Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Suntem la Varna, nu departe de ţărmul Mării Negre şi este 10 noiembrie 1444. Tocmai s-a încheiat o bătălie îngrozitoare. Peste 30.000 de cruciaţi au fost compleşiţi de otomanii de două ori mai numeroşi, aşa că jumătate din creştini au fost ucişi. Regele Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei a murit pe câmpul de luptă, decapitat. A plătit cu viaţa graba, impulsivitatea şi orgoliul care l-au făcut să nu respecte planul tactic pus la punct de experimentatul şi viteazul voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Turcii sunt victorioşi iar adversarii lor se retrag. Vestea înfrângerii de la Varna înfioară întreaga Europă…

Cruciada creştină declanşată în 1443 nu s-a încheiat însă definitiv. A mai existat o ultimă etapă, cunoscută sub numele de Campania Dunării şi asupra căreia ne îndreptăm atenţia.

La cererea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Palelogul, papa Eugeniu al IV-lea dă ordinul unei noi campanii creştine, burgundo-papale, care va avea loc în a doua jumătate a anului 1445. La comanda ei se află Walerand de Wavrin, consilier şi şambelan al ducelui Burgundiei, Filip cel Bun şi comandant al flotei cruciate din ultimii ani. Alături de el este numit însă şi cardinalul veneţian Francesco Condulmer (nepot al Papei Eugeniu). Veneţienii erau foarte interesaţi de această campanie de la Dunăre: să nu uităm că turcii le dăduseră genovezilor monopol comercial în Dobrogea, la Gurile Dunării, ori Genova şi Veneţia erau în tabere diferite ale războiului. Obiectivul declarat al campaniei: destabilizarea Imperiului Otoman şi înlocuirea sultanului copil Mehmed al II-lea (viitorul Mahomed Cuceritorul 1444-1446, 1451 -1481) cu Daud Celebi, pretendent agreat de cruciaţi. La campanie sunt convinşi să participe şi Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (viitor regent al Ungariei) şi Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti (tatăl lui Vlad Ţepeş).

Flota burgundo-papală, formată din câteva zeci de nave pleacă din Constantinopole şi intră în Marea Neagră. Wavrin avea probleme mari financiare: banii primiţi de la papă se duseseră, încă avea datorii după echiparea navelor. Înainte de ridicarea ancorei îşi vinde bijuteriile cu 1000 de ducaţi, dar aceştia nu sunt de ajuns. Se dedă în Marea Neagră la acţiuni de jaf, prădând nave comerciale turceşti. Nu este singurul pentru că alţi doi navigatori burgunzi, Geoffroy de Thoisy şi Regnault de Confide făcuseră acelaşi lucru, în altă zonă, mai spre ţărmul pontic georgian. Thoisy se întoarce la Constantinopole dar Confide îşi uneşte navele cu flota lui Wavrin. Burgunzii ajung la Panguala, actuala Mangalia. Aici, comandantul (sau „căpitanul flotei” cum apare în unele surse) vede ruinele scufundate ale oraşului antic Callatis dar şi colţi de stâncă din zonă ce făceau periculoasă navigaţia în zonă. De la Panguala, cruciaţii merg spre Nord şi intră pe Dunăre, la Chilia. Ofiţerul Pietre Vasquez este trimis în Ţara Românească şi în Transilvania să îi anunţe pe Vlad Dracul şi pe Iancu de Hunedoara că expediţia cruciată este pregătită. Flota ajunge apoi la Isaccea şi în fine, la Brăila. Aici se întoarce şi Vasquez care îi transmite lui Wavrin ordinul lui Iancu: să meargă pe Dunăre în amonte, cu 8 galere şi să aştepte în septembrie forţele tereste. Iancu urma să aducă vreo 10.000 de soldaţi iar Vlad Dracul, cam 5000 – 6000. În acest sfârşit de august 1445, pe una din navele burgunde urcă şi un prinţ otoman, (altul decât Daud), pe nume Savci, care afirma că este nepotul lui Murad II şi care, cu ajutorul Ungariei, visa la tronul imperial otoman. Flota burgundă ajunge la Silistra, care este foarte întărită. Burgunzii nu se încumetă să o asedieze iar Savci nu reuşeşte să îi convingă pe soldaţi să îi predea cetatea. Pe 29 august flota burgundă – de pe apă şi forţele lui Vlad Dracul – de pe uscat distrug Tutrakan (Turtucaia), apoi ajung la Giurgiu. Iancu nu a ajuns încă dar creştinii atacă totuşi Giurgiu. Iată ce se menţionează în jurnalul militar al lui Wavrin: „Domnul Ţării Româneşti trimite de ştire că la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic se află o cetate de patru ori mai mare decât Tutrakan, într-o insulă mare şi care se numea Giurgiu” Vlad spune că a aparţinut Ţării Româneşti, o revendică şi îi cere lui Wavrin să o atace. Cruciaţii acceptă şi de pe galera căpitanului este adusă o bombardă (tun) care e târâtă pe tălpi de sanie până în faţa zidurilor. Wavrin şi secundul său Confide se retrag la un moment dat şi le lasă valahilor tunul. Asediul continuă, mai ales că ghiulele par să distrugă parte din zid (e doar aparenţă, potrivit surselor). Neinspirat, se trage des iar bombarda se strică, îi plesnesc cercurile şi doi tunari sunt ucişi în accident. Wavrin şi Vlad decid să pună grămezi de lemn lângă ziduri şi le dau acestora foc. Garnizoana otomană se sufocă aşa că turcii decid să se predea iar peste peste 60 dintre ei sunt luaţi ostateci iar restul lăsaţi să plece. După Giurgiu, se merge la Ruse, la Nicopolis şi apoi mai departe, la Turnu Măgurele. Iancu de Hunedoara ajunge şi el la Dunăre pe 15 septembrie. Au loc lupte minore cu turcii dar totul se încheie pe 29 septembrie, când de frică să nu îi prindă îngheţul pe apele valahe, cruciaţii hotărăsc să se întoarcă la Constantinopole. Expediţia cruciată eşuează dar de pe urma sa rămâne amintirea uriaşelor corăbii cruciate care au navigat pe valurile Pontului şi pe apele Dunării, la Panguala, Chilia şi Isaccea, apoi la Silistra şi Tutrakan…

Bibliografie – Istoria României în texte (cimec.ro), Campania de la Dunăre 1445 – Relatarea lui Walerand de Wavrin; The Crusade of Varna 1443-1445 – Colin Imber; Cronica lui Mihail Doukas; Enciclopedia României – Bătălia Dunării, Batalia de la Varna; Călători străini în Ţările Române I, p.101-109

sursa foto – weaponsandwarfare.com, alamy.com – war galleyship XV

[codepeople-post-map]

Povestea lui Nogai, Marele Han de la Isaccea

Puţină lume ştie că timp de câteva decenii, la sfârşitul secolului XIII, oraşul nord-dobrogean Isaccea a fost capitala unui puternic stat al tătarilor. A fost condus de unul dintre cei mai mari generali ai Hoardei de Aur, Nogai (Noghay, Nokhai), supranumit “făcătorul de hani” şi care a  fost conducătorul din umbră al acestei mari forţe ce a îngrozit Europa în acele timpuri.

Stră-strănepot al celebrului Genghis Han, Nogai (câine în mongolă) era numit şi Kara (Cel Negru) dar şi Isa, de unde unii afirmă că de la el ar veni numele oraşului Isaccea. Opinia generală a specialiştilor este alta şi anume că Isaccea îşi trage numele de la un dinast valah din sec XI, Saccea, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Ce este cert este faptul că Nogai a preferat să îşi întemeieze un stat la sud de marea Hoardă, condusă de hani precum Berke, Mengu sau Tuda, conducători care nu luau nicio decizie militară fără a-l consulta în prealabil pe marele general din Dobrogea.

În jurul anului 1270, Nogai a trecut pe la vadul dunărean de la Isaccea, în fruntea unei armate de 40.000 de oameni, începându-şi dominaţia pe tărâmul dintre Dunăre şi Mare. La acea vreme, Dobrogea aparţinea teoretic Imperiului Bizantin dar basileii de la Constantinopole nu puteau face faţă războinicilor tătari. Nogai a condus numeroase invazii în statele Europei, în Ungaria, în Transilvania şi în Polonia, iar în 1279 a coborât prin Dobrogea la Silistra şi i-a învins pe bulgari.

Bizanţul este forţat să facă pace pentru a se proteja. Împăratul Mihail VIII Paleologul (1259-1282) o dă în căsătorie pe fiica sa Eufrosina Paleologina prinţului Ceaka, fiul lui Nogai (după unele surse, aceasta s-ar fi căsătorit chiar cu Marele Han). Statul tătar cu capitala la Isaccea este unul extrem de puternic şi conduce practic (sub regim tributar) întreaga provincie.

În atelierele de la Isaccea, în perioada 1296-1299, Nogai Han îşi bate propria monedă de argint, care pe o faţă are o iscripţie din Coran, care atestă apartenenţa conducătorului la Islam. Un aspect inedit este dat de faptul că pe reversul monedei apare semnul Crucii dar acesta se explică astfel: Hanul Nogai dorea o relaţie cât mai strânsă cu Bizanţul.

“Emirul” de la Isaccea a fost stăpânul din umbră al Hoardei de Aur timp de patru decenii, majoritatea Hanilor din Hoarda de Aur fiind simple marionete în mâinile sale. Aşa s-a întâmplat însă doar până la hanul Tokhta, cel care nu a suportat influenţa lui Nogai şi a încercat să scape de acesta. A şi reuşit în 1299, când l-a învins pe stăpânul Dobrogei în bătălia de la Kagamlik (lângă Dniepr, azi Ucraina).

Bătrânul Nogai a fost ucis iar un războinic rus (ruşii erau aliaţi cu Hoarda) i-a tăiat capul şi i l-a dus lui Tokhta, aşteptând în schimb o mare recompensă. Nogai era însă respectat chiar şi de duşmani: Marele Han Tokhta s-a înfuriat aflând că generalul său a fost decapitat de un simplu soldat încât l-a executat pe rus cu propria sabie, pentru “neruşinarea sa”. Nogai Khan a trecut în nefiinţă iar statul său dobrogean a fost înglobat în teritoriile Hoardei de Aur. În 1340, Isaccea şi întreaga Dobroge de Nord se aflau încă sub control tătar. Amintirea “Făcătorului de Hani” a rămas şi a dat numele unui întreg popor – tătarii nogai…

„Sfântu Gheorghe”, Isaccea şi Vasile Lupu

Acest lăcaş de cult din oraşul tulcean are o poveste extrem de interesantă şi elemente care îi conferă un caracter inedit. Pe locul în care există astăzi bisericuţa Sfântu Gheorghe funcţiona în sec XVI o biserică armenească. Ea a fost preluată ulterior de către greci şi se ştie că în anul 1812, această comunitate efectua pentru a cincea oară lucrări de reparaţie a lăcaşului. Biserica, aşa cum o ştim astăzi, a fost construită în 1862. O piesă extraordinară ce poate fi admirată este iconostasul (catapeteasma), peretele din lemn sculptat care desparte naosul de altar şi care este acoperit de icoane. Iconostasul este foarte vechi, din vremea domnitorului moldovean Vasile Lupu (1634- aprilie1653, 1653 mai – iulie), fiind realizat se pare în anul 1645. Iniţial, iconostasul a fost realizat pentru mânăstirea Adam din Galaţi, dar odată desfiinţat acel lăcaş (temporar, poate din cauza cutremurului din 1802 ), a fost adus de greci la Isaccea. Un alt element interesant al bisericuţei din Isaccea este acela că unul dintre picioarele mesei de altar este de fapt un monument funerar de epocă romană… În apropierea lăcaşului se află şi astăzi construcţia neterminată a unei alte biserici, care parcă stă şi veghează secularul obiectiv…

Sursă foto – tulcea.djc.ro

Kurgan Vizir – Misterioasa Movilă de la Isaccea

În zona vechii necropole a cetăţii Noviodunum, de la Isaccea, există mai mulţi tumuli funerari, morminte cercetate de-a lungul timpului de către arheologi şi în care s-au descoperit numeroase vestigii de mare importanţă. Una dintre movilele de lângă Isaccea refuză însă cu încăpăţânare să îşi dezvăluie tainele. Este Kurgan Vizir, cea mai mare movilă dintre toate, şi a cărei poveste trezeşte, de mai bine de un secol, aprigi controverse. Are o înălţime de aproape 70 de metri, o circumferinţă de 400 şi o pantă de înclinare ce atinge adesea şi 75 de grade. Se spune că turcii au construit această movilă artificială, peste mormântul unui mare demnitar, un vizir care ar fi fost înmormântat în acest loc. Un călător străin, Martin Gruneweg, scria undeva în secolul al XVII-lea că soldaţii turci au fost puşi să aducă pământ din alte locuri pentru a ridica Kurganul (Movila) şi pentru că nu aveau destule care, şi-au folosit propriile fesuri. O legendă similară, povestită prin satele din zonă, spune că soldaţii care au construit movila şi care trebuiau să plece la război şi-au lăsat fesurile pe Kurgan şi şi-au jurat un lucru: când vor termina luptele, să se întoarcă la movilă şi să îşi ia înapoi fesurile, cu tot cu pământ. Din păcate, aproape nici unul dintre acei militari turci nu s-a mai întors de la război şi astfel, Kurganul a rămas la fel de înalt. Mulţi specialişti consideră că uriaşa movilă era folosită şi ca un excelent punct de observaţie pentru supravegherea vadului de trecere al Dunării situat în zona Isaccea Noviodunum. Secretele de la Kurgan Vizir nu au putut fi încă desluşite. Poate această movilă este protejată de spiritul demnitarului înmormântat acolo, şi care nu vrea, încă, să îşi dezvăluie taina…

Sursă foto deschidere –  trilulilu.ro (foto litografie –H de Bearn, Kurgan Vizir 1828), foto galerie Noviodunum.ro

[codepeople-post-map]

Noviodunum, Fortăreaţa celţilor

La doi kilometri depărtare de oraşul modern Isaccea (judeţul Tulcea) se găsesc ruinele unei cetăţi extraordinare, cu un trecut glorios şi cu poveşti pe măsură. Are un nume cu rezonanţă stranie, Noviodunum, să recunoaştem,  un termen neobişnuit pentru Dobrogea noastră, presărată cu cetăţi cu nume greceşti sau romane. Originea sa se pierde în negura timpului, dar bătrânele pietre au rezistat timp de aproape două milenii, sub stăpâniri diverse (grecească, romană, bizantină sau turcă). Dar de ce a fost mereu o cetate dorită de marile puteri ale lumii?
Răspunsul este simplu: pentru că Noviodunum se afla situată chiar lângă  ultimul mare vad al fluviului Dunărea, înainte de vărsarea acestuia în Marea Neagră.  Marele Herodot povesteşte că, în anul 514 î.H, pe aici a trecut (pe un pod de vase), însuşi regele Persiei, Darius cel Mare, în timpul expediţiei sale contra sciţilor (istoricul spune că acesta avea cu el o armată de invazie de 600.000 de oameni!). Să revenim însă la misterul numelui cetăţii!
Construirea efectivă a oraşului antic Noviodunum este legată însă de migraţia celtică din al treilea secol de dinainte de Hristos (se pare că au ajuns pe teritoriul actualei Românii în jurul anului 300, după moartea regelui Dromichetes). Tribul britolagilor (britolagai în greacă şi britogalli în latină) a invadat zone importante din actualele Ucraina şi Moldova şi a pus stăpânire şi pe unele regiuni din Nordul Dobrogei. Dacă pe malul ucrainean au ctitorit cetatea Aliobrix, ei au decis să construiască o cetate la fel de importantă şi pe cealaltă parte a vadului de trecere, în a noastră Scytie Minor iar aceasta  a fost Noviodunum.
În Dobrogea se ştie de doar două cetăţi ctitorite de celţi, Arubium (Măcin) şi Noviodunum. Însăşi toponimia acestei cetăţi de la Isaccea ne indică originea sa celtă. Se traduce sub forma de “Noua Fortăreaţă”, pentru că „Nowyo” este termenul pentru nou, iar „dunum” vine de la cuvântul „dun” – „fortăreaţă”, transformat apoi de englezi în “town” – oraş. În Europa există şase situri arheologice identificate, care poartă denumirea Noviodunum: patru sunt pe teritoriul Franţei, unul în Elveţia, iar ultimul, este cel din România. Conform cercetărilor întreprinse în ultimul secol, stăpânirea celtică în diverse zone din Dacia şi Scytia Minor a durat în jur de două secole. Din ce în ce mai slabi din punctul de vedere al forţei lor militare, celţii şi aliaţii lor bastarni au părăsit spaţiul carpato-danubiano pontic, sub presiunea dacilor lui Burebista şi mai apoi, de teama armatelor romane. Migraţia lor efemeră a lăsat însă o comoară, păzită apoi cu străşnicie de Mari Imperii ale lumii. Şi vremea acestora a trecut, dar Noviodunum-ul veghează încă marele vad de trecere al Dunării şi este gata oricând să ne spună poveştile existenţei sale milenare.

surse foto .incemtl.ro, infopensiuni.ro

[codepeople-post-map]

Enigma celor trei despoți medievali, Tatos, Seslav și Sacea

La începutul veacului al XI-lea, în plin Ev Mediu timpuriu, în Dobrogea existau trei conducători locali extrem de puternici, a căror poveste a trezit ample controverse între istorici, timp de mai bine de un veac. Izvorul istoric „Alexiada”, scris în jurul anilor 1086 – 1090 de Ana Comnena (fiica împăratului bizantin Alexios I) menționează că în Dobrogea armata imperiului avea mult de furcă cu despoții Tatos (Chalia sau Chalis), Seslav și Sacea (Satzas). Se știe că Tatos își avea capitala la Dârstor (fostul Durostorum, azi Silistra – Bulgaria) și că în anul 1088, Alexios l-a asediat pe dobrogean în această cetate, dar fără să reușească să îl învingă. Despre Seslav și Sacea se scrie în Alexiadă că dețineau „Bitzina și alte cetăți”. Se presupune că Seslav ar fi putut fi stăpânul puternicei Vicinei și că Sacea ar fi avut legătură cu orașul Isaccea. O altă poveste ne spune că un trib de sciți forțați să fugă în Dobrogea de teama sarmaților au fost obligați să ceară voie celor trei voievozi să se așeze în această zonă. Marea taină legată de cei trei este cea a originii lor. Unii spun că ei erau barbari, mai exact pecenegi, în timp ce istoricii din Bulgaria spun că erau din neamul lor. Arheologi și cărturari români, printre care Nicolae Iorga, Nicolae Bănescu și Constantin Brătescu afirmă că cele trei voievodate erau românești și că cei trei erau valahi. Alexiada nu ne spune ce s-a întâmplat cu cei trei despoți locali, dar este posibil ca ei să fi cedat în cele din urmă în fața puterii bizantine. Nu s-au descoperit alte detalii ale poveștii lor, astfel că enigma celor trei voievozi dobrogeni rămâne încă neelucidată…

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.