Blestemul familiei lui Ahmed Bey – Trecătoarea – O legendă de la Dervent

Blestemul familiei lui Ahmed Bey – Trecătoarea – O legendă de la Dervent

Era înalt și voinic încă, deși timpul trecuse peste el și adunase deja vreo cincizeci de ani de viață. Își purta mustața frumos aranjată și avea mereu grijă să își aranjeze vârfurile ieșite în afara obrazului, să nu gândească vreo clipă cineva, fie acela musulman sau ghiaur, că el, onorabilul Ahmed Bey, ar putea fi vreo clipă neîngrijit.

Fiu de mare negustor din Eregli, născut și crescut pe malul Karadenizului, Ahmed intrase de tânăr în armata sultanului, ca spahiu, și servise cu vitejie timp de mai bine de 30 de ani în garda preamăritului Padișah.

După o rană grea, primită într-o bătălie contra necredincioșilor, Ahmed Bey fusese lăsat la vatră. La îndemnul unui fost tovarăș de arme își cumpărase pământ în Dobruca, pe malul Dunei, nu departe de Silistre, capitala villayetului. Pământul era bogat iar culturile roditoare și lui Ahmed Pașa îi mergea bine.

În ziua aceea de toamnă, plecase să își inspecteze ținutul, călare, așa cum bine îi ședea unui fost spahiu. După câteva ore ajunse în locul numit Dervent, adică Trecătoare, un sat al său pe care nu apucase însă să îl vadă nici măcar o singură dată în ultimele șase luni, de când devenise stăpân pe acele locuri.

Venirea lui la Trecătoare nu era tocmai întâmplătoare, nu era o simplă vizită prin câmpurile arate. Beyul auzise o poveste ciudată legată de locurile acelea și voia a afla mai multe. Starostele locului îl aștepta: Era un moșneag alb, mic de statură și cu ochii de un albastru deschis precum apele Karadenizului, vara…

  • Tu ești Neculai? Allah să îți vegheze bătrânețile!

  • Eu sunt, beiule! Dumnezeu să te vegheze și pe mata!

  • Mi-au spus argații că ești un om de ispravă și că satul dumitale e unul plin de lumină. Doar lucruri bune am auzit…

Bătrânul zâmbi, își aranjă pletele sure apoi se uită un pic chiorâș la stăpânul său.

  • Efendi, pământul ăsta e binecuvântat pentru că Dumnezeu și-a pogorât harul asupra pământului și asupra noastră. Dar mata nu crezi în Iisus Mântuitorul, cel ce a murit pe cruce pentru păcatele noastre…

Beyul cunoscuse în viața sa oameni de tot felul și de toate credințele. Luptase împotriva ghiaurilor, în numele Semilunei, dar în vremurile de pace înțelesese că nu îi ura. Erau toți oameni la fel, sub același soare, cu aceleași nevoi, supărări, bucurii, dorințe…

  • Neculai Baba, eu nu am venit să te judec pentru credința dată de strămoși, așa cum nu vreau ca nici tu să mă judeci pentru a mea. Argații, creștini ca și tine, mi-au spus că aici, pe pământul meu, au loc minuni iar eu doar vreau să aflu mai multe. Am auzit de niște cruci sfinte…

Starostele i se uită drept în ochii, încercând parcă să îi citească gândurile, încercând să afle dacă vorbele chiar îi erau sincere.

  • Toate crucile sunt sfinte, căci poartă semnul credinței noastre. Ale noastre însă sunt și mai și… Bine atunci, efendi, te voi duce să le vezi iar pe drum îți voi spune și povestea lor…

  • – E adevărat că cei bolnavi se tămăduiesc doar dacă le ating? întrebă Ahmed,

    la puțin timp după ce porniră la drum.

Neculai dădu din cap, hotărât.

  • Dacă omul crede, atunci Crucile îl vor ajuta. Muții și-au căpătat glasul, orbii au început să vadă, ologii s-au ridicat și merg asemeni ciutelor iar bolnavii au scăpat de răul care le mânca trupurile. Noi le-am ținut însă mereu ascunse, căci oamenii sunt răi și unii au încercat să le distrugă… Toate neamurile spurcate care nu cred în Dumnezeu, iertată fie-mi spusa, beiule.

Ahmed nu se supără. Știa prea bine ce făceau ienicerii atunci când dădeau peste obiecte creștine. În Dobrogea însă aici era o cu totul altă poveste. Sultanul fusese înțelept și dăduse arz în provincie, tuturor slujbașilor Porții, ca să îi lase pe creștini să își vadă de credința lor, căci un supus liniștit este un supus bun.

Beyul și starostele merseră pe jos preț de vreo jumătate de ceas, până când moșul se opri. Nu departe, se vedeau apele Dunării, Fluviul Sfânt ce își continua povestea milenară mergând spre vărsarea în Kara Deniz.

Neculai se oprise în fața unei bătrâne cruci de piatră, mare cât un braț de om, înfiptă temeinic în pământ și în jurul căreia se împleteau cununi de flori. Ahmed Bey își dădu seama că este foarte veche. Întinse mâna și pipăi piatra rece și parcă un fior îi străbătu trupul, dintr-o dată. Se dădu un pas în spate, un pic temător și uimit deopotrivă. Moșul îl privi cu ochii mari, neînțelegând…

Turcul se reculese, încercă să se prefacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat… și întrebă:

  • Ziceai că sunt mai multe cruci!

Starostele încuviință:

  • De toate sunt patru. Trei sunt mai departe, la vreo 20 de pași mai încolo. Te voi duce și la ele. Și acelea fac minuni, dar cele mai multe tămăduiri aici s-au făcut. Sîntul a avut grijă…

  • Sfântul?

  • Da, Sîntul! Bătrânul se lăsă pe vine, apoi se așeză pe iarbă, la mai puțin de un pas de cruce. Ahmed Bey făcu la fel și cu mâna dreaptă mângâie firele lungi și de un verde crud al ierbii mănoase, o iarbă ce mirosea atât de frumos…

Neculai își începu istorisirea:

  • Vezi, mata, beiule, neamul ăsta al nostru a fost mereu asuprit. Înainte să veniți voi pe aste meleaguri, alții ne-au răpit pământurile, ne-au stricat orânduielile și ne-au tulburat traiul. Strămoșii noștri s-au luptat pentru libertate dar străinii erau mulți și i-au biruit. Zic bătrânii că pe vremurile acelea nici noi, oamenii pământului, nu aveam credință în Dumnezeu, ci ne supuneam Naturii, zeilor ei. Într-o zi însă, pe aste pământuri a venit Sîntul Andrei, cel ce ne-a adus Cuvântul Domnului. El i-a creștinat pe toți strămoșii noștri și le-a arătat dreapta cale spre mântuire.

Ahmed Bey îl întrerupse:

  • Tu, Baba, vorbești de vremuri de mult trecute, de când Rîmul, un imperiu nemaivăzut, a cucerit mai întreaga lume și a supus toate popoarele. Am mai auzit de asta… Și am auzit și de Sfântul acesta al vostru, venit tocmai din Iudeea…

  • Așa o fi, beiule, de la marele oraș Rîm se trăgeau acei străini. Ei au luat în stăpânire pământul nostru iar când au auzit că Sîntul Andrei ne-a creștinat pe ascuns, s-au supărat și cu mare răutate, l-au tăiat și omorât pe cruce.

Ochiii lui Moș Neculai se luminară însă dintr-o dată și își continuă povestirea:

  • Dar ce nu știau acei mișei e că odată ce sădești undeva Cuvântul Domnului, acesta răsare și îmbogățește totul, asemeni grâului cel frumos. Și așa s-a întâmplat. Chiar dacă l-au tăiat pe sînt, ei credința oamenilor nu au putut-o tăia niciodată.

Așa se face că niște tineri ai lui Dumnezeu, învățați de cuvintele sfinte ale Sîntului și ale altor preoți mari, s-au apucat într-un an să se preumble prin toată țara noastră. Simțeau că erau vremuri de urgie și că omul simplu are nevoie de Cuvânt și de Lumină. Și tot propovăduind cuvântul Domnului, tinerii apostoli au ajuns și prin ținutul nostru, chiar aici, pe malul bătrânului fluviu. Erau trei fecioare și un tânăr monah, frumoși la suflet și la chip, plini de lumina Celui de Sus. Și mergeau cei patru prin fiecare cătun de pe Dunăre, vorbind cu oamenii, ajutându-i și făcând tot felul de minuni. Vestea acestor minuni se duse până la marea cetate a rîmanilor Durostom, acolo unde azi stăpânește Pașa din Silistra.

Și când au auzit rîmanii păgâni de munca celor patru sfinți au trimis pe dată o armată mare, ca să-i prindă. Pe dată i-au legat și i-au aruncat la fiare, ca astea să îi sfâșie. Dar să vezi minune, beiule… Fiarele sălbatice aduse tocmai din codrii nu au sărit asupra lor, ba chiar, zice povestea, lupii și urșii se îmblânziseră pe dată, le mâncau din palmă și se lăsau mângâiați. Mai tare s-au supărat rîmanii când au văzut o asemenea minune… Le-au cerut sfinților să își lepede credința dar cu zâmbetul pe buze, ei au spus NU, alegând mai bine să moară. Atunci i-au chinuit și mai tare. Pe fete le-au tăiat în bucăți iar pe monah l-au jupuit de viu și l-au spânzurat cu capul în jos, pe Cruce. Apoi, după vreo două – trei zile, le-au aruncat trupurile în Dunăre.

Au crezut rîmanii că au scăpat astfel de sfinți, și că acum, temători, oamenii locului se vor face din nou păgâni. Proastă socoteală, căci ce să vezi? Chiar în locurile în care acești copii ai lui Dumnezeu și-au dat ultima suflare, chiar acolo au răsărit patru cruci de piatră. Au fost udate cu lacrimi iar cine venea la cruci să se roage, pe dată se tămăduia de boli sau de gânduri necurate.

De atunci, Crucile au rămas așa, iar noi le ținem curate iar ele ne ajută. Când e boală pe pământ, la noi răul ăsta nu vine. Când satele vecine sunt arse de răi și de războaie, la noi e liniște și pace, căci are grijă Dumnezeu ca toate aste nenorociri să ne ocolească. Au trecut ani mulți de când Crucile au răsărit dar minunile nu s-au oprit. Asta e povestea Crucilor, beiule, așa cum o știu și eu de la bătrâni. Rîmanii nu mai sunt, nimeni nu mai știe de puterea lor. Cuvântul lui Dumnezeu și amintirea celor patru sfinți au rămas…

Bătrânul își încheie astfel povestirea. Ahmed Bey se ridică în picioare, fără să spună nimic. Își urmă călăuza la celelalte trei cruci de piatră, apărute pe locul unde pătimiseră cele trei fecioare…

Cât mai adăstară pe acele locuri, turcul nu mai spuse nimic… Când se întoarseră în cătun își luă rămas bun de la bătrânul staroste, încălecă și porni înapoi la curțile sale.

De cum descălecă își chemă ajutoarele și le dădu poruncă: Să ridice noi curți și un nou Konak chiar la Trecătoare, în apropierea Crucilor, căci acolo voia el să fie stăpân, de acum încolo. În doar câteva zile, slujbașii săi îi ridicară moșie mare, la doar câteva săgetări de arc depărtare de Cele Patru Cruci. Înainte de toate însă, Beiul a poruncit ca Cele Patru Cruci de la Trecătoare să fie bine păzite și niciun musulman sau creștin să nu le aducă vreo pagubă…

*****

Vremea a trecut peste satele dobrogene de pe malul Dunării. Au fost timpuri tulburi, în care armatele pașei de la Silistra s-au războit cu alte puteri ale lumii iar provincia nu a fost iertată de ghearele războiului. Și cum războiul nu vine niciodată singur, tot felul de molime s-au abătut asupra așezărilor, făcând victime de tot felul, neținând seama că unul era turc sau altul român.

Doar un mic petec de pământ a rămas însă, ca prin minune, ferit de nenorocirile acelor vremi. Moșia lui Ahmed Bey nu s-a nimerit vreo clipă în calea războiului. Foametea, ciuma și alte molime au ocolit satele stăpânite de fostul spahiu. I s-a dus vorba moșiei norocoase și popor mult venea în băjenie pe pământurile sale.

Lumea aflase povestea Crucilor pe care turcul le păzea. Oamenii voiau să lucreze pe pământurile acelea mănoase și voiau să se poată ruga la Cruci. Ahmed Bey se arăta aspru, dar drept iar creștinii îl iubeau și îl respectau. Ba chiar, mai mult, la vorbele de clacă din vetre se șoptea la ceas de seară că însuși Ahmed s-ar fi creștinat, dar pe ascuns, ca să nu afle așa ceva pașa de la Silistra. Cine știe dacă o fi fost adevărat…

Alți zeci de ani s-au scurs peste Trecătoare… La vreo 80 de ani, dacă nu mai mult, Allah l-a chemat la el pe Ahmed Bey. Pe patul de moarte, bătrânul spahiu le-a lăsat poruncă copiilor și nepoților să conducă moșia, întocmai cum făcuse el.

  • Atât timp cât veți respecta Cele Patru Cruci din trecătoare, Norocul și Lumina vor însoți familia noastră și vă va ajuta să prosperați. De veți nesocoti însă cuvintele mele, atunci sfârșitul și răul ne vor cuprinde….

Așa a grăit bătrânul Ahmed Bey și a părăsit această lume pentru a merge în Raiul promis de Mohamed. Copiii și nepoții săi i-au respectat ultima poruncă și lucrurile au mers bine, încă vreme bună…

*****

Ahmed Bey se zice că ar fi murit în aceeași zi în care, la Stanbul, și-ar fi dat obștescul sfârșit și sultanul Mustafa al III-lea. Pe tronul Semilunei se urcă fratele său Abdul Hamid, apoi alți sultani, mai buni sau mai răi, care au încercat, fără izbândă, să îi dea Imperiului mărirea de altădată…

La Dervent, traiul era mult mai tihnit decât în restul Imperiului, de parcă Creatorul și-ar fi ținut mâna sa binecuvântată deasupra acelor pământurile, protejându-le de toate cele rele.

Moșia familiei era acum condusă de Murad, strănepot al bătrânului spahiu Ahmed. Murad ținuse vechea poruncă, așa cum făcuseră toți bunii săi de mai înainte. Dar el fu chemat să își servească Imperiul și pe sultanul său Mahmud al II-lea, care începuse a se război cu rușii. Murad Bey plecă să comande garnizoana de la Silistre. În locul său rămase stăpân fiul cel mare, Ali. Băiatul ăsta semăna mai mult cu cei din familia mamei sale, înfocați credincioși ai Coranului, veniți în Dobruca tocmai de prin părțile Mersinului, din Sudul Turciei.

Poate de aceea, Ali nu îi iubea deloc pe ghiaurii de pe moșia tatălui, și nu înțelegea cum de părintele său și ceilalți strămoși respectau obiceiurile creștinilor supuși. Nu credea în niciun fel că bunăstarea neamului său ar fi fost în vreun fel legată de respectarea Crucilor de la Trecătoare, ba chiar acest gând îl înfuria mereu pe tânărul cu sânge năvalnic.

Rămas singur stăpân, Ali merse într-o zi la Dervent, tocmai în vremea secerișului. Supărat că ghiaurii nu muncesc așa cum credea el că ar trebui, Ali își duse la capăt gândul pe care îl nutrea, de mult, în ascuns. Tăbărî furios, cu sabia în mână, asupra Crucilor sfinte, cu gând să le distrugă. Tăie brațele Crucii Mari iar două dintre Crucile Fecioarelor le scoase din pământ.

Mândru nevoie mare de fapta sa îngrozitoare, tânărul bei plecă apoi spre moșie.

Pe drumul spre casă, însă ce să vezi, grozăvie? Se porni, dintr-o dată, o furtună îngrozitoare, cu o ploaie nemaivăzută, de parcă ar fi venit Sfârșitul Lumii și Potopul.

Un fulger născut din norii negri îi lovi armăsarul, care muri pe loc, sub călărețul său devenit, dintr-o dată, pedestraș rănit și speriat. Ali reuși să ajungă, pe jos, până acasă, dar nu se gândi vreo clipă, că fulgerul acela ar fi fost, în vreun fel, legat de fapta sa cea rea.

După vreo două zile se întoarse însă acasă și stăpânul Murad. Chiar când să intre în curțile moșiei, un cal de la căruță se prăbuși, deodată, mort. Apoi, beiul cel bătrân se trezi că toți câinii gospodăriei, pe care el însuși îi crescuse de mici, devin dintr-o dată fiare și sar să îl sfâșie…

Înțeleptul bei simți că se petrecuse ceva îngrozitor. Nici nu intră bine în konak și ispravnicul veni să jelească: cu o noapte înainte cineva, poate un argat, le furase toți banii. Ziua trecu cum trecu, dar nenorocirile abia începuseră… A doua zi, pe la prânz, Murad Bei primi de veste că recolta de la Trecătoare luase foc, de la flăcări izbucnite de niciunde.

Plecă grăbit, însoțit de fiul cel mare. Când ajunse la Dervent, presimțirile rele i se adeveriră: beiul văzu Crucile distruse iar Ali îi recunoscu că el se făcea vinovat pentru acea faptă.

Murad Bey se întunecă la față și om învățat cu războiul și cu greul, simți deodată că trupul său e cuprins de sfârșeală. Îl privi pe vinovat și îi spuse cu voce stinsă:

  • Aman, Aman! Ce ai făcut, fiul meu? Moșia noastră va fi de acum pustie. Vom ajunge mai rău decât sclavii. Dumnezeul creștinilor a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace și belșug, taman pentru că noi am respectat aceste cruci. De acum înainte, din cauza ta, fiule, acest dar s-a îndepărtat de la casa noastră…

Așa i-a grăit beiul fiului său și s-a dovedit apoi că a spus vorbe adevărate. Deși Murad Bei se chinui să îndrepte lucrurile, blestemul răului făcut de Ali nu mai putu fi întors… Nu trecură cinci ani și moșia de la Dervent fu distrusă de un mare cutremur iar hambarele de grâne luară foc. Murad Bei muri de inimă rea iar Răul Ali și argații de la curțile sale fură cuprinși de o boală năpraznică, ce îi nimici în câteva zile. Cei ce au supraviețuit molimei și-au luat câmpii iar satele creștine au fost, și ele, multe abandonate. Praful s-a ales și de moșie, rămasă părăsită, dar și de multe dintre cătune…

Blestemul lui Dumnezeu se sfârși însă într-o bună zi, după ani și ani… Cel de Sus făcu astfel ca Cele Patru Cruci, uitate un timp, să fie iar scoase la iveală. Un cioban surdo-mut din Coslugea le-a găsit pe când era cu turma la păscut. Omul s-a culcat cu capul pe Crucea cea Mare iar când s-a trezit, ce să vezi? Minune mare: a început să vorbească și să audă, de parcă nu ar fi avut niciun beteșug toată viața… Ciobanul s-a întors în satul lui și le-a povestit semenilor despre minune. Oameni au mers cu mic cu mare la Trecătoare, au îndreptat Crucile, le-au pus la loc de cinste și s-au rugat Domnului pentru iertarea păcatelor.

De atunci, ținutul Derventului a început iar a fi binecuvântat de Dumnezeu și așa a rămas, până acum, în zilele noastre…

Mențiune – Proprie creație literară, legenda blestemului preluată din sursele bibliografice

Bibliografie

  • arhimandrit Andrei Tudor – “Istoria Crucilor de Leac de la mânăstirea Dervent”, Editura Arhiepiscopia Tomisului, 2007

  • vorbele adresate de Murad Bei fiului său Ali sunt parțial luate dintr-un citat preluat din sursa sus-menționată

– Titus Cergău, Emanoil Papazisu – Legende dobrogene

sursă foto – Dervent.ro – Sfânta Cruce de Piatră din Paraclis

Izvoarele Tămădurii – Pomul dorințelor, Izvorul de o zi și Apa Licuvita

În Dobrogea sunt mai multe izvoare considerate de popor drept sfinte, cu puterea de a tămădui suferințe de orice fel. Astăzi ne vom referi la câteva dintre cele aflate în județul Tulcea. Despre Fântâna de Leac din apropierea Măcinului și despre legenda Fetei lui Stroe am mai scris, așa că o vom excepta de la această enumerare (n.a – https://goo.gl/NmDF8I).

Există însă alte câteva locuri cu povești frumoase, adevărate locuri de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși.

Unul dintre acestea este Pomul Dorințelor, un stejar bătrân aflat lângă Războieni, un sat care ține de comuna Casimcea. Copacul a crescut exact în locul unde izvorăște un pârâu iar apa de aici este considerată drept tămăduitoare. Există și un obicei inedit: localnicii și pelerinii leagă de crengile stejarului batiste sau bucăți de pânză și își pun o dorință. Acest obicei se consumă doar într-o zi anume, în vinerea din Săptămâna Luminată. În acea zi are loc și o slujbă anuală de sfințire a izvorului. Fiecare dintre cei prezenți la slujbă iau apă pentru acasă, acolo unde își vor sfinți locuința și întreaga gospodărie (sursă MEAP).

Potrivit specialiștilor de la MEAP Tulcea, un obicei similar este cel care se consumă la Babadag, la mormântul lui Koyun Baba, unde de asemenea se leagă, pentru îndeplinirea dorințelor, batiste, pânze și alte obiecte personale, de crengile unui arbore. Este însă vorba despre o tradiție a musulmanilor iar la Babadag nu există acel izvor tămăduitor.

Un alt izvor tămăduitor este cel din satul Nicolae Bălcescu (în trecut Bașchioi), ce ține de comuna tulceană Nalbant. Este Izvorul care apare o singură zi pe an și nu în orice zi, ci de Sărbătoarea Izvorului Tămădurii, sau Stăvinerea Luminată, cum i se mai spune.

De acest izvor este legată și o frumoasă legendă, veche de peste două secole, poveste ce are însă două variante. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, izvorul a fost descoperit de fata unui turc bogat. Aceasta, surdo-mută, era trimisă adesea cu oile, la păscut.

După ore bune de mers pe coline, fata a găsit un frumos izvor, pe care nu îl mai văzuse vreodată. Și-a potolit setea, s-a spălat pe față dar apoi s-a întins să se odihnească. Somnul a furat-o pe nesimțite iar fata a rămas astfel ore bune. Când s-a trezit, oile ia-le de unde nu-s! Copila atunci a început să strige. Și-a dat seama că are, dintr- o dată glas și mai mult de atât, aude sunetele naturii. S-a grăbit să ajungă acasă, unde le-a povestit sătenilor tot ce i se întâmplase. Sătenii au căutat izvorul dar nu l-au mai găsit. Nici de urma oilor nu au mai dat… A rămas însă minunea. Izvorul a reapărut peste un an, în aceeași zi și în locul unde fata arătase. De atunci, oamenii din zonă, fie ei creștini sau musulmani au mers la izvor pentru a-și tămădui suferințele.

Cea de a doua variantă a poveștii îl are ca personaj principal pe un băiat, tot surdo-mut. Acesta a adormit lângă izvor și în vis a văzut o cruce ridicată pe niște pietre. Când s-a trezit, nu mai avea beteșugurile cu care se născuse și a povestit acasă ce i se întâmplase. Un alt izvor tămăduitor este cel de la Beidaud, cunoscut sub numele de Apa Licuvita. Nu în ultimul rând, trebuie menționat și Izvorul Tămăduitor din satul Alba, comuna Izvoarele. Este interesantă legenda care circulă aici. Potrivit ei, izvorul ar fi apărut după ce prin acele locuri ar fi poposit Maica Domnului.

Foto – sursa crestinortodox.ro; Izvorul Tamaduirii

Bibliografie

  • Alexandru Chiselef – Izvorul Tămăduirii (aprilie 2014) MEAP Tulcea (Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea)

  • Paul Rogojinaru – Stăvinerea luminată, jurnalul.ro, 2008

  • Mariana Iancu – Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea făcătoare de minuni. Izvoarele de leac din Tulcea (25 aprilie 2014 – adevarul.ro)

  • teologiapentruazi.ro, preot.dr. Dorin Octavian Picioruș – Izvorul Tămăduirii – 5 mai 2008

Evangelia – Epava de la Costineşti

De-a lungul anilor, am fost de zeci de ori la Costineşti şi am văzut-o… Întotdeauna, de pe ţărm, fie din staţiune, de lângă Obelisc, fie de mult mai aproape, chiar de pe mal, în Golful Francezului. Niciodată, până duminica aceasta, nu am avut însă ocazia să o văd de sus, într-un răsărit absolut superb. Epava Evangelia pare gata să se desprindă din nisipul în care a eşuat acum aproape jumătate de secol şi să plece din nou în largul bătrânului Pont. Ştiu că nu se va întâmpla niciodată acest lucru dar asta este impresia pe care mi-a creat-o această imagine. Povestea simbolului de la Costineşti o cunoaşteţi foarte bine. A fost eşuată intenţionat de către echipaj pe 15 octombrie 1968. Românii au venit, au repus-o pe linia de plutire dar în cursul nopţii grecii au eşuat-o din nou. Totul, pentru a încasa o primă de asigurare care de fapt nu a mai venit niciodată… Nava Evangelia aparţinea la acea vreme unei companii patronate de celebrul armator grec Aristotel Onassis şi s-a spus că magnatul ar fi ordonat expres eşuarea vasului. În jurul vasului s-au creat numeroase legende. S-a spus că ar fi fost numită Evangelia după fiica armatorului. O legendă fără niciun sâmbure de adevăr pentru că pe singura fiică a lui Aristotel a chemat-o Cristina. Chiar şi aşa, legenda a supravieţuit. S-a mai spus că vasul ar fi fost încărcat cu portocale şi că după ce a fost părăsit, toată marfa ar fi fost “prădată” de persoane necunoscute. Alţii vorbesc că marfa ar fi fost formată din butoaie cu măsline şi băuturi alcoolice sau din motoare Skoda noi –nouţe. Contrabandă? Cine poate ştii…Să ne limităm însă la informaţii certe. Vasul de 131 de metri lungime şi 17 lăţime, construit în acelaşi şantier britanic ca şi Titanicul (Harland Wolff din Belfast) a fost părăsit de echipaj şi a devenit proprietatea statului român. A rămas acolo, la mai puţin de două mile marine depărtare de ţărm, devenind un simbol al staţiunii Costineşti. Am văzut-o pentru prima oară pe când aveam vreo 15 ani. Furtunile Mării Negre au săpat în trupul său metalic, hoţii au furat fier vechi din interior. A devenit foarte periculos să urci la bordul său, oricând se poate rupe ceva sub tine… Prietenii mei se mulţumesc ca din când în când să culeagă de pe corpul navei scoici mari şi foarte gustoase. Evangelia a devenit o ruină, dar Vestea Bună (evanghelia – în greacă) este că se încăpăţânează să reziste… Iar uneori, la răsărit, îşi reia măreţia de altădată şi pare gata să plece din nou, în larg…

[codepeople-post-map]

Legendele din Dokuz Yol, Satul celor Nouă Drumuri

La vreo cinci kilometri de Medgidia se găseşte o comună numită Cuza Vodă, o aşezare de vreo 4000 de suflete. Poate aţi trecut pe acolo, poate nu… Mai puţin ne interesează acum aşezarea modernă. Interesant este că acest sat (şi reşedinţă de comună) există pe vatra unui vechi sat tătărăsc cu poveşti inedite. Pe la 1880, aici trăiau peste 160 de familii de musulmani. Ei îşi numeau satul Dokuz Yol, adică Nouă Drumuri (dokuz – nouă, yol-drum). Multora dintre noi, cei am copilărit în Dobrogea, ne este familiar al doilea termen, de yol, pentru că aşa se numea şi terenul pe care jucam odată, cu bile de oţel sau cu “limonine”, acum aproape dispărutul coci…

Numele de Dokuz Yol, al satului, se spune că venea de la faptul că aşezarea se afla la răspântia mai multor drumuri ale provinciei. De acolo, din centrul vetrei se făceau, zice-se, căi către toate oraşele şi târgurile Dobrogei otomane. Poate că este adevărat.

Mai există însă o legendă a locului… Se spune că pe vremuri, înainte de întemeierea satului, pământurile acelea ar fi fost stăpânite de un turc foarte bogat, cu case multe şi o familie pe măsură, cu nouă copii. De toate avea otomanul dar soarta fu în cele din urmă crudă cu el. Averea i s-a risipit, copiii i-au plecat în „străinătăţuri” ori s-au prăpădit iar el a rămas singur şi şi-a făcut o casă simplă, mai departe de fostele pământuri. Există un proverb turcesc vechi de sute, poate de mii de ani și care spune: “Un tată poate îngriji nouă copii, dar nouă copii nu pot îngriji un tată”*. Lângă el s-au aşezat şi alţii, cărora bătrânul le povestea mereu ce se întâmplase cu copiii săi, pe ce drum în viaţă apucase fiecare.

Alţii spun că povestea este altfel: că bătrânul a trăit fericit împreună cu toţi cei nouă copii şi că împreună au întemeiat satul. Atâtea poveşti sunt, dar este cu neputinţă să le afli tainele. Ce-o fi adevărat din aceste legende, nimeni nu poate spune. Ne-a rămas doar numele vechi, Dokuz Yol, Nouă Drumuri…

  • Mențiune – Proverbul turcesc spune de fapt “Un tată poate îngriji opt copii dar opt copii nu pot îngriji un tată”

Bibliografie – NT Negulescu, Adrian Ilie – Monografia istorică Valea Kara-Su, MD Ionescu – Dobrogea în pragul secolului XX, Analele Dobrogei – serie veche

foto – pictura de Carlo Bossoli – Tatar children school, sursa – modarty.com

[codepeople-post-map]

 

 

 

Mistificarea lui Homer – “Marea Pont – Oceanul lumii”, Păsările de Oţel, Templul lui Ares Tracul şi alte legende ale Tracilor

Aproape fiecare mit grecesc conţine cel puţin un element referitor la Tracia. Se spune chiar că au fost mult mai multe, dar că de-a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele olimpiene şi-ar avea origini tracice dar că aceste elemente “ne-elene” ar fi fost înlăturate, în mod voit, în cadrul procesului de elaborare a unei mitologii greceşti pure. Unele menţiuni ale originilor tracice au reuşit însă să supravieţuiască…

Nu speculăm deloc, ci trecem pur şi simplu la exemple concrete. Prima dovadă provine de la celebrul Strabon, grec născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, foarte aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii: “Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont (Marea Adâncă!) drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta”!. Aşadar, Strabon scria că multe din cele povestite de Homer în operele sale (Iliada, Odiseea) s-ar fi petrecut pe ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană.

Care să fi fost însă acele “prejudecăţi”? Poate faptul că tracii, cei care controlau mare parte din ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni? Tracii erau consideraţi barbari iar elenii se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Cine erau însă aceşti traci? Un neam format din mii de triburi (edoni, misi – moesi, geţi, daci, odomanţi, bistoni, tyrageţi, obulensi, tribali, odrisi, treri etc) şi al căror părinte comun ar fi fost legendarul Thrax. Acest Thrax era fiul lui Ares, zeul războiului la greci, dar care la rândul său (scrie celebrul Euripide în opera Alcestis): “s-a născut în Tracia”. Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul departe de Grecia: îşi avea temple numeroase în Tracia, acolo unde s-a însoţit cu Caliope şi cu alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi.

Ares locuia aşadar în Tracia, Artemis era numită Istriana şi îşi avea templu pe malul Pontului, Thetis era mama Istrului nostru şi al lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce – a Şerpilor, Echidna şi Hercule s-au iubit pe meleagurile noastre şi l-au născut pe Scytes tatăl sciţilor…

Ne întoarcem însă la Ares. Apollonius din Rodos scrie că Zeul Războiului îşi avea mare templu, în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de “fiicele sale, amazoanele” şi era păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2: “ Şi le-a spus Fineus (rege trac) argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida (Kolchis, azi în Georgia): când veţi lăsa în urmă tribul Mossynoekoi (din sudul Mării Negre) să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor, acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint… A fost oare Insula Păsărilor lui Ares mutată, “prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?..

Am început cu Homer şi încheiem tot cu el: În Iliada se menţionează clar că Ares era de partea troienilor, ca şi Artemis cea adesea numită Istriana, sau ca Afrodita, mama lui Eneas Dardanul. Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas – fiul lui Eussorus, Peiros – fiul lui Imbrasus, Rhesus – cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra sciţilor. Amazoanele, erau şi ele evident, de partea Troienilor. Totul aduce în mod straniu cu un război traco-grec, cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite… Despre Troia şi legendele sale sunt însă multe de spus… Vom continua…

Bibliografie – Fontes 1966 – Izvoare antice privind Istoria României, Apollonius din Rodos – Argonautica; Strabon – Geografia, Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, NA – Kuhn – Legendele şi Miturile Greciei Antice, Euripide – Alcestis, Homer – Iliada, Odiseea

sursa foto – culturalexchange – tr.nl – scene of trojan war

[codepeople-post-map]

Legendele Cazinoului din Constanţa

Nu mă voi referi nicio clipă la datele istorice certe, legate de emblematicul Cazino şi care pot fi găsite astăzi atât de uşor. Vorbim doar despre legendele sale, unele dintre ele, mai puţin cunoscute. O poveste spune că această construcţie ar fi fost ridicată de un tată îndurerat (navigator, după o versiune a mitului), în memoria fetei sale, moartă la numai 17 ani. Părintele a vrut astfel să ofere altor tineri un loc de distracţie şi relaxare, de care copilul său nu se mai putea bucura…De la această legendă au apărut apoi mituri conexe (contrazise de specialişti), potrivit cărora Cazino-ul Constanţei ar avea forma unui dric (se regăsesc în interior desene similare celor de pe dricurile de început de secol XX), sau chiar a unui sarcofag antic…O altă legendă legată de Cazino ne spune că pe vremuri, în epoca de aur a clădirii, mulţi oameni sărăciţi din cauza jocurilor de noroc s-ar fi sinucis, aruncându-se de pe mal, în apele bătrânului Pont. Toamna şi primăvara, sufletele lor neîmpăcate se tulbură şi produc furtuni îngrozitoare, ce provoacă valuri uriaşe care atacă cu sălbăticie coasta stâncoasă a Cazinoului…Încheiem cu un alt mit al zonei… Înainte de oficialul Cazino din 1910 au mai existat clădiri similare în zonă, cu aceleaşi funcţii de distracţie şi relaxare. Unul dintre aceste cazine, din perioada 1880-1909, a fost construit, se spune, pe locul unde fuseseră înmormântaţi mai mulţi soldaţi francezi. Erau militari veniţi în Dobrogea în timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856) şi care au murit de holeră pe aceste meleaguri. Rămăşiţele străinilor au fost strămutate dar amintirea lor nu a dispărut. Se spune că sufletele lor bântuiau Vechiul Cazino şi că mulţi oameni din lumea bună a României se fereau să intre în acel stabiliment creat pe locul morţilor… Sunt poveşti triste, legende cu umbre ale vremurilor trecute dar sunt poveştile acestor meleaguri şi nu avem voie să le lăsăm să dispară…

Bibliografie – Doina Păuleanu “ Istoria cazinoului din Constanţa – Boema, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră”; Analele Dobrogei; Mariana Iancu – Legendele locurilor bântuite din Constanţa (Ziua de Constanţa, 31-12.2012), adevarul.ro constanta – 2006 Legendă şi frenezie /autor?

sursa foto – roconstantatripod.com – Cazinoul Comunal Constanta 1910 – 1915

[codepeople-post-map]

Tekfur-golu, Lacul Vărgat, legendele şi Soliman Magnificul

Suntem la Techirghiol, pe malul celebrului lac cu proprietăţi miraculoase. Este un loc încărcat de legende şi poveşti superbe… Nu vom vorbi despre Techir şi măgarul său, mitul emblematic al acestor meleaguri, ci despre un nume mai puţin cunoscut al acestui frumos orăşel dobrogean. Înainte de a se numi Techirghiol (Lacul lui Techir), el s-a numit Tekfur Golu (Lacul vărgat) şi chiar Tekfur Koy (Satul vărgat). Termenul de vărgat îi vine de la culoarea stranie pe care o are lacul adesea vălurit. În 1560 Tekfur-koy era o localitate importantă a Dobrogei otomane, reşedinţă de caza (unitate administrativă asemănătoare plasei). De unde ştim acest lucru? Din două firmane ale sultanului Soliman (Suleyman) Magnificul, documente adresate domnitorului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu şi în care se făcea referire la câteva aşezări din Dobrogea. Tekfur-koy era aşadar o localitate importantă şi este posibil ca la un moment dat să fi fost vizitată chiar şi de către Sultanul Soliman. Acesta trecuse prin Dobrogea în 1538 timpul unei campanii militare în Moldova (contra lui Petru Rareş). Ştim din jurnalul acelei expediţii că Soliman a ajuns atunci la Bulbul (Ciocârlia), Kara Muratli (Mihail Kogălniceanu de Constanţa), Carasu (Medgidia) şi Esterabad (oraş dispărut azi, din zona Târguşor) şi este foarte probabil să fi atins şi punctul Tekfur-koy. Legat de acest vechi nume al Techirghiolului avem şi o legendă, care asemenea tuturor miturilor are şi un sâmbure de adevăr. Se spune că, odată, de mult, turcii se luptau în Sudul Dobrogei cu bizantinii (!). Una dintre bătălii s-ar fi purtat, zice povestea, chiar pe malul Lacului Vărgat. Înaintea luptei, otomanii s-au aşezat la rugăciune, cadiul a cerut ajutor lui Allah iar apoi toţi soldaţii au strigat în cor Dumnezeu să ne ajute, Tekpur (potrivit sursei, Analele Dobrogei, serie veche). Potrivit unei alte variante Tekir are şi sensul a ceva ce se învârte asemeni unei roţi. Sunt poveşti fel de fel legate de vechiul Techirghiol. Pe atunci, pe vremea lui Soliman Magnificul, era un oraş important. A decăzut apoi, din cine ştie ce motive, pentru a renaşte în secolul XIX iar astăzi dăinuie în continuare, cu ale sale poveşti minunate…

[codepeople-post-map]

Poveşti din Pădurea Letea

Patria cailor sălbatici, ultimii cai liberi ai Europei… Este şi singurul loc de pe bătrânul nostru continent unde prin hăţişuri se găsesc liane lungi şi mlădioase, imposibil de rupt chiar şi de către cel mai puternic dintre oameni. Pădurea Letea este un tărâm magic, care, cum altfel, a născut mereu poveşti. Unele sunt greu de crezut dar au supravieţuit decenii de-a rândul şi dau locului un farmec aparte. Aşa este legenda viperelor din copaci, cele care la începutul secolului (spune tradiţia locului) îşi pândeau prada de pe ramurile bătrâne, se încordau şi săreau asupra victimei fie aceasta mică rozătoare a pământului, jivină de talie medie sau chiar fiu al lui Adam. Greu de crezare, dar bătrânii Letei spun că vipera pădurii chiar ataca astfel, pe vremuri, omul. Specialiştii spun că este doar o poveste menită să sperie copiii şi să îi împiedice să se avânte singuri prin pădure. Cine ştie… Tainele sunt multe, aşa cum sunt şi cele ale numelui purtat de această Pădure. Unii îl traduc ca sălaş de vară dar mulţi preferă să îi lege numele de o altă poveste. Aceasta din urmă spune că Letea vine de la Lete, numele unei frumoase cadâne, favorita unui paşă. Se spune că frumoasa şi-ar fi pierdut viaţa chiar în codrii grindului, cu sute de ani în urmă, şi că pentru ca numele ei să nu fie uitat niciodată, turcul a botezat astfel locul… O simplă poveste, veţi spune… o poveste frumoasă, care mai dă însă un pic de magie acestui tărâm de basm….

sursă foto – infopensiuni.ro

[codepeople-post-map]

Sorbul Mării – Legenda monstrului din bătrânul Pont

Se spune că toate apele pământului au câte un stăpân mitic, un Sorb, monstru uriaş asemănător peştilor ce adesea îi pedepseşte pe muritori pentru că au încălcat legile firii şi ale naturii. Şi mai spun legendele lumii că cel mai mare Sorb dintre toate aceste făpturi ar fi cel al Mării Negre. Are solzi strălucitori, tari ca oţelul şi ascuţiţi precum cea mai bună sabie… Când este supărat pe oameni, iese din palatul său din adâncuri, soarbe apele de suprafaţă, le învolburează şi face valuri grozave înecând laolaltă oameni, bărci şi alte vase. Când e secetă mare în Dobrogea se spune că Sorbul Mării a ieşit pe mal şi a sorbit apele râurilor şi la lacurilor, pentru a-i pedepsi pe muritori pentru diverse vini. Când soarbe apele lacurilor, ridică în ceruri şi broaştele, pe care le aduce apoi la pământ, odată cu ploaia… Lumea spune că arată ca un peşte uriaş, dar de fapt, nimeni nu l-a văzut vreodată bine… În Evul Mediu, ruşii şi românii de la gurile Dunării le povesteau genovezilor că Sorbul stă ascuns adesea într-un vârtej alb de ape şi că din el trage pe fundul mării păsări, corăbii şi uneori chiar şi insule. Uneori, este învăluit într-o ceaţă neagră şi deasă şi îşi aşteaptă prada… Zeci, dacă nu sute de bărci şi corăbii s-au prăpădit astfel de-a lungul timpurilor, cu tot cu nefericiţii de la bordul lor. Dar Sorbul nu e doar o poveste de demult… În timpul Războiului cel Mare, prin 44, un crucişător rusesc aflat cam la 100 de kilometri sud de Crimeea a intrat într-o ceaţă neagră cu străluciri verzui şi a dispărut pentru totdeauna. Soldaţii de pe alte vase au crezut că s-a scufundat din greşeală sau că poate l-a doborât vreun submarin însă pescarii Mării Negre ştiau cine poartă vina… Cel mai adesea, Sorbul face prăpăd pe lângă Gurile Dunării sau prin apropierea Insulei Şerpilor… Acolo se spune că ar exista şi palatul său dar adesea colindă întreaga Mare ajungând până la ţărmul bulgarilor sau la cel al turcilor… Unii spun că e doar un mit dar oamenii de la malul Pontului, când văd ceţuri negre cuprinzând apele ştiu că Sorbul s-a trezit şi este gata să facă prăpăd….

Bibliografie – worldwideromania.com – Mitologia Mării Negre

 Sursă foto – Ivan Aivazovski – Among the waves

[codepeople-post-map]

Legendele Cavarnei

În veacul al cincilea înainte de naşterea lui Hristos, grecii au întemeiat pe platoul Chirakman marele oraş Bizone. Colonie bogată şi înfloritoare, (în care locuiau greci din Milet şi traco-geţi) aceasta a dispărut aproape în întregime în anul 47 î.H când polisul coloniştilor a fost distrus de un cutremur devastator. Legenda spune că vreme multă mai târziu, doi fraţi de neam nobil  şi amândoi creştini, Gheorghe şi sora sa Cavalia s-au stabilit în aceste locuri. Iubitori ai Crucii, cei doi au construit în apropierea ruinelor o biserică mândră şi fără de seamăn. Oameni de peste tot veneau să se roage la această biserică minunată, iar mulţi dintre ei, tămăduiţi de beteşuguri după ce se rugau la icoane, au ales să rămână în apropiere. De la câteva case, s-au făcut zeci, apoi sute şi astfel, pe locul anticilor greci a răsărit frumosul oraş Kavarna (Krunoi, Karvuna), poate botezat astfel după numele frumoasei Cavalia… O altă poveste spune că oraşul actual ar fi fost întemeiat de fapt, undeva prin veacul al XIII de italianul Caverino (poate genovez, poate veneţian) şi că de aici i-ar veni numele oraşului. Cine poate ştii… Cavarna a rămas iar legendele sale de la mal de Pont Euxin au supravieţuit veacurilor…

Bibliografie –legende culese de Ion Ciomu, Drăgan Goceff – Analele Dobrogei – (1925-1938)

Sursă foto – advertisingromania.ro – ioan victor dragan – portul Cavarna 1938

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.