Blestemul familiei lui Ahmed Bey – Trecătoarea – O legendă de la Dervent

Blestemul familiei lui Ahmed Bey – Trecătoarea – O legendă de la Dervent

Era înalt și voinic încă, deși timpul trecuse peste el și adunase deja vreo cincizeci de ani de viață. Își purta mustața frumos aranjată și avea mereu grijă să își aranjeze vârfurile ieșite în afara obrazului, să nu gândească vreo clipă cineva, fie acela musulman sau ghiaur, că el, onorabilul Ahmed Bey, ar putea fi vreo clipă neîngrijit.

Fiu de mare negustor din Eregli, născut și crescut pe malul Karadenizului, Ahmed intrase de tânăr în armata sultanului, ca spahiu, și servise cu vitejie timp de mai bine de 30 de ani în garda preamăritului Padișah.

După o rană grea, primită într-o bătălie contra necredincioșilor, Ahmed Bey fusese lăsat la vatră. La îndemnul unui fost tovarăș de arme își cumpărase pământ în Dobruca, pe malul Dunei, nu departe de Silistre, capitala villayetului. Pământul era bogat iar culturile roditoare și lui Ahmed Pașa îi mergea bine.

În ziua aceea de toamnă, plecase să își inspecteze ținutul, călare, așa cum bine îi ședea unui fost spahiu. După câteva ore ajunse în locul numit Dervent, adică Trecătoare, un sat al său pe care nu apucase însă să îl vadă nici măcar o singură dată în ultimele șase luni, de când devenise stăpân pe acele locuri.

Venirea lui la Trecătoare nu era tocmai întâmplătoare, nu era o simplă vizită prin câmpurile arate. Beyul auzise o poveste ciudată legată de locurile acelea și voia a afla mai multe. Starostele locului îl aștepta: Era un moșneag alb, mic de statură și cu ochii de un albastru deschis precum apele Karadenizului, vara…

  • Tu ești Neculai? Allah să îți vegheze bătrânețile!

  • Eu sunt, beiule! Dumnezeu să te vegheze și pe mata!

  • Mi-au spus argații că ești un om de ispravă și că satul dumitale e unul plin de lumină. Doar lucruri bune am auzit…

Bătrânul zâmbi, își aranjă pletele sure apoi se uită un pic chiorâș la stăpânul său.

  • Efendi, pământul ăsta e binecuvântat pentru că Dumnezeu și-a pogorât harul asupra pământului și asupra noastră. Dar mata nu crezi în Iisus Mântuitorul, cel ce a murit pe cruce pentru păcatele noastre…

Beyul cunoscuse în viața sa oameni de tot felul și de toate credințele. Luptase împotriva ghiaurilor, în numele Semilunei, dar în vremurile de pace înțelesese că nu îi ura. Erau toți oameni la fel, sub același soare, cu aceleași nevoi, supărări, bucurii, dorințe…

  • Neculai Baba, eu nu am venit să te judec pentru credința dată de strămoși, așa cum nu vreau ca nici tu să mă judeci pentru a mea. Argații, creștini ca și tine, mi-au spus că aici, pe pământul meu, au loc minuni iar eu doar vreau să aflu mai multe. Am auzit de niște cruci sfinte…

Starostele i se uită drept în ochii, încercând parcă să îi citească gândurile, încercând să afle dacă vorbele chiar îi erau sincere.

  • Toate crucile sunt sfinte, căci poartă semnul credinței noastre. Ale noastre însă sunt și mai și… Bine atunci, efendi, te voi duce să le vezi iar pe drum îți voi spune și povestea lor…

  • – E adevărat că cei bolnavi se tămăduiesc doar dacă le ating? întrebă Ahmed,

    la puțin timp după ce porniră la drum.

Neculai dădu din cap, hotărât.

  • Dacă omul crede, atunci Crucile îl vor ajuta. Muții și-au căpătat glasul, orbii au început să vadă, ologii s-au ridicat și merg asemeni ciutelor iar bolnavii au scăpat de răul care le mânca trupurile. Noi le-am ținut însă mereu ascunse, căci oamenii sunt răi și unii au încercat să le distrugă… Toate neamurile spurcate care nu cred în Dumnezeu, iertată fie-mi spusa, beiule.

Ahmed nu se supără. Știa prea bine ce făceau ienicerii atunci când dădeau peste obiecte creștine. În Dobrogea însă aici era o cu totul altă poveste. Sultanul fusese înțelept și dăduse arz în provincie, tuturor slujbașilor Porții, ca să îi lase pe creștini să își vadă de credința lor, căci un supus liniștit este un supus bun.

Beyul și starostele merseră pe jos preț de vreo jumătate de ceas, până când moșul se opri. Nu departe, se vedeau apele Dunării, Fluviul Sfânt ce își continua povestea milenară mergând spre vărsarea în Kara Deniz.

Neculai se oprise în fața unei bătrâne cruci de piatră, mare cât un braț de om, înfiptă temeinic în pământ și în jurul căreia se împleteau cununi de flori. Ahmed Bey își dădu seama că este foarte veche. Întinse mâna și pipăi piatra rece și parcă un fior îi străbătu trupul, dintr-o dată. Se dădu un pas în spate, un pic temător și uimit deopotrivă. Moșul îl privi cu ochii mari, neînțelegând…

Turcul se reculese, încercă să se prefacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat… și întrebă:

  • Ziceai că sunt mai multe cruci!

Starostele încuviință:

  • De toate sunt patru. Trei sunt mai departe, la vreo 20 de pași mai încolo. Te voi duce și la ele. Și acelea fac minuni, dar cele mai multe tămăduiri aici s-au făcut. Sîntul a avut grijă…

  • Sfântul?

  • Da, Sîntul! Bătrânul se lăsă pe vine, apoi se așeză pe iarbă, la mai puțin de un pas de cruce. Ahmed Bey făcu la fel și cu mâna dreaptă mângâie firele lungi și de un verde crud al ierbii mănoase, o iarbă ce mirosea atât de frumos…

Neculai își începu istorisirea:

  • Vezi, mata, beiule, neamul ăsta al nostru a fost mereu asuprit. Înainte să veniți voi pe aste meleaguri, alții ne-au răpit pământurile, ne-au stricat orânduielile și ne-au tulburat traiul. Strămoșii noștri s-au luptat pentru libertate dar străinii erau mulți și i-au biruit. Zic bătrânii că pe vremurile acelea nici noi, oamenii pământului, nu aveam credință în Dumnezeu, ci ne supuneam Naturii, zeilor ei. Într-o zi însă, pe aste pământuri a venit Sîntul Andrei, cel ce ne-a adus Cuvântul Domnului. El i-a creștinat pe toți strămoșii noștri și le-a arătat dreapta cale spre mântuire.

Ahmed Bey îl întrerupse:

  • Tu, Baba, vorbești de vremuri de mult trecute, de când Rîmul, un imperiu nemaivăzut, a cucerit mai întreaga lume și a supus toate popoarele. Am mai auzit de asta… Și am auzit și de Sfântul acesta al vostru, venit tocmai din Iudeea…

  • Așa o fi, beiule, de la marele oraș Rîm se trăgeau acei străini. Ei au luat în stăpânire pământul nostru iar când au auzit că Sîntul Andrei ne-a creștinat pe ascuns, s-au supărat și cu mare răutate, l-au tăiat și omorât pe cruce.

Ochiii lui Moș Neculai se luminară însă dintr-o dată și își continuă povestirea:

  • Dar ce nu știau acei mișei e că odată ce sădești undeva Cuvântul Domnului, acesta răsare și îmbogățește totul, asemeni grâului cel frumos. Și așa s-a întâmplat. Chiar dacă l-au tăiat pe sînt, ei credința oamenilor nu au putut-o tăia niciodată.

Așa se face că niște tineri ai lui Dumnezeu, învățați de cuvintele sfinte ale Sîntului și ale altor preoți mari, s-au apucat într-un an să se preumble prin toată țara noastră. Simțeau că erau vremuri de urgie și că omul simplu are nevoie de Cuvânt și de Lumină. Și tot propovăduind cuvântul Domnului, tinerii apostoli au ajuns și prin ținutul nostru, chiar aici, pe malul bătrânului fluviu. Erau trei fecioare și un tânăr monah, frumoși la suflet și la chip, plini de lumina Celui de Sus. Și mergeau cei patru prin fiecare cătun de pe Dunăre, vorbind cu oamenii, ajutându-i și făcând tot felul de minuni. Vestea acestor minuni se duse până la marea cetate a rîmanilor Durostom, acolo unde azi stăpânește Pașa din Silistra.

Și când au auzit rîmanii păgâni de munca celor patru sfinți au trimis pe dată o armată mare, ca să-i prindă. Pe dată i-au legat și i-au aruncat la fiare, ca astea să îi sfâșie. Dar să vezi minune, beiule… Fiarele sălbatice aduse tocmai din codrii nu au sărit asupra lor, ba chiar, zice povestea, lupii și urșii se îmblânziseră pe dată, le mâncau din palmă și se lăsau mângâiați. Mai tare s-au supărat rîmanii când au văzut o asemenea minune… Le-au cerut sfinților să își lepede credința dar cu zâmbetul pe buze, ei au spus NU, alegând mai bine să moară. Atunci i-au chinuit și mai tare. Pe fete le-au tăiat în bucăți iar pe monah l-au jupuit de viu și l-au spânzurat cu capul în jos, pe Cruce. Apoi, după vreo două – trei zile, le-au aruncat trupurile în Dunăre.

Au crezut rîmanii că au scăpat astfel de sfinți, și că acum, temători, oamenii locului se vor face din nou păgâni. Proastă socoteală, căci ce să vezi? Chiar în locurile în care acești copii ai lui Dumnezeu și-au dat ultima suflare, chiar acolo au răsărit patru cruci de piatră. Au fost udate cu lacrimi iar cine venea la cruci să se roage, pe dată se tămăduia de boli sau de gânduri necurate.

De atunci, Crucile au rămas așa, iar noi le ținem curate iar ele ne ajută. Când e boală pe pământ, la noi răul ăsta nu vine. Când satele vecine sunt arse de răi și de războaie, la noi e liniște și pace, căci are grijă Dumnezeu ca toate aste nenorociri să ne ocolească. Au trecut ani mulți de când Crucile au răsărit dar minunile nu s-au oprit. Asta e povestea Crucilor, beiule, așa cum o știu și eu de la bătrâni. Rîmanii nu mai sunt, nimeni nu mai știe de puterea lor. Cuvântul lui Dumnezeu și amintirea celor patru sfinți au rămas…

Bătrânul își încheie astfel povestirea. Ahmed Bey se ridică în picioare, fără să spună nimic. Își urmă călăuza la celelalte trei cruci de piatră, apărute pe locul unde pătimiseră cele trei fecioare…

Cât mai adăstară pe acele locuri, turcul nu mai spuse nimic… Când se întoarseră în cătun își luă rămas bun de la bătrânul staroste, încălecă și porni înapoi la curțile sale.

De cum descălecă își chemă ajutoarele și le dădu poruncă: Să ridice noi curți și un nou Konak chiar la Trecătoare, în apropierea Crucilor, căci acolo voia el să fie stăpân, de acum încolo. În doar câteva zile, slujbașii săi îi ridicară moșie mare, la doar câteva săgetări de arc depărtare de Cele Patru Cruci. Înainte de toate însă, Beiul a poruncit ca Cele Patru Cruci de la Trecătoare să fie bine păzite și niciun musulman sau creștin să nu le aducă vreo pagubă…

*****

Vremea a trecut peste satele dobrogene de pe malul Dunării. Au fost timpuri tulburi, în care armatele pașei de la Silistra s-au războit cu alte puteri ale lumii iar provincia nu a fost iertată de ghearele războiului. Și cum războiul nu vine niciodată singur, tot felul de molime s-au abătut asupra așezărilor, făcând victime de tot felul, neținând seama că unul era turc sau altul român.

Doar un mic petec de pământ a rămas însă, ca prin minune, ferit de nenorocirile acelor vremi. Moșia lui Ahmed Bey nu s-a nimerit vreo clipă în calea războiului. Foametea, ciuma și alte molime au ocolit satele stăpânite de fostul spahiu. I s-a dus vorba moșiei norocoase și popor mult venea în băjenie pe pământurile sale.

Lumea aflase povestea Crucilor pe care turcul le păzea. Oamenii voiau să lucreze pe pământurile acelea mănoase și voiau să se poată ruga la Cruci. Ahmed Bey se arăta aspru, dar drept iar creștinii îl iubeau și îl respectau. Ba chiar, mai mult, la vorbele de clacă din vetre se șoptea la ceas de seară că însuși Ahmed s-ar fi creștinat, dar pe ascuns, ca să nu afle așa ceva pașa de la Silistra. Cine știe dacă o fi fost adevărat…

Alți zeci de ani s-au scurs peste Trecătoare… La vreo 80 de ani, dacă nu mai mult, Allah l-a chemat la el pe Ahmed Bey. Pe patul de moarte, bătrânul spahiu le-a lăsat poruncă copiilor și nepoților să conducă moșia, întocmai cum făcuse el.

  • Atât timp cât veți respecta Cele Patru Cruci din trecătoare, Norocul și Lumina vor însoți familia noastră și vă va ajuta să prosperați. De veți nesocoti însă cuvintele mele, atunci sfârșitul și răul ne vor cuprinde….

Așa a grăit bătrânul Ahmed Bey și a părăsit această lume pentru a merge în Raiul promis de Mohamed. Copiii și nepoții săi i-au respectat ultima poruncă și lucrurile au mers bine, încă vreme bună…

*****

Ahmed Bey se zice că ar fi murit în aceeași zi în care, la Stanbul, și-ar fi dat obștescul sfârșit și sultanul Mustafa al III-lea. Pe tronul Semilunei se urcă fratele său Abdul Hamid, apoi alți sultani, mai buni sau mai răi, care au încercat, fără izbândă, să îi dea Imperiului mărirea de altădată…

La Dervent, traiul era mult mai tihnit decât în restul Imperiului, de parcă Creatorul și-ar fi ținut mâna sa binecuvântată deasupra acelor pământurile, protejându-le de toate cele rele.

Moșia familiei era acum condusă de Murad, strănepot al bătrânului spahiu Ahmed. Murad ținuse vechea poruncă, așa cum făcuseră toți bunii săi de mai înainte. Dar el fu chemat să își servească Imperiul și pe sultanul său Mahmud al II-lea, care începuse a se război cu rușii. Murad Bey plecă să comande garnizoana de la Silistre. În locul său rămase stăpân fiul cel mare, Ali. Băiatul ăsta semăna mai mult cu cei din familia mamei sale, înfocați credincioși ai Coranului, veniți în Dobruca tocmai de prin părțile Mersinului, din Sudul Turciei.

Poate de aceea, Ali nu îi iubea deloc pe ghiaurii de pe moșia tatălui, și nu înțelegea cum de părintele său și ceilalți strămoși respectau obiceiurile creștinilor supuși. Nu credea în niciun fel că bunăstarea neamului său ar fi fost în vreun fel legată de respectarea Crucilor de la Trecătoare, ba chiar acest gând îl înfuria mereu pe tânărul cu sânge năvalnic.

Rămas singur stăpân, Ali merse într-o zi la Dervent, tocmai în vremea secerișului. Supărat că ghiaurii nu muncesc așa cum credea el că ar trebui, Ali își duse la capăt gândul pe care îl nutrea, de mult, în ascuns. Tăbărî furios, cu sabia în mână, asupra Crucilor sfinte, cu gând să le distrugă. Tăie brațele Crucii Mari iar două dintre Crucile Fecioarelor le scoase din pământ.

Mândru nevoie mare de fapta sa îngrozitoare, tânărul bei plecă apoi spre moșie.

Pe drumul spre casă, însă ce să vezi, grozăvie? Se porni, dintr-o dată, o furtună îngrozitoare, cu o ploaie nemaivăzută, de parcă ar fi venit Sfârșitul Lumii și Potopul.

Un fulger născut din norii negri îi lovi armăsarul, care muri pe loc, sub călărețul său devenit, dintr-o dată, pedestraș rănit și speriat. Ali reuși să ajungă, pe jos, până acasă, dar nu se gândi vreo clipă, că fulgerul acela ar fi fost, în vreun fel, legat de fapta sa cea rea.

După vreo două zile se întoarse însă acasă și stăpânul Murad. Chiar când să intre în curțile moșiei, un cal de la căruță se prăbuși, deodată, mort. Apoi, beiul cel bătrân se trezi că toți câinii gospodăriei, pe care el însuși îi crescuse de mici, devin dintr-o dată fiare și sar să îl sfâșie…

Înțeleptul bei simți că se petrecuse ceva îngrozitor. Nici nu intră bine în konak și ispravnicul veni să jelească: cu o noapte înainte cineva, poate un argat, le furase toți banii. Ziua trecu cum trecu, dar nenorocirile abia începuseră… A doua zi, pe la prânz, Murad Bei primi de veste că recolta de la Trecătoare luase foc, de la flăcări izbucnite de niciunde.

Plecă grăbit, însoțit de fiul cel mare. Când ajunse la Dervent, presimțirile rele i se adeveriră: beiul văzu Crucile distruse iar Ali îi recunoscu că el se făcea vinovat pentru acea faptă.

Murad Bey se întunecă la față și om învățat cu războiul și cu greul, simți deodată că trupul său e cuprins de sfârșeală. Îl privi pe vinovat și îi spuse cu voce stinsă:

  • Aman, Aman! Ce ai făcut, fiul meu? Moșia noastră va fi de acum pustie. Vom ajunge mai rău decât sclavii. Dumnezeul creștinilor a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace și belșug, taman pentru că noi am respectat aceste cruci. De acum înainte, din cauza ta, fiule, acest dar s-a îndepărtat de la casa noastră…

Așa i-a grăit beiul fiului său și s-a dovedit apoi că a spus vorbe adevărate. Deși Murad Bei se chinui să îndrepte lucrurile, blestemul răului făcut de Ali nu mai putu fi întors… Nu trecură cinci ani și moșia de la Dervent fu distrusă de un mare cutremur iar hambarele de grâne luară foc. Murad Bei muri de inimă rea iar Răul Ali și argații de la curțile sale fură cuprinși de o boală năpraznică, ce îi nimici în câteva zile. Cei ce au supraviețuit molimei și-au luat câmpii iar satele creștine au fost, și ele, multe abandonate. Praful s-a ales și de moșie, rămasă părăsită, dar și de multe dintre cătune…

Blestemul lui Dumnezeu se sfârși însă într-o bună zi, după ani și ani… Cel de Sus făcu astfel ca Cele Patru Cruci, uitate un timp, să fie iar scoase la iveală. Un cioban surdo-mut din Coslugea le-a găsit pe când era cu turma la păscut. Omul s-a culcat cu capul pe Crucea cea Mare iar când s-a trezit, ce să vezi? Minune mare: a început să vorbească și să audă, de parcă nu ar fi avut niciun beteșug toată viața… Ciobanul s-a întors în satul lui și le-a povestit semenilor despre minune. Oameni au mers cu mic cu mare la Trecătoare, au îndreptat Crucile, le-au pus la loc de cinste și s-au rugat Domnului pentru iertarea păcatelor.

De atunci, ținutul Derventului a început iar a fi binecuvântat de Dumnezeu și așa a rămas, până acum, în zilele noastre…

Mențiune – Proprie creație literară, legenda blestemului preluată din sursele bibliografice

Bibliografie

  • arhimandrit Andrei Tudor – “Istoria Crucilor de Leac de la mânăstirea Dervent”, Editura Arhiepiscopia Tomisului, 2007

  • vorbele adresate de Murad Bei fiului său Ali sunt parțial luate dintr-un citat preluat din sursa sus-menționată

– Titus Cergău, Emanoil Papazisu – Legende dobrogene

sursă foto – Dervent.ro – Sfânta Cruce de Piatră din Paraclis

Insula Șerpilor – Oracolul din Leuke și sacrificarea fecioarei

Sunt atât de multe legende legate de marea insulă a Pontului, Leuke (Albă), cea numită acum Insula Șerpilor… Și toate aceste mituri îl au ca personaj central pe eroul Ahile (Achilles), ucis sub zidurile Troiei dar renăscut în spirit, odată ce mama sa Thetis i-a adus trupul pe insula Mării Negre.

Una dintre poveștile extrem de interesante este cea legată de existența unui Oracol al lui Ahile în Insula Leuke. Despre un templu sacru închinat eroului devenit nemuritor ne vorbește un istoric al antichității, Flavius Arrianus (sec. I – II d.H).

El scria despre Oracolul lui Ahile în anul 130 d.H, în opera „Periplus Ponti Euxini”: “Unii istoricesc și că dintre cei ce se coboară pe insulă, cei veniți înadins aduc de pe corăbii victime, pe care parte le jertfesc, parte le lasă libere în onoarea lui Ahile”. Cei ajunși întâmplător pe insulă, aduși de furtună, mergeau și ei la Oracol, cumpărau cu bani grei o victimă, de la preotul ce îl reprezenta pe Ahile („Dacă oracolul îl respinge – căci se află și oracol în templu – ei adaugă la preț…”).

Mai scrie Arrianus: „Se mai zice că Achilles se arată în vis celor care coboară pe insulă, dar și celor ce plutesc nu departe de ea și cărora le spune ce parte a insulei este mai bună pentru debarcat… Alții spun că fiind în veghere, li se arată Achile pe catarg, același chip ca Dioscurii (n.a Castor și Polux – patroni ai marinarilor). Alții spun că l-au văzut și pe Patroclus în vis (Patrocle, mult iubitul prieten al lui Ahile, ucis de Hector la Troia și al cărui trup a fost și el adus pe Leuke – sursă Arctinos din Milet)”.

Mai multe izvoare antice pomenesc despre un mare templu existent aici, despre păsările și animalele care trăiau pe insulă dar nu spun nimic despre șerpii văzuți în număr mare în epoca modernă.

Potrivit legendelor antice, păsările din insulă își înmuiau penele în apa mării, dădeau ocol templului stropindu-l cu picături dar nu îndrăzneau niciodată să zboare deasupra acestui sanctuar. („În Pont nicio pasăre nu poate zbura peste templul cel sacru din insula în care e îngropat Ahile”).

În 1823 rușii au descoperit pe insulă ruinele unui mare templu de marmură albă iar arheologul german Ulrich Kohler le-a studiat. Chiar și la acea dată, zidurile edificiului erau impresionante, ruine încă înalte de 2 metri. Se spune că fiecare latură a templului măsura 30 de metri.

Anticii ne vorbesc așadar despre un oracol și un templu al lui Ahile dar mai ales despre sacrificiile făcute în cinstea eroului devenit nemuritor (sacrificii umane și animale).

Legat de sacrificiul uman, încheiem cu relatările făcute de alți doi scriitori antici, Maxim din Tyr și Philostrat. Este practic o legendă…

Se spune că un negustor poposea des pe Leuke unde era primit foarte bine de Ahile. Într-o zi acesta l-a rugat pe muritor să îi facă un serviciu: să îi aducă din Ilion o anume fată troiană, din familia lui Hector. Negustorul a crezut că Ahile era îndrăgostit de fată. Omul pleacă în Ilion și după câteva luni se întoarce cu acea tânără. I se poruncește să țină fecioara pe corabie. Negustorul vine la templu, unde este ospătat de Ahile. La plecare este încărcat cu daruri și i se poruncește ca înainte de plecare să lase fata pe țărm. Când corabia de îndepărtează de insulă, negustorul vede de pe punte cum Ahile se repede asupra fetei (care striga îngrozitor) și o sfâșie în bucăți, asemenea unei fiare. În acest fel, se pare, Ahile s-a răzbunat (și după moarte) pe neamul lui Hector, cel ce i-l ucisese pe iubitul său Patrocle.

Bibliografie – FONTES I, Analele Dobrogei seria veche 1924

sursă foto – thorsvaldsensmuseum.dk – Achilles meet Priam, king of Troy

Legenda statuii de la Dionysopolis – Balcic

Astăzi cunoaștem acest oraș sub numele de Balcic și puțini sunt românii care nu au vizitat acest loc pitoresc de pe țărmul dobrogean al Mării Negre. Nu vom vorbi acum despre celebrul Castel al Reginei Maria, cu a sa grădină minunată. Lăsăm poveștile moderne ale Balcicului și ne întoarcem în timp mai bine de două milenii și jumătate.

Este secolul VI înainte de Hristos (după alte surse sec.V î.H) și pe acest mal au acostat corăbii ale temerarilor greci. Sunt de neamuri diverse, dar cei mai mulți dintre ei sunt ionieni din Milet. Își întemeiează o așezare chiar pe locul în care trăiesc deja, din vremuri imemoriale, băștinașii traci (Pliniu cel Bătrân a scris despre tribul trac Aroteres). Polisul grecesc va fi numit Cruni sau Krunoi. Numele se traduce prin “izvoare”, pentru că zona este bogată în astfel de surse de apă. Colonia se dezvoltă, dar orașul este încă mic și nu poate rivaliza economic cu marile Callatis, Tomis sau Histria.

În secolul III î.H, Cruni își va schimba însă numele în Dionyspolis. Legenda spune că după o furtună îngrozitoare, localnicii au găsit pe mal o statuie minunată a zeului vinului și al fertilității, Dyonisos. Nimeni nu știa de unde apăruse acea statuie. Au văzut-o ca un semn trimis de către zei. Au luat-o, au dus-o în oraș și au construit un templu minunat. Grecii din Cruni au decis să schimbe numele orașului, care a devenit astfel Dyonisopolis, Orașul lui Dionysos.

Din acel moment, polisul a început să se dezvolte tot mai mult, ajungând în cele din urmă unul din cele cinci mari orașe grecești din Mikra Skitya (Scythia Minor). Va avea o istorie tumultoasă, care se întinde pe mai bine de un mileniu (sub stăpânire greacă, romană și romano-bizantină). Nu vom vorbi acum despre Decretul lui Acornion sau despre Burebista, acestea fiind subiecte pe care le-am mai abordat. Urbea a suferit în urma atacurilor migratorilor, a fost aproape distrusă de un cutremur urmat de valuri mareeice, dar a supraviețuit până prin secolul VII d.H. În cele din urmă, Dyonisopolis a încetat să mai existe dar povestea a continuat pe aceste meleaguri.

În Evul Mediu aici s-a născut Balcicul, al cărui nume vine se spune de la despotul Țării Karvunei (Căvurnei), Balica. Acesta a fost tatăl celebrului Dobrotici, cel care a creat statul independent al Dobrogei medievale, cu capitala la Caliacra. Dionysopolis a rămas în istoria ținutului nostru iar Balcicul de astăzi, creat peste ruinele orașului antic, continuă și acum să impresioneze. Când ajungi la Balcic și privești apusul de soare, parcă nu te-ar mira dacă din valurile Pontului, s-ar ivi, dintr-o dată, statuia zeului Dionysos…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche, Pseudo-Skimnos, Revista Pontica

Sursa foto – pictură de Cecilia Cuțescu Storck – Terasă către Balcic

[codepeople-post-map]

Legenda lui Ac Baba – Șoimul Alb, piratul de la Cap Caliacra

Este unul dintre cele frumoase locuri de pe țărmul nostru pontic, un tărâm plin de legende. Este Capul Caliacra (Kaliakra) – “capul frumos”, un promontoriu impunător ce lasă uscatul și se avântă semeț în apele Mării Negre. Am mai vorbit despre legenda celor 40 de fecioare ce s-au sacrificat aici pentru a scăpa de cei ce doreau să le pângărească. Am scris și despre comoara pierdută a lui Lisimah dar și despre Sfântul Nicolae, cel căruia Dumnezeu i-a creat pământ sub picioare pentru a scăpa de cei ce îl urmăreau.

Astăzi rămânem pe acest meleag al Dobrogei istorice pentru a nara un alt mit. A supraviețuit grație tradiției locale, fiind o legendă pe care o spun adesea oamenii locului și mai puțin clericii. Este legenda lui Ac Baba, publicată pentru prima și ultima dată (din câte cunoaște subsemnatul), în 1938, în Analele Dobrogei vol 3, de către profesorul Ion Lolu, din Bazargic (azi Dobrici). Este legenda lui Ac Baba.

Se spune că odată, tare de mult în zona Capului Kaliacra (Caliacra) trăia acest pirat musulman vestit, Ac Baba, supranumit Șoimul Alb (Beyaz Șahin). Era un bărbat de temut, iute la mânie, extrem de violent și care omorâse mulți oameni nevinovați. El jefuia și ardea multe dintre micile vase comerciale ce treceau prin apropierea Capului Kaliacra. Într-o zi, Ac Baba a aflat că urmează să treacă aproape de uscat o corabie albă, care ducea adevărate comori. Piratul și tovarășii lui se avântară imediat la bordul vasului lor, ieșiră în larg, dădură peste corabie și o atacară. Marinarii nu le rezistară prea mult tâlharilor și căzură repede prizonieri.

Ac Baba era însă furios și nu se bucura de victorie. A descoperit că veștile primite erau false: corabia nu transporta mare lucru, nicidecum vreo mare comoară. Tocmai atunci văzu că unul dintre prizonieri, un bătrân, ține ceva ascuns sub haina sa largă. Piratul crezu că este ceva de preț și fără să stea mult pe gânduri, îl străpunse pe bătrân cu sabia iar acesta muri pe loc.

Ceva de preț ascunsese omul dar nu vreo comoară, așa cum crezuse Șoimul Alb. Ascunsese un prunc, un băiat, abia de câteva săptămâni născut. Minune mare, copilul nu fusese atins de sabia piratului. Pruncul se trezise și îi zâmbea tâlharului furios. Atunci, în inima lui Ac Baba ceva se rupse… Luă copilul, lăsă corabia și prada tovarășilor săi și plecă la țărm. Ac Baba era răvășit, înțelese dintr-o dată ce nemernicii făcuse iar zâmbetul acela de prunc nevinovat îl schimbă ca prin minune. Clădi o casă pe țărmul promontoriului și trăi acolo, crescând singur copilul. De piraterie nu se mai apucă niciodată…

Devenit acum alt om, Șoimul Alb îi prevenea pe marinari de pericole, îi vestea să nu se apropie prea mult de malul acela plin de tâlhari sau de stâncile în care corăbiile puteau eșua. Cum făcea asta? În fiecare seară aprindea un foc mare, care se vedea foarte bine din larg. Ziua, ridica pe stâlpi înalți de lemn câte 80 de piei de oaie, albe, legate între ele, ce fluturau în vânt. Așa a salvat mult mai multe vieți decât luase pe vremea pirateriei. Se ruga mereu și făcea doar fapte bune, cerând divinității să îl ierte pentru tot ceea ce făcuse rău. Oamenii locului l-au venerat ca pe un sfânt iar când a trecut în neființă l-au înmormântat pe locul în care altădată, el făcea focurile de avertizare. Abia atunci, fiul său, cel găsit pe corabie, a părăsit Dobrogea plecând în lume să își caute originile și povestea sa…

O minune s-a petrecut și după moartea lui Ac Baba: după o furtună, s-a surpat creasta dealului iar sarcofagul său (!) a căzut în apă. Nu s-a scufundat deși era de piatră și după zile bune a fost găsit de pescari și adus la țărm, unde a fost înmormântat. Unii spun că Ac Baba s-ar fi creștinat și că el ar fi de fapt Sfântul Nicolae Corăbierul, cel al cărui lăcaș de cult se găsește astăzi chiar la capătul promontoriului. Cine știe? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare …

Bibliografie – “Coasta de Argint în legende” – Ion Lolu / Analele Dobrogei 1938, vol.3 (colecție de legende culese de la Dr.Nuri, avocat Omer Halid, Berber Ismail, Ștefan Petculescu, prof. Cusmanof, Georgescu Balcic, învățătorul Mușat, S Rossci, Valentin Prunescu, N. Chertea, D Ruscof

sursa foto – pictura Dimitrie Știubei – Capul Calicra

[codepeople-post-map]

Legenda corbilor din Pădurea Babadag – “De la Cantemir cetire”

Domnitor al Moldovei (1693; 1710-1711) și în același timp mare cărturar, Dimitrie Cantemir a trecut de mai multe ori prin Dobrogea noastră, fie în drumul său spre Constantinopole (Istanbul), fie la întoarcerea sa de acolo.

S-a oprit și în Babadag, care în acele vremuri, la început de veac XVIII era un mare și sfânt oraș al provinciei noastre și al Imperiului Otoman. Aici, lângă orașul Sfântului Sari Saltuk a văzut el pădurea în care auzise, încă de la Stambul, că ar trăi niște corbi magici. Despre păsările acestea, sau mai bine zis, despre penele lor, aflase multe lucruri minunate. Musulmanii numeau corbii de la Babadag Ghiudgighin, (“cei care țin puterea” – potrivit lui Cantemir; azi putere se traduce în turcă guc, ghin – în persană – “cel ce ține”, “posesor”) .Dar cu ce erau acești corbi atât de deosebiți? Ce puteri aveau ei? Iată ce ne spune Cantemir:

“În vecinătatea acestei cetăți se află o specie de corbi, cari prin mărimea lor, întrec pe toate celelalte paseri sburătoare… Sunt așa de numeroși, încât meșterii de arcuri pot împodobi cu penele lor toate săgețile din Turcia și Tartaria”. Despre aceste pene toată lumea vorbea că ar fi vrăjite. Se foloseau doar câte 12 de la fiecare pasăre și acelea, numai din coadă. Dacă săgeata ta avea pene din corbi de Babadag atunci nu puteai greși ținta, căci acea săgeată era mai bună ca oricare alta făcută în vreun colț al Imperiului. Avea o putere magică.Pe toate le întrecea, spune legenda consemnată de către Cantemir.

“Un meșter iscusit nici nu folosește alte pene în meseria sa. Dacă cineva are în tolbă mai multe săgeți cu alte pene și una singură este gătită cu o singură pană de la acești corbi iar ea se atinge de celelalte, le mănâncă și le despoaie până la lemn. Pentru această putere pare că s-a dat acestor corbi numele tătăresc de Giudgighin” mai scrie Cantemir.

Au trecut trei veacuri de atunci. Vremea săgeților magice a trecut și ea dar legenda corbilor din Babadag și a penelor lor vrăjite s-a încăpățânat să supraviețuiască timpurilor…

 

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche; Dimitrie Cantemir – Istoria imperiului otoman vol.2; Nicolae Ariton – misterele dunarii.wordpress.com, Călători străini în Țările Române

sursa foto – Raven s flight – Deb Kirkeeide/dailypainters.com

[codepeople-post-map]

Legenda satului Caranasuf (Kara Nasuf) – Istria

Astăzi cunoaştem această localitate ca Istria dar puţini ştiu că până în 1914 ea s-a numit Caranasuf. Bătrânii din sat îţi vor spune că numele vine de la Nasuf cel Negru, un turc bogat care a înfiinţat aşezarea. Povestea a început însă cu un cătun turcesc mai vechi, aflat la vreo şase kilmetri distanţă şi care purta numele de Haidân. Într-un an, peste satul turcesc s-a abătut însă o molimă groaznică iar oamenii au început să moară pe capete. Atunci, mai marele aşezării – Nasuf cel oacheş la chip a dat ordin să se dărâme toate casele iar gospodăriilor să li se dea foc pentru ca molima să nu se întindă. Apoi au plecat cu toţii mai spre miazăzi, între două văi în apropierea cărora curgea un pârâu. S-au stabilit acolo iar satul cel nou a primit numele lui Nasuf Cel Negru (Cara, Kara în turcă). Ani mulţi după aceea turci au plecat şi în locul lor au venit bucovineni dar nici aceia nu au stat mult. (n.a. satul s-a numit şi Bucovina). După ceva timp satul a fost reînfiinţat de bulgari. Acum, Istria este un sat cu români dar numele vechi turcesc a supravieţuit. Unii i-au mai spus în trecut şi Caranisip (Nisip Negru), Cara Iusuf sau Cara Isif dar amintirea lui Nasuf cel Negru a supravieţuit, acolo la doar câţiva kilometri distanţă de ruinele măreţei cetăţi antice Histria…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche 1923 – 1924

sursa foto – cimec.ro; Nicolae Dărăscu – Peisaj dobrogean

[codepeople-post-map]

Zidul Amazoanelor – O legendă de la Mangalia – Heracles, Tezeu şi frumoasele războinice fecioare

În Evul Mediu, secolele XIV – XV, circula în Apus o legendă mai puţin obişnuită despre un Zid Uriaş numit al Amazoanelor, care ar fi existat aproape de malul Mării Negre, în locul unde astăzi se găseşte Mangalia. Militarul burgund Wallerand de Wawrin, ajuns în 1445 în acest port, numit de el Panguala, scria: “Pentesileea, regina amazoanelor a pus să îl clădească după ce Hercule şi Tezeu au intrat pe furiş şi s-au luptat cu Hipolita şi Menalipa. Portul este ocrotit de un zid puternic, care înaintează în mare…şi portul este între zid şi ţărm. În vremurile de demult, nimeni nu putea pătrunde de pe mare în Regatul Amazoanelor, care se numeşte acum Regatul Sciţiei, dacă nu pătrundea prin strâmtoarea dintre zid şi ţărm, care se întindea cam 20 de leghe franceze… Dar acum, acel zid este stricat şi dărâmat în multe locuri şi multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună”.

O leghe maritimă franceză era între 4 şi 5,5 kilometri, or dacă ar fi să ne luăm după acest mit, Zidul Amazoanelor ar fi avut cel puţin 80 de kilometri. Este o legendă, evident şi care trebuie tratată ca atare…, dar cu tot cu eventualul său “sâmbure de adevăr”. Despre miticele amazoane s-a scris mult de-a lungul secolelor.

Unii spun că au trăit în Nordul Mării Negre, alţii susţin că au ocupat mare parte din bazinul Pontului, ajungând astfel şi mai în Sud şi în vestul bazinului. Să nu uităm că Dobrogea antică era şi Sciţia Mică, întrucât aceşti războinici au migrat şi până pe ţărmul vest pontic. Să ne întoarcem însă la Zidul de la Mangalia, şi motivul pentru care el ar fi fost ridicat, conform legendei

Ar fi fost ridicat de Penthesileea, după ce eroi din Grecia, Heracles (Hercule) şi Tezeu s-ar fi luptat cu războinicele amazoane. Iată ce scria Christine de Pisan (1364-1439), mare scriitoare a epocii medievale, în opera sa “Cartea cetăţii Doamnelor” (Cartea celor 3 Virtuţi): “Vestea vitejiei lor a ajuns şi în Grecia, care era o ţară îndepărtată… Aflară că aceste doamne nu osteneau să cucerească noi şi noi ţinuturi, cum îi trec prin foc şi sabie pe cei ce nu li se supun. Grecii au fost înfricoşaţi la auzul veştilor, temându-se că îi vor cuceri şi pe ei… Hercule spuse că nu vrea să aştepte şi să invadeze ei primii”… Aşadar, Heracles, Tezeu – rege al Atenei şi o armată uriaşă de soldaţi şi o flotă mare de corăbii plecară spre ţinutul amazoanelor (“au împânzit Marea cu corăbiile lor”). Grecii nu fuseseră provocaţi dar au decis să atace… Au ajuns pe malul regatului lor dar pentru că amazoanele erau viteze şi aprige, ei nu au îndrăznit să intre în port sau să debarce în timpul zilei. Au atacat noaptea, fără să fie provocaţi, au distrus aşezări, au jefuit şi au omorât femei neînarmate.

Amazoanele erau conduse de regina Orithya, mama viitoarei regine Penthesileea, care a ordonat ca armata de femei războinice să fie gata de luptă. Două tinere prinţese, Hippolita şi Menalippe nu au avut răbdare şi au plecat la război înaintea oştirii, dornice de răzbunare. Au dat chiar peste Heracles şi Tezeu. Au reuşit să îi dărâme de pe cai şi au fost foarte aproape să îi învingă. Au căzut în cele din urmă prizoniere iar cei doi eroi s-au îndrăgostit de ele. Regina Orithya a cerut atunci pace, încercând să îşi elibereze fetele. Menalippe a scăpat dar Tezeu nu a vrut să renunţe la Hippolita şi a cerut-o de soţie… Regina a acceptat, pacea s-a încheiat iar grecii au plecat înapoi în Atica lor. Se spune că după moartea Orithiei, noua regină, fiica ei Penthesileea a ordonat ridicarea Zidului Amazoanelor, pentru ca pe viitor, în Ţara Fiicelor lui Ares să nu mai poată veni invadatori aşa cum făcuseră grecii… Cu timpul, amazoanele s-au retras spre Nordul Pontului Euxin, unde se spune că s-au însoţit cu sciţii şi i-au născut pe sarmaţi. În vestul Mării Negre, de pe urma lor a rămas Mitul acestui Zid de la Mangalia….

Cât despre eroinele noastre, ce ar mai fi de spus… Purtătoare a unei cingătoare magice, potrivit unei alte legende, Hippolita a fost părăsită de Tezeu şi s-a întors în ţara ei… Sora sa Penthesileea, se spune că a ucis-o din greşeală, la o vânătoare de cerbi. Îndurerată, regina a plecat apoi să lupte la Troia de partea lui Priam, împotriva grecilor. A făcut multe vitejii dar şi-a găsit în cele din urmă, acolo sfârşitul…

Bibliografie – Calatori straini in Tarile Romane vol1 (1331-1550), Relatarea lui Wallerand de Wawrin, Christine de Pisan – Cartea Cetăţii Doamnelor; Liga Navala Romana – Filiala Mangalia; Victor Kernbach – Dictionar de mitologie generala; NA Kuhn – Legendele şi miturile Greciei Antice; FONTES – Izvoare privind istoria Romaniei

[codepeople-post-map]

Chiostel – Castelu, călătorul străin şi comerţul cu lipitori

Povestea noastră de azi începe, în mod suprinzător, în Franţa… mai exact, în regiunea Limousin, undeva în centrul ţării. Acolo, la Tulle, pe malul frumosului lac Saint Priest de Gimel s-a născut în 1818 Alexis, viconte de Valon. De foarte tânăr a fost atras de istorie şi geografie, fiind un împătimit al călătoriilor şi al studiului pe teren. În 1843, pe când avea doar 25 de ani, Alexis de Valon pleacă în călătoria vieţii lui. Vizitează Italia, Grecia, Bulgaria şi ajunge şi în Dobrogea noastră, în acea vreme aflată sub ocupaţie otomană… Vicontele ajunge într-o zi într-un sat cu câteva case, aflat “într-o vale îngustă, cu mlaştini şi păpuriş, aceasta fiind tot ce a rămas din vestitul canal al lui Traian”. Tânărul nobil va scrie ulterior că acel sat se numeşte Keustelli… Sunt primele informaţii clare, legate de aşezarea pe care astăzi o ştim sub numele de Castelu. Cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că în vremea lui Valon, vreo 30 de familii de tătari crimeeni s-au stabilit în zona Castelu, întemeind un sat numit la un moment dat Borlak sau Barlak. Acest Borlak nu a rezistat însă timpului… A supravieţuit numele de Castelu, sub diverse forme – Chiostel şi Keustelli fiind cele mai folosite… Unii spun că acest Chiostel ar fi însemnat împiedicat şi că ar fi avut la origine o poveste a întemeierii, acum uitată… Alţii cred că tătarii crimeeni i-ar fi spus satului lor Chis –Tel (Spin)… Nimeni nu poate spune care este adevărul… Astăzi, mulţi dobrogeni ţi-ar răspunde că probabil în zona Castelu o fi existat pe vremuri vreun conac al vreunui turc bogat şi că de acolo i-o fi venit şi numele comunei…Să continuăm însă cu povestea celui ce ne-a adus această controversă… După ce petrece câteva ore la Chiostel, De Valon pleacă la Cernavoda (Bogazchioi). Acolo, în port, francezul cunoaşte un veneţian îmbrăcat în haine turceşti şi care se ocupa cu un comerţ mai puţin obişnuit… Italianul era arendaş al multor bălţi din zona Văii Kara-Su şi făcea afaceri…cu lipitori. Făcuse o adevărată avere vânzând în Italia, Franţa şi Anglia, lipitori din Dobrogea otomană. Acestea erau folosite masiv în acea perioadă, în medicină, existând convingerea că aplicarea de lipitori pe corp, în diverse boli, este o terapie foarte bună (se scotea astfel “sângele rău şi negru”). Alexis de Valon l-a lăsat pe veneţian cu lipitorile sale şi a plecat şi din Dobrogea… S-a întors acasă şi a publicat în 1846 cartea “Un an în Levant”. După un an s-a căsătorit cu Cecile Delesert iar viaţa sa părea perfectă… În 1851, vicontele Alexis de Valon s-a înecat în condiţii neelucidate în lacul Saint Priest, chiar în apropierea casei sale… Avea doar 33 de ani… Peste câteva luni intenţiona să plece din nou în Levant, pentru a afla mai multe despre locurile acelea frumoase, printre care se număra şi Dobrogea noastră…

Bibliografie – Alexis de Valon – biografie şi “Un an în Levant”, MD Ionescu – Dobrogea în pragul secolului XX, Adrian Ilie – Valea Kara-Su, monografie istorică, Calatori straini in Tarile Romane

Sursa foto + Constantin Artachino, peisaj dobrogean

[codepeople-post-map]

Cişmeaua Beiului – Legenda ciutei fermecate şi a prinţului vânător

Bătrânul Halil se aşeză încet pe buştean, cu un oftat adânc, încercând pe cât se putea să-şi ascundă durerea ce îi săgeta şalele. Copiii se strânseseră deja în jurul său, mai mici şi mai mari, fete şi băieţi, unii musulmani, alţii – din neamul ghiaurilor ce nu se încred în Profet… În fiecare seară veneau la el în curte şi îl tot băteau la cap să le mai spună din poveştile sale minunate… De vreun an, Allah i-o luase în Raiul său pe draga lui Dilara şi îl lăsase singur pe lume, să îşi ducă mai departe bătrâneţile… Vizita copiilor devenise astfel singura bucurie ce-i alina dorul de familia-i destrămată… Oamenii din sat se obişnuiseră şi ei şi chiar mai răsuflau uşuraţi ştiindu-şi plozii în siguranţă şi nu hălăduind prin cine ştie ce cotloane ale codrului sau prin alte pustietăţi… Lui Halil Baba tare mult îi plăcea să îi vadă cum îl aşteaptă nerăbdători, cum deschid ochii mari sau se miră zgomotos auzind despre vreo faptă de vitejie din trecut…În seara aceea veniseră toţi: Metin cel scund şi îndesat, fiul croitorului, Levent cel frumuşel precum o spunea şi numele său, Lale cea mlădioasă şi cu ochii de ciută şi Filiz cea mereu timidă, Timur cel cu gura mare dar şi Panait cel îndrăzneţ, Maria a lui Petre Fierarul, Gheorghe cel cu glas de privighetoare şi care moştenise darul cântului de la părintele său, scripcarul satului… Erau şi Petre, fiul dascălului şi Cristina cea abia ieşită din scutec şi care venea mereu să îl tragă de picior ca să o ia în braţe… Şi Ari, fiul de vreo 12 ani al evreului de la Magazinul General şi Stoica îndesatul şi Ana cea frumoasă şi aproape gata de măritiş… Bătrânul mai răsuflă odată, de data aceasta uşurat că durerea din şale îl lăsase şi în sfârşit, îşi începu povestea din acea seară: “Spune-se că odată, de mult, în vremuri atât de vechi că până nici eu nu mă născusem trăia la Babadag, în Oraşul Sfântului Saltâk, un paşă puternic şi atât de bogat că pe lângă el până şi Marele Vizir de la Stanbul ziceai că-i un sărăntoc… Şi Paşa era şi înţelept şi drept, de ajunsese tot poporul să îl iubească şi să îl respecte… Dar avea Stăpânul acesta şi un mare necaz: avea un fecior frumos ca Soarele dar neastâmpărat precum paserile cerului… Băiatul nu avea suflet rău dar era aplecat mai mult spre bucuriile deşarte ale vieţii, la o vreme la care alţi fii îşi ajutau părinţii sau mergeau să îşi apere ţara cu arma în mână… Prinţul Mehmet nu se gândea însă decât la chiolhanuri şi la vânătoare… Era priceput la a prinde orice pradă şi nicio căprioară sau vreun mistreţ pe care îi întâlnise nu scăpaseră de săgeţile sale… Devenise mândru şi ajunsese să omoare din plăcere, căci nu nevoia omului flămând îl împingea să hăituiască vietăţile Pământului… Într-o zi, auzi prinţul că într-un codru de la marginea Muntelui ar fi apărut o ciută de o frumuseţe fără seamăn, dar atât de iute şi de înşelătoare că niciun om al pădurii nu reuşise să îi ţină urma… Era aşadar o pradă tocmai bună pentru un prinţ… Aflând despre toate acestea, Mehmet îşi luă într-o dimineaţă tovarăşii şi câţiva slujitori şi porni spre Codrul Căprioarei…Vânatul era din belşug dar cerbii şi căprioarele de urma cărora dădură uşor nu erau pe măsura fiului de paşă… Trecură ore bune şi prinţul se plictisese deja, supărat că venise mai degeaba tocmai până la acel codru… Descălecă şi se aşeză la marginea unui stejar bătrân, ştergându-şi arcul şi ascultând strigătele hăitaşilor sau vorbele tot mai îndepărtate ale tovarăşilor lui, ce răvăşeau pădurea.. Rămase singur… Soarele verii vâna şi el verdele ierbii aruncându-şi cu pricepere săgeţile printre frunzele copacilor bătrâni şi căldura subţirelor raze mângâia faţa tânărului Bei, îndemnând-ul la plăcută odihnă… O dulce toropeală îl cuprindea iar pleoapele i se lăsau uşor, invitându-l să călătorească spre un tărâm al viselor…Tocmai atunci se auzi însă un foşnet puternic, care-l trezi brusc din aţipeală…Frunzele se mişcară preţ de câteva clipe şi deodată, din desişul aflat la doar câţiva paşi… apăru EA… O ciută naltă, zveltă şi de o frumuseţe cutremurătoare, cu pielea de un maroniu straniu, strălucitor cum nu se mai putea vedea la nicio vieţuitoare a pădurii… Iar ochiii… Ochii aceia erau verzi, umezi de parcă toată roua dimineţii se închisese în ei! Beiul era fermecat, fără putere a se mişca, de parcă funiile nevăzute ale unei vrăji îl legaseră dintr-o dată de rădăcinile bătrânului stejar. Arcul şi tolba zăceau uitate chiar lângă el dar Vânătorul îşi pierduse simţirile, fermecat de privirea aceea tainică a ciutei… Se priviră clipe însemnate, părăsind parcă timpul acela ştiut, scufundându-se în uitarea unui timp paralel… Apoi ciuta tresări dintr-o dată şi ţâşni înapoi în desiş, dispărând în verdele închis al codrului… Abia atunci se smulse din împietrire şi prinţul… Se dezmetici, îşi luă armele şi fugi spre armăsarul ce păştea nepăsător mai încolo, fără să îi pese de ceea ce tocmai se întâmplase… Mehmet se pierdu şi el în desiş căutând disperat urma prăzii…Lucru de mirare, de fiecare dată când era gata să se lase păgubaş şi să se întoarcă la semenii săi, la câţiva paşi în faţa-i ciuta se ivea, dar numai pentru a dispare iar ca un fulger… Aşa continuă vânătoarea, ore bune, până când codrii deveniră tot mai întunecaţi, părăsiţi treptat de lumina soarelui pregătit să dispară… Când apusul deveni sângeriu deasupra pădurii, atunci se trezi şi Beiul că ajunge la marginea desişului… Tocmai pe malul unei ape… În faţa-i, din adâncul pământului, un izvor ieşea iar apa curgea repede pe albia tot mai largă a unui pârâu… Merse pe firul ei, până când EA apăru din nou… de această dată nu mai fugea … Căprioara parcă arăta însă altfel, acum, în lumina serii… Strălucea dar maroul devenise aproape alb, palid… Ochiii erau aceiaşi, ochii fermecaţi şi adânci în care Beiul se pierdea din nou… Şi fără putere de a mai face vreo mişcare, fu martorul unui lucru nemaivăzut… Într-o ceaţă ivită de niciunde, căprioara îşi schimbă forma… Era tot EA, dar altfel, devenise o frumoasă fată, în alb înveştmântată, cu părul brun ca pielea ciutei şi ochii verzi ca iarba grasă udată de lacrimile zorilor… Tristeţe i se citea în ochii aceia… Fără să spună ceva, se întoarse cu spatele la el şi desculţă, intră încet în apa pârâului…De necrezut, trupul ei se scufunda încet, tot mai mult, de parcă ar fi intrat în apele mării celei adânci şi nu în cele ale unui pârâu abia ivit din străfunduri… Când jumătate din trup îi era deja ascunsă sub unde, îl privi din nou… Mâna dreaptă i se ridică şi graţios, un deget subţire deveni pentru Bei, semn de chemare… Mehmet păşi vrăjit în urma-i, se scufundă treptat în apă şi ajunse apoi chiar lângă EA… Braţele fetei îl cuprinseră, ea îi zâmbi şi apoi, înlănţuiţi, începură împreună să se scufunde, uşor, de parcă ar fi dansat… Luna era deja stăpâna cerului când la marginea pârâului apărură nişte călăreţi… Erau semenii Beiului, cei ce-şi căutaseră seara întreagă stăpânul… Se opriră speriaţi: pe malul apei, un turban de nobil dansa uşor pe undele subţiri. Atât şi nimic mai mult… Prinţul pierise, se înecase, nimeni nu ştia a spune cum… Vânătorii merseră să ducă vestea Paşei iar tatăl îndurerat dădu ordin ca pârâul acela să fie secat… Vremea trecu, paşa se prăpădi iar izvorul tot nu dispăru… Şi acum apa iese cu putere din adâncuri iar pârâul luceşte straniu, aşa cum strălucise şi în seara înecului… Oamenii din satele apropiate spun că Beiul Mehmet nu a fost decât unul din cei ce au pierit fermecaţi de EA… Îi vrăjeşte şi îi pedepseşte pe toţi cei ce nu respectă legile pădurii şi îi ia cu sine în lumea fermecată a spiritelor… Poate acolo mai trăieşte şi azi Mehmet cel Frumos, fiul Paşei din Babadag şi poate acum a învăţat să fie mai chibzuit şi cu mai mare iubire faţă de frumuseţile pe care Creatorul ni le-a dat nouă, muritorilor”…

Baba Halil a murit de ani buni! Copiii ce odată, ascultau poveşti în curtea sa au crescut acum mari şi sunt oameni la casele lor, gospodari de seamă… Se duc des la Casimcea, la Izvorul Beiului, la Cişmea, chiar aceea din povestea bătrânului… Au descoperit-o, a rămas neschimbată de sute de ani… Merg acolo împreună, în zilele toride de vară iar seara, când apa devine tot mai întunecată, caută cu toţii să vadă dacă din unde nu apare cumva plăsmuirea Ciutei sau chipul trist al Prinţului Vânător…

Mentiune – proprie adaptare literara

Bibliografie partial – Doina Eugenia Gemala, Legende din ţinuturi dobrogene

Povestea satului Vama Veche – Arslan, găgăuzii şi Yilanlâk – Locul Plin de Şerpi

Îi spuneau Leul, Arslan (n.a – în proto-turcă, o altă formă Aslan), pentru că în tinereţe fusese un oştean la fel de feroce precum Regele Fiarelor şi îşi primise porecla după nenumărate fapte de vitejie pe câmpurile de luptă. Acum trecuse deja de a doua tinereţe, părul bogat ca o coamă i se albise la tâmple dar trupul îi rămăsese la fel de tânăr şi în putere. Călărea mândru în fruntea caravanei de căruţe ce pornise cu vreo patru zile în urmă de la Ruse, îndreptându-se mai întâi spre Est, către Mare iar apoi înspre Nord, în Dobrogea. În urma sa, se aflau alţi câţiva oşteni viteji din neamul “albastru” al găgăuzilor, urmaşi ai străvechilor turci oguzi dar creştinaţi ortodocşi în vremuri la fel de bătrâne ca numele misterios al poporului lor. În spatele lor, al lui Arslan şi a călăreţilor săi veneau vreo şase – şapte căruţe. Erau pline ochi cu prăzi culese după bătăliile purtate în numele Ţarului Alexandru, ai cărui supuşi umili erau ei, cei din neamul găgăuzilor. Lângă averile din căruţă se găseau copiii şi femeile, purtaţi pe toate meleagurile după cum le era destinul bărbaţilor războinici. Printre copiii născuţi în timpul Războiului cu Sultanul de la Istanbul se număra şi Asil (n.a -nobil), fiul lui Arslan, firav şi scund asemeni mamei sale dar cu aceeaşi căutătură isteaţă şi vie în ochii, precum cea a părintelui său. Soarele se pregătea să se ascundă în apele KaraDenizului, tocmai atunci când caravana lor atinse ţărmul. Ridicară în grabă corturile, chiar la marginea unei movile iar femeile se apucară să pregătească hrana, ciozvârte de vită sărată ţinută în loc uscat şi rece, sub coviltirul deschis al căruţelor. Arslan se aşeză singur pe marginea unui povârniş abrupt, admirând apele ce se spărgeau de stânci în hăul deschis la doar câţiva paşi depărtare. Începu să mestece molcolm tutun, rememorând ultimele amintiri ale războiului. Ruşii îi lăsaseră să plece, mulţumiţi de aportul pe care îl aduseseră la câştigarea războiului. Arslan şi alte câteva sute de găgăuzi fuseseră printre cei mai viteji oşteni ai ţarului ce asediaseră cetatea de la Silistra, în acea zi de graţie de 30 mai 1810, forţându-i pe otomani să se predea. Sub generalul Kamenski atacaseră la Şamla apoi, în septembrie, cuceriseră şi fortăreaţa de la Ruse. Iernaseră pe pământ bulgar, mai pierdură câteva luni în diverse încăierări cu forţe slabe apoi se pregătiseră de o nouă mare bătălie. Pe 22 iunie 1811, tot pe lângă Ruse, Ahmed Paşa, cu o armată de 60.000 de oameni încercase să îi alunge pe ţarişti însă fără succes: turcii pierduseră mii de soldaţi şi nu câştigară nicio palmă de pământ. Războiul nu se terminase însă: în octombrie, ruşii sub comanda generalului Kutuzov atacară pe timp de noapte tabăra lui Ahmed Paşa. 9000 de otomani muriseră în acea noapte de pomină… Arslan pierduse şi el atunci mulţi tovarăşi, prieteni de o viaţă prinşi într-un război sângeros ce nu era tocmai al lor. Şi toate acestea pentru ce ? Pentru nişte pământuri pe care găgăuzii nu le văzuseră niciodată. Pe 23 noiembrie, războiul se termină cu totul: Ahmed Paşa fu învins o dată pentru totdeauna şi se predă ruşilor victorioşi. La doar câteva zile după aceea, Kutuzov le trimise vorbă găgăuzilor din oaste că sunt liberi să se întoarcă acasă… Acasă… Arslan şi ai săi nu mai stătuseră într-un loc de mai bine de zece ani… Se pripăşiseră pe ici, pe colo iar meleagurile natale din stepa nord-pontică nici nu şi le mai aminteau… Dar rusul le spusese că se pot aşeza oriunde vor dori, chiar şi în Dobrogea aceasta… chiar şi aici, poate, pe acest ţărm de mare… Visarea lui Arslan fu dintr-odată tulburată de strigăte îngrozitoare… Săltă iute în picioare şi fugi spre focul taberei… Bărbaţi furioşi, neveste palide şi speriate, copii plângând înfricoşaţi…. “Şerpărie-Yilanlâk” se auzea de peste tot… Era sfârşit de octombrie dar fusese nefiresc de cald: şerpi lungi şi veninoşi ieşiseră pe câmpul unde se jucau copii şi mişunau peste tot, vrând să îi pedepsească pe cei care le tulburaseră odihna. Unul îl muşcase chiar pe Asil, dar vraciul taberei îi pusese deja pe rană praful minune pe care îl moştenise de la bunii săi, chiar pentru astfel de necazuri. Erau pregătiţi pentru orice găgăuzii lui Arslan, cei din neamul cerului albastru, “cei cu nasul drept” cum le mai spuneau unii. Seara se încheie în linişte, spaima trecuse, toţi erau acum bine iar focul alungase lighioanele târâtoare înapoi în străfundul pământului. Asil uitase deja de muşcătura şarpelui… Noaptea fu liniştită dar în zorii următori găgăuzii stătură la sfat. Fără să ţină seama prea mult la ce se întâmplase deunăseară, hotărâră să rămână acolo, la “Yilanlîk”, locul plin de şerpi. Doar jumătate de an stătură însă găgăuzii lui Arslan în acel loc. În mai, la Bucureşti, la Hanul lui Manuc Bei, ţariştii şi otomanii semnară pace. Ruşii au rupt Moldova în două şi şi-au luat Bucovina cea plină de vlahi. I-au chemat acolo pe toţi străinii ce îi ajutaseră în lupta cu turcul iar printre aceştia şi pe Arslan şi găgăuzii săi. Au plecat spre Bugeac într-o zi de vară toridă, lăsând satul lor abia ridicat din nou la cheremul şerpilor… Dar stăpânirea acestora dură din nou foarte puţin. La Yilanlîk se stabiliră tătari, mocani, rumâni dobrogeni, ruşi scopiţi ce fugeau de Biserica Ţaristă şi multe alte neamuri… Despre Arslan şi ai săi nu mai ştim nimic… poate au trăit liniştiţi în ţara aceea a vlahilor… Satul întemeiat de ei în Dobrogea, Yilanlâk, Şerpăria, există însă şi astăzi. Numele i-a fost schimbat atunci când în apropiere s-a făcut graniţa cu Bulgaria şi de aceea, chiar şi astăzi îl ştim sub numele de Vama Veche….

sursa foto – herpetolife.ro, sutterstock.com,  Dragon de Dobrogea – elaphe souromates

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.