Povestea celor trei pescari

Povestea celor trei pescari

S-au urcat toţi trei în barcă, în a treia zi a Crăciunului, când legile lui Dumnezeu şi ale naturii spuneau că nu este voie să ieşi la pescuit. Erau însă mânaţi de nevoi, căci nevoile omeneşti te împing adesea să greşeşti. Cu ceva timp în urmă, tot tustrei prinseseră la carmace un morun uriaş, ce le adusese bani frumoşi. De atunci, banii se terminaseră dar acum se gândeau că pot repeta acea ispravă.

Marea era liniştită în acea zi şi niciunul dintre ei, (oameni încercaţi şi trăiţi mai mult în barcă), nu gândea că li se poate întâmpla ceva rău… Eheee, dar Marea asta Neagră este tare capricioasă, ca nimeni alta, iar în acea zi sfântă de Crăciun, vru să îi pedepsească pe temerarii ce încălcaseră Legea.

Dintr-o dată se schimbă vremea şi în larg îi cuprinse o furtună iscată parcă din senin, dar nu orice fel de furtună, una groaznică, cu valuri cât casa, aşa cum parcă niciunul dintre ei nu mai cunoscuse vreodată. Încercară să se apropie de ţărm, acolo unde farul de la Sfântu pâlpîia vesel şi îi chema parcă la odihnă şi foc de sobă. Curentul era însă prea puternic şi ţărmul luminat se îndepărta parcă mai abitir în timp ce îi încercau să se apropie de el. Trei zile se luptară cu furtuna din larg şi reuşiră să scape, uimitor, cu viaţă…

Când marea se linişti, se treziră teferi dar obosiţi şi uzi în aceeaşi barcă ponosită. Erau în mijlocul apelor, nu se vedea niciun ţărm, nu ştiau unde se află… Puţina mâncare pe care o luaseră cu ei se sfârşi repede. Au reuşit să prindă vreo doi peşti mici şi îi mâncară cruzi, ca să le mai potolească foamea chinuitoare. Dădură la rame, în fiecare zi, preţ de câteva ore dar parcă Dumnezeu îi aruncase în mijlocul oceanului, căci ţărmuri tot nu se vedeau la orizont. Curând se termină şi apa de băut şi îi cuprinse o sete fără seamăn care le fura parcă vlaga din corp. Într-o zi a plouat puţin şi atunci strânseră apa din barcă şi mai rezistară un timp. Căutau cu disperare în zare mirajul unui vas, al unei salvări. Degeaba…

Pe când stăteau amorţiţi şi gândeau că acela le este sfârşitul, într-o amiază, se treziră că în jurul bărcii s-au adunat puzderie de delfini. Unul dintre ei se gândi să vâneze cu carmacele dar ceilalţi doi, mai învăţaţi în viaţă îl opriră la timp. Şi atunci, ce să vezi? Delfinii cei jucăuşi începură să împingă barca cu putere, spre o direcţie necunoscută oamenilor. Şi asta îi îndemnă şi pe ei să mai găsească ceva putere şi să dea la rame, întra-acolo unde îi călăzuiau delfinii. După ore bune, au văzut ţărmul… iar apoi au ajuns într-un golf neştiut. Un lipovean de la ţărm le sări în ajutor, îi coborî din barcă, le dădu apă şi ceva de mâncare. Nu le venea să creadă că ajunseseră la Mamaia! Nu avură timp nici să le mulţumească delfinilor, căci jucăuşii plecaseră deja în larg. Ajunşi în satul lipoveanului, pescarii aflară că stătuseră trei săptămâni pe mare!

Ajunseră apoi la Sfântu, flămânzi, slabi dar teferi… De atunci nu mai încălcară legea şi în fiecare zi îi mulţumiră lui Dumnezeu pentru îngerii săi salvatori, ce luaseră poate în acele zile, forma unor delfini….

Mențiune – povestire publicată în ianuarie 2015 în volumul 1 din “Poveștile Mării Negre”, autor Cristian Cealera, Ed. StudIS Iași

Bibliografie – Ovidiu Dunăreanu – Cu bucuria în suflet (adaptare)

[codepeople-post-map]

Razelm – Razim, Lacul Blestemat şi originea numelui

Sistemul lagunar Razim-Sinoe este format din lacuri precum Razim, Goloviţa, Zmeica sau Sinoe. A fost în urmă cu mii de ani un golf al Mării Negre, dar înnisipările l-au transformat într-un lac, cel mai mare din România. Despre Razelm sau Razim se spune că este un lac blestemat. Poartă neagra faimă a unor furtuni nemaivăzute, pornite din senin. Liniştea sa aparentă i-a păcălit pe mulţi, pentru că bărcile temerarilor au fost adesea scufundate de valuri uriaşe, iscate de niciunde. Mulţi au murit înecaţi pe acest lac, de-a lungul veacurilor… Nu au putut ieşi la mal şi au pierit, lucru ciudat, în ape a căror adâncime nu este mai mare de trei metri… De aceea lumea spune că Razelmul ar fi blestemat…. Pescarii ies zilnic pe lac să prindă peşte dar mereu intră cu teamă în această împărăţie primejdioasă a apelor. Dacă vorbeşti cu oamenii locului îţi vor povesti tot felul de grozăvii: ba de cei 7 tineri de la Tulcea căzuţi sub gheaţă, ba de cei patru înecaţi de acum 3 ani… ba de multe alte nenorociri… Cu respect şi teamă vorbesc mereu localnicii de lacul alături de care îşi împart destinul… Şi originea numelui lui este încă un mister… Turcii i-au zis Razelm dar nimeni nu ştie a-ţi spune cum de otomanii i-au pus acest nume sau ce înseamnă el… Unii spun însă că celălalt nume, Razim vine de la un revoluţionar rus ortodox care ar fi fost ucis pe malul lacului… Este însă doar o legendă pentru că personajul în cauză, Stepan (Stefan) “Stenka” Razin (Razim) are o altă poveste. Lider al unei răscoale din secolul XVII a cazacilor de pe Don, el a fost arestat în 1671 şi executat la Moscova, în Piaţa Roşie. Nu a murit pe malul lacului dobrogean dar se poate ca mulţi dintre tovarăşii săi de răscoală, refugiaţi prin Dobrogea noastră să fi botezat lacul după numele fostului lor comandant. Cine ştie… Atâtea taine poartă Razelmul, lacul acesta despre care oamenii spun că ar fi blestemat…

Sursă foto – foto by MarilenaG, sursă – panoramio.com

Razelm Lake

[codepeople-post-map]

Tainele Dunării – Malcoci, Paşa de Silistra şi germanii

Frumosul sat ce ţine astăzi de comuna tulceană Nufăru îşi are vechi taine de nepătruns. Originea numelui său este mai ales subiect de controverse şi a născut diverse poveşti. La un pahar de vodcă şi o farfurie de ciorbă de peşte, proaspăt prins din Dunăre, oamenii satului îţi vor spune ce au aflat ei de la moşii lor: că Malcoci vine de la turcul Malcos (Malkocs), bogatul ce acum sute de ani îşi avea târla de oi chiar pe vatra unde astăzi se ridică satul. Unii spun însă că germanii stabiliţi aici în număr mare (şi care veniseră din spaţiul rusesc) i-au pus numele combinând cuvintele slave “malinki kucea”, “movilă mică”, după relieful colinar al zonei. Citându-l pe căpitanul M.D Ionescu (Dobrogea în pragul sec.XX-1904) autorităţile tulcene îl menţionează ca posibil întemeietor al satului, în anul 1541, pe un anume Malcoci Oglu, “paşă de Chilia”. Încercând să aflu mai multe date istorice certe despre acest paşă am ajuns însă la un alt personaj cu acest nume, dar care a trăit cam cu jumătate de secol înainte. Astfel am aflat că pe data de 16 noiembrie 1485, sus, în zona Chiliei (azi partea ucraineană) Ştefan cel Mare al Moldovei a învins o mare armată otomană condusă de Bali Beg Malcoci Oglu, paşa de Silistra. Vorbim despre bătălia purtată pe malul lacului Cătlăbuga, eveniment menţionat în Letopiseţul său şi de marele cronicar Grigore Ureche. Moldovenii ajutaţi de polonezi au pierdut 3000 de oameni dar otomanii au avut pierderi omeneşti de 8000. Paşa de Silistra a supravieţuit însă acelei lupte şi a continuat să domine Dobrogea. În 1498, el apare din nou în documente ca fiind comandantul unei armate care a invadat “Ţara Leşească” (Polonia). Este aşadar foarte posibil ca numele satului tulcean să vină de la acest înalt ofiţer ce a dominat istoria provinciei timp de decenii bune. Dar variantele nu se opresc aici. În limba turcă, malkoc este un substantiv, care avea sensul de armată iregulară sa de cavalerie. Comandantul unei astfel de forţe militare purta tot numele de malkoc. Este aşadar greu de spus care din personajele acestor variante au adus numele satului (paşa lui MD Ionescu, adversarul lui Ştefan cel Mare, turcul bogat din legenda satului sau un necunoscut commandant al forţelor iregulare). Ce ştim însă este că satul modern să îi spunem a fost întemeiat la jumătatea secolului XIX de coloniştii nemţi conduşi de un anume Ignatz Hoffert, despre care aflăm însă că a fost ucis în 1855, de către turci, în timpul războiului crimeean. Nemţii au rămas la Malcoci, încă aproape un secol iar poveştile lor s-au împletit cu cele ale românilor, ale turcilor şi ucrainienilor….

Sursă foto – dantanasa.ro, foto by Dan Tănasă – Biserica catolică germană din Malcoci, comuna Nufărul

Bibliografie – Incursiuni în istoricul comunităţilor dobrogene, Revista Tomis, MD Ionescu – Dobrogia în pragul secolului XX, Istoria comunităţii germane în Dobrogea, Letopiseţul Ţării Moldovei – Grigore Ureche, Istoria românilor – Giurescu

[codepeople-post-map]

Misterul Eşerei, fecioara care a întemeiat Slava Rusă

Suntem la Slava Rusă, comuna unde se găsesc şi ruinele fostei mari cetăţi romane Ibida. Nu vom vorbi însă astăzi despre oraşul antic, ci despre aşezarea modernă, care la rândul său (asemeni cetăţii antice) îşi are tainele sale şi mistere încă nedesluşite. Satul Slava Rusă este vegheat de Dealul Harada, numele turcesc fiind tradus din turcă Cetatea Fetei sau a Fecioarei. Este foarte interesant, pentru că Slava Rusă s-a numit (din secolul XVI şi până în 1850) Kazîl Ser, adică Satul Fetei. Tradiţia locală a păstrat următoarea poveste: pe aceste locuri s-a aşezat în timpuri de demult o frumoasă fată (fată –kîz), care şi-a construit aici, singură, o casă. S-au aşezat apoi alături de ea multe alte familii şi astfel s-a născut şi aşezarea modernă, acolo la marginea marilor ruine ale Ibidei. Povestea spune că fata ce a întemeiat satul s-ar fi numit Esera sau Eşera, dar mitul are mai multe variante, ctitorirea fiind ba plasată prin secolul XVII, fie undeva pe la anul 1800. Actele turceşti din secolul XIX prezintă satul sub forma Kazîl Ser (Satul Fetei) dar şi sub forma Cazîl Esera (Oraşul Florilor). Care a fost povestea acestei… flori pe nume Esera sau Eşera, cum a ajuns ea pe aceste meleaguri sau prin ce primejdii a trecut în acele vremuri tulburi, acestea sunt întrebări la care probabil, nu vom afla niciodată răspunsul…

 Sursă foto – panoramio, posted by maradinu

[codepeople-post-map]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Legenda Mânăstirii Cocoş

În urmă cu aproape două veacuri, în anul 1833, trei călugări pe nume Visarion, Gherontie şi Isaia se întorceau acasă, după ani buni petrecuți la Muntele Athos. În drumul lor spre casă, în Țările Române, ei au trecut prin nordul Dobrogei şi într-o seară de vară târzie au ajuns în apropierea Niculiţelului. S-au hotărât să rămână peste noapte, la deal, la stâna unor ciobani, la marginea unui codru frumos şi întunecat.

Văzuseră multe cei trei în lungile lor preumblări dar frumuseţea acestui loc le tăiase răsuflarea. Mâncară caş dulce şi băură câte o stacană de vin negru, dat de gazda lor apoi se culcară chiar lângă foc, în aer liber, de acolo unde puteau vedea aştrii nopţii ce împodobiseră bolta dealului. Dimineaţă, toţi trei se treziră dintr-odată, ca la un semn, smulşi din mrejele somnului de sunete ciudate. Când se dezmeticiră înţeleseră pe dată că din codrii apropiaţi se aude cântecul cocoşilor sălbatici, ce dădeau semnul trezirii la viaţă a naturii. Cocoşii aceia de mesteacăn, sumedenie li se părură celor trei monahi.

Dintre ei, lui Visarion, cel din Făgăraş, cel mai umblat şi mai învăţat i se păru chiar că pe lângă cântecul cocoşului, din codru mai răzbate parcă un suntet, mult mai familiar lor decât cântul vieţuitoarelor. Acest al doilea sunet, unul sacadat, îi părea Făgărăşanului ca fiind cel al unei toace de mânăstire. Când se trezi din vraja cântecelor, călugărul merse la ciobanul ce îi găzduise şi îl întrebă ce aşezare monastirească şi neştiută de ei se află în apropiere. Omul îi spuse că aşa ceva nu există şi că cel mai apropiat lăcaş al lui Dumnezeu este tocmai în sat la Niculiţel. Dar… ciobanul le spuse o legendă a locului, că pe vremea sultanului Mehmed IV Vânătorul (1648-1687) , aici pe Deal fusese un schit de călugări. Nişte tâlhari fără credinţă veniră însă într-un an şi îi omorâră pe pustnici, dând şi foc micii bisericuţe pe care ei o întemeiaseră. Nu mai rămăsese nimic de pe urma acelor eremiţi dar uneori noaptea, toaca nevăzută a schitului ars prindea viaţă şi începea să bată din nou.

Auzind această poveste, Visarion înţelese că primise un semn de la Dumnezeu. Se sfătui cu semenii săi şi se hotărâră să nu își mai continue călătoria, ci să rămână aici pe Deal şi să îi facă Casă de Rugăciuni Domnului Dumnezeu. În zilele următoare, cumpărară pământul de la o localnică apoi merseră la oraş şi luară voie de la Împărăţia Turcului să ridice o biserică.

Mânăstirii îi puseră numele Cocoş, după cel al cocoşului de mesteacăn ce hălăduia prin hăţişurile codrului. Un cocoş de mesteacăn cocoţat pe o creangă de stejar fu apoi desenat pe un vas de argint ce a fost pus cu mare preţuire în altar. Aşa a început povestea Mânăstirii Cocoş… Astăzi, în codru nu mai există niciun cocoş de mesteacăn, au dispărut cu toţii pe începutul secolului trecut. Mânăstirea a rezistat veacurilor şi este astăzi mai mândră decât niciodată…

 Sursă foto – Ortodox.ro

[codepeople-post-map]

Stejarul Îngenuncheat – o legendă din Caraorman

Caraorman, Pădurea Neagră… Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Dobrogei noastre milenare… Aici se ridică semeţ cel mai bătrân şi mai mare stejar al Deltei, înalt de peste 30 de metri şi gros de 4, că abia îl pot cuprinde trei voinici prinşi unul de altul. Are o formă ciudată, de unde îi şi vine numele de Stejarul Îngenuncheat de parcă ar fi un uriaş căzut şi înlemnit în vechime, din cine ştie ce pricini. Legenda sa ne întoarce în timp cu mai bine de patru veacuri. Se spune că în Crişan, aşezare aflată deloc departe de pădure, sătenii se pregăteau de nuntă mare. Frumoasa fiică a unui rumân pripăşit în Deltă se mărita cu un războinic cazac, căruia i se dusese vestea pentru vitejia sa. Era pace şi armonie între neamurile ce vieţuiau împreună la mal de apă… Dar exista şi un mare necaz… Înainte de a-şi da inima viteazului cazac, Fiica Rumânului îi spuse nu unui turc ce dorise să o ia de soaţă… Supărat, turcul aşteptă vremea potrivită pentru a se răzbuna… Când bărbaţii din Crişan plecară din sat să facă pregătiri pentru cununie, Turcul şi câţiva semeni de ai săi deteră năvală şi o furară pe viitoarea mireasă. Ştiind că vor fi urmăriţi, netrebnicii se ascunseră în Pădure, nu departe de Fântâna Vânătorilor, cum o numesc astăzi localnicii. Chiar şi aşa însă Cazacul cel Viteaz şi mai mulţi tovarăşi de-ai săi le deteră tâlharilor de urmă. Se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte cum nu se mai văzuse vreodată în Pădurea Neagră. Turcii fură ucişi până la unul, mulţi dintre ei omorâţi în timp ce, îngenuncheaţi, cereau îndurare cazacilor şi lui Allah. Cazacul îşi salvă nevătămată mireasa şi plecară împreună să facă o nuntă ca în poveşti. Pe locul în care turcii îşi pierdură vieţile, la scurt timp după acea bătălie răsări lăstarul unui stejar. Înmuiat poate sângele tâlharilor, luă cu timpul forma aceea ciudată, ce îi dete numele ce îl poartă şi astăzi, Stejarul îngenuncheat…

 Sursă foto – infodelta.ro

[codepeople-post-map]

Legenda cascadei Urlătoarea (De prin ţară adunate…)

Spune povestea că odată, pe vremea când mai vieţuiau pe aste tărâmuri uriaşi şi zâne, undeva, în bătrânii munţi ai Bucegilor, într-un sat ascuns în mijlocul codrilor trăia o văduvă cu ai săi doi băieţi. Fraţii erau pădurari de nădejde, oameni de omenie şi harnici precum nicăieri nu mai găseai. De voinicie şi frumuseţe nici că mai are rost să pomenim… Toate fetele din sat sau din cătunele alăturate mureau de dorul lor şi încercau să îi prindă în mreje pentru a le lua de soaţe dar Gemenii nici gând de însurătoare… Până într-o zi, când în satul lor, veniră nu se ştie de unde, nişte venetici. Şi aveau românii aceia o fată de o frumuseţe fără seamăn.. Fraţii se îndrăgostiră pe dată de Fecioară. Ce blestem… amândoi să iubească aceeaşi fată… După un timp, îi cerură fetei să aleagă care dintre ei îi va fi soţ… Fecioarei îi erau tare dragi amândoi dar nu putea să spună pe care îl iubeşte mai mult… Frământată de gânduri şi teamă, fata fugi în munte, să stea acolo şi să cugete bine. Soarta neagră însă nu avea răbdare cu cei doi fraţi. Din prea multă dragoste pentru fată, ei se învrăjbiră tare între ei, iubirea frăţească de altădată fiind schimbată acum cu o ură fără de margini. Îşi scoaseră pumnalele şi se luptară ore bune, dându-şi lovituri grele… Izbânda nu fu a niciunuia… Muriră sleiţi de răni grele, îngenunchiaţi în iarba deasă a codrului… Vestea morţii lor ajunse repede şi la fecioară… Măcinată de amar şi cu spectrul morţilor deasupra ei, Fecioara alese şi ea să meargă în lumea umbrelor… Se aruncă de pe munte iar în locul în care căzu, apăru dintr-o dată o cascadă cu apă rece şi limpede mereu asemeni cristalului…Apa se prăbuşeşte cu mare zgomot de i se aude sunetul de la mare depărtare. I se spune acum Urlătoarea şi bătrânii încă mai cred că zgomotul apei este plânsul fetei ce nu a ştiut cui să dăruiască iubirea. Cât despre fraţii prăpădiţi înainte de vreme.. mai spune legenda Bucegilor că ei s-ar fi transformat în doi munţi, pe care astăzi îi cunoaştem ca Jepul Mare şi Jepul Mic…

Bibliografie – Legenda Cascadei Urlătoarea (adaptare), variantă narată de un localnic din Poiana Ţapului

[codepeople-post-map]

Visul sultanului Baiazid Veli – o legendă despre Babadag

Una dintre frumoasele legende despre Babadag îl are ca personaj principal pe sultanul Baiazid al II-lea i Velî, fiul marelui Mahomed al II-lea (a nu se confunda Baiazid al II-lea cu Baiazid I Ildirim, cel învins la Rovine de Mircea cel Bătrân, în 1395). Se spune că Baiazid cel din povestea noastră, “padişah” al Imperiului otoman între 1481 şi 1512 a căzut într-o zi la pat, cuprins de o boală necunoscută. Niciun medic din împărăţie nu a ştiut să-I dea de cap suferinţei sale şi mulţi se gândeau deja că zilele sultanului sunt numărate. Baiazid se ruga însă în fiecare zi la Allah să îl scape de suferinţă. Într-o noapte, el avu un vis ciudat: un derviş (călugăr musulman itinerant) I se arătă şi îl vesti că suferinţele sale vor dispărea iar boala îi va părăsi trupul. Dervişul îi spuse că este tămăduit în numele sfântului Saltîc a cărui memorie trebuie însă să o onoreze prin recuperarea sacrelor sale oseminte. A doua zi, sultanul se trezi sănătos tun şi se hotărî să apuce drumul Dobrogei, acolo unde cărturarii săi i-au spus că ar trebui să se afle rămăşiţele Sfântului Saltîk. Baiazid al II-lea veni aşadar pe pământurile noastre şi tot întrebând despre Sfânt ajunse la Babadag. Acolo el întâlni un bătrân păstor care ştia unde se află osemintele uitate ale legendarului Sari Saltîk Dede (Saltuk, Baba), cel care în a doua jumătate a veacului XIII s-a stabilit în zona Babadagului împreună cu zeci de mii de turci. Păstorul aflase de mormîntul uitat pentru că de fiecare dată când mergea pe munte, oile sale refuzau să pască iarbă într-un singur loc, deşi păşunea acolo era una mănoasă. Sultanul merse şi el pe munte şi găsi mormântul profetului. Luă rămăşiţele acestuia şi le duse în oraş, acolo unde Baiazid II porunci să se ridice un mausoleu unde să fie depuse osemintele Sfântului. Era anul 1484 iar Sfântul Saltuk îşi găsea odihna la aproape două veacuri după moartea sa (a decedat în 1297 potrivit izvoarelor istorice otomane). Mausoleul lui Sari Saltîk este şi astăzi loc de pelerinaj pentru toţi etnicii musulmani iar amintirea sa, a celui despre care se spune că a întemeiat oraşul Babadag, este mai vie ca oricând…

Bibliografie (parţial), Eugenia Doina Gemală – Legende din ţinuturi dobrogene, Mehmet Ali Ekrem, Saltuk Name; Monografia oraşului Babadag

[codepeople-post-map]

“Icoana care se curăţă singură”- o legendă de la Celic Dere

În limba turcă, Celic Dere înseamnă micul râu sau pârâul de oţel. Se spune că numele şi l-a dobândit pentru că în albia sa se vedeau pe vremuri numeroase arme, “oţele” părăsite după o lungă, sângeroasă şi acum uitată bătălie. Alţii povestesc însă că i se spune Celic Dere pentru că apele micului râu au adesea scipiri metalice, strălucind straniu în soarele uscat al Dobrogei noastre. Aici, la Celic Dere se ridică astăzi una dintre cele mai frumoase mânăstiri ale tărâmului dintre Dunăre şi Mare, un loc de pelerinaj pentru creştinii ortodocşi din întreaga României. Bineînţeles, asemenea pământului pe care se ridică, şi mânăstirea îşi are legendele sale. Cea mai interesantă dintre ele este cea a Icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, “cea care se curăţă singură”, piesă religioasă inedită ce poate fi şi astăzi admirată în Biserica Mare a mânăstirii. Povestea spune că acum mai bine de vreo două veacuri (după unii pe la 1806, după alţii pe la 1815-1816), pe locul unde câţiva călugări ridicaseră deja un aşezământ a sosit, într-o zi, un bătrân oştean ce luptase aproape întreaga viaţă şi care umblase în întreaga lume. Rănit şi suferind, omul găsi bun adăpost şi cu ajutorul călugărilor se întremă în câteva zile. La plecare, drept mulţumire, scoase din desaga sa o icoană a Mântuitorului, înegrită de vreme şi rosti: „ Părinte, ţine această icoană! Dacă nu vei trăi până se va termina minunea, lasă vorbă ca cei ce te vor urma să o păstreze şi ei cu mare sfinţenie. Toţi să aveţi mare evlavie, căci prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană ce acum este neagră, până la urmă se va lumina toată, se va curăţa, iar ochii Mântuitorului, care acum sunt închişi, se vor deschide”. După ce spuse toate acestea, bătrânul oştean plecă… Icoana dăruită de el fu pusă în biserică. De două secole încoace, uimitor, ea a început să se cureţe şi să devină tot mai luminoasă iar ochii Mântuitorului par să se deschidă tot mai mult. Acum este curăţată pe jumătate iar localnicii şi mulţi alţi enoriaşi cred că, atunci când se va curăţa în întregime, un lucru extraordinar se va petrece…Care va fi acea minune pe care a profeţit-o bătrânul oştean, nimeni nu poate însă spune…

Bibliografie – crestinortodox.ro, lumina.ro, silviu dascalu – manastirea cu nume si credinta de otel

Sursa foto – ziarullumina.ro

Legenda pescarului Pan şi a nimfei Galia

Spune legenda că în vremuri vechi, pe când destinul muritorilor era încă hotărât de către zei, pe malul stâng al Bătrânului Pont Euxin exista un sat de pescari. Un sat al cărui nume nu şi-l mai aminteşte nimeni… Aici s-a născut, într-o zi, un băiat frumos şi puternic, căruia părinţii săi, oameni simpli şi harnici i-au spus Panait. La trei zile de la naşterea feciorului, la poarta casei sale au venit Trei Ursitoare. Una dintre acestea i-a hărăzit să aibă frumosul glas al lui Orfeu iar o alta, frumuseţea lui Adonis. Cea de a treia i-a oferit un dar ciudat, pe care nimeni nu l-a înţeles atunci: să aibă puterea de a uni pământul cu apa… Anii au trecut iar Panait a devenit un tânăr de ispravă şi cel mai de seamă pescar din satul natal. Prietenii îi spuneau Pan, prescurtarea de la Panait dar noul nume I se potrivea tare bine şi pentru că tânărul era la fel de priceput în ale cântatului precum zeul ce a dăruit omenirii instrumentul numit nai… Pan al nostru cânta însă doar din gură iar povestea spune că avea un glas aşa de frumos, încât orice făptură a pământului era vrăjită la auzul cântecelor sale. Băiatului îi plăcea să iasă adesea singur la pescuit, pe valurile molcome ale Mării Negre şi în timp ce aştepta ca plasele să i se umple de peşte, cânta ce învăţase la vatra focului. Într-o zi, cântecul său fu auzit de Galia, una dintre frumoasele nimfe ale Pontului, fiică a Marelui Poseidon, sau Neptun, cum i-au spus apoi romanii… Galia se îndrăgosti pe dată de muritor şi într-o zi i se arătă iar băiatul o îndrăgi la rândul său… Dragostea lor se năştea şi trăia pe valuri de mare, căci seara, Panait se întorcea în satul său şi o lăsa pe Galia să meargă înapoi în palatul ei din adâncuri… Era o iubire tristă, căci nimfa avea deasupra sa un blestem… Părintele ei, Poseidon, supărat că muritorii nu îl mai cinsteau ca odată, pusese peste fiicele lui văluri fermecate ale nemuririi, iar acestea le împiedicau pe tinerele zeiţe să meargă pe ţărmurile oamenilor. Într-o zi, peste satul lui Panait se abătu o molimă îngrozitoare iar băiatul se îmbolnăvi şi el… Zile întregi, aşteptă Galia să îi vină iubitul înapoi pe undele mării, şi era disperată zeiţa căci de la el nu avea nicio veste… Într-o zi, fata se hotărî şi păşi pe ţărm, aruncându-şi în valuri vălul tatălui său. Renunţă într-o clipă la nemurire, doar ca să afle ce i se întâmplase dragului ei… Îl găsi bolnav într-un bordei dar îl îngriji cu dragoste zile şi luni, până când el se întremă…Galia nu s-a mai întors niciodată în apele unde crescuse… a rămas simplă muritoare, s-a însoţit cu Panait şi au făcut împreună numeroşi copii. Atunci se împlini şi al treilea dar al ursitoarelor, pentru că prin unirea lor, cei doi uniseră pământul cu apa… Satul lor a rămas tuturor cunoscut ca fiind al lui Pan şi al Galiei… Cu timpul, i s-a spus Pangalia… iar astăzi îl ştim ca oraşul Mangalia…

 Bibliografie – “Dobrogea, sâmbure de legendă” – Gherghina Barbu, Dumitru Ciurea, Elena Juga

sursa foto – alternativaonline.ro / corabie la chei, Mangalia

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.