunei fiind desfiinţat. Această stăpânire otomană durează însă doar câteva luni pentru că Mircea cel Bătrân, voievodul Ţării Româneşti profită în acelaşi an 1388 de situaţia creată, vine în Dobrogea, cucereşte cetăţile controlate de turci şi devine stăpân al provinciei noastre pentru trei decenii (până la moartea sa, în 1418). Şi acum există aprigi controverse cu privire la etnia familiei Terter, a lui Ivanco  – Ioan, a lui Dobrotici, a lui Balica. Unii istorici afirmă că erau bulgaro-cumani, alţii că erau valahi, români. Despre această origine vom vorbi însă într-o altă poveste…

[codepeople-post-map]

Povestea inedită a unei catedrale – Sfântul Nicolae din Tulcea  

Construcţie impozantă din piatră şi cărămidă, ridicată în stil bizantin cu 3 turle, cu un tavan cu 15 bolţi şi pictată pe interior în anul 1906 în stil renascentist, Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, sediu al Episcopatului Tulcii este, de departe, unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult ale Dobrogei. Un obiectiv turistic impresionant. Dar nu vom vorbi despre asta acum, ci despre povestea sa… Aceasta a început în urmă cu mai bine de 170 de ani. Satele din nordul Dobrogei sufereau cumplit de pe urma jafurilor puse la cale de bande numeroase de başibuzuci, atât de puternici încât administraţia otomană se temea să îi atace. În aceste condiţii, într-un an, mai multe familii din Beştepe s-au refugiat la Tulcea şi au construit o bisericuţă de lemn, în care slujea un preot venit din Transilvania. Era un lăcaş rudimentar, luat cu asalt de enoriaşi din întregul oraş, aşa că se impunea construirea unei biserici adevărate. Ani buni, românii creştini au stăruit pe lângă Guvernatorul Ali Rezim Paşa să îi lase să ridice o catedrală. Sprijiniţi şi de consului Franţei, Emil Langle, tulcenii au obţinut acordul Paşei, care a intervenit personal pe lângă sultanul Abdul Aziz. Încă exista acea regulă otomană potrivit căreia bisericile creştinilor nu trebuiau să fie mai înalte decât moscheile şi să nu arate a lăcaşuri de cult, ci a simple clădiri. Biserica Sfântul Nicolae a fost însă excepţia de la regulă şi a devenit astfel prima biserică impozantă a Dobrogei de veac XIX. În anul 1862 a fost pusă piatra de temelie iar biserica a fost terminată trei ani mai târziu. În 1867, principele României, viitorul rege Carol I (din 1881) se întorcea de la Constantinopole şi a vizitat Tulcea şi Catedrala, la invitaţia lui Rezim Paşa, oferind lăcaşului de cult suma de 100 de galbeni (pentru noi lucrări). Erau însă în continuare vremuri tulburi. Catedrala fost închisă 5 ani, fără ca ea să fi fost vreodată sfinţită sau să găzduiască vreo slujbă. În 1877, în timpul Războiului de Independenţă, ea este închisă şi pe uşi se pun sigilii. Ruşii “prieteni” ocupă apoi temporar Tulcea (turcii se retrăseseră spre Sud), conducând administraţia oraşului. Pe 8 noiembrie 1877, mitropolitul Nichifor, disperat de amânările repetate primite la cererea sa de redeschidere a Catedralei, face un gest incredibil: În fruntea enoriaşilor intră cu forţa în lăcaş, rupând sigiliile turceşti şi ţine prima slujbă de sfinţire. În acest timp, un grup de enoriaşi demolează efectiv bisericuţa de lemn ridicată de beştepeni (micul lăcaş exista încă lângă Catedrală). Obiectele de cult de aici sunt toate luate şi duse în lăcaşul nou. Ruşii află de incident iar mitropolitul Nichifor este chemat de guvernatorul Belotercovici, pentru a da socoteală pentru faptele sale. Oficialul îi cere preotului să închidă imediat Catedrala şi îl ameninţă cu pedepse drastice. Nichifor se descurcă însă admirabil în această situaţie tensionată: îi explică rusului că biserica română e recunoscută de Sinodul de la Petersburg, aşa că el, Nichifor s-a gândit că nu este o problemă dacă nu respectă sigiliile şi regulile necreştinilor turci care închiseseră Catedrala. După o discuţie de vreo două ceasuri, victoria îi aparţine românului, care este lăsat să plece. Catedrala este redeschisă iar din acel moment şi până în prezent, nu a mai fost închisă niciodată…

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.