Sarichioi și legenda viței de vie

Sarichioi și legenda viței de vie

Sarichioi… o localitate tulceană desprinsă parcă din povești. Este satul cel plin de flori al lipovenilor și reședința comunei cu același nume.

În secolul al XVIII-lea, persecutați religios de Petru cel Mare și apoi de Ecaterina a II-a, lipovenii s-au așezat în Dobrogea, cei mai mulți dintre ei, pe malul Razimului (Razelm) acolo unde se puteau îndeletnici cu ce știau mai bine, și anume cu pescuitul.

La Sarichioi ajungi ușor… De la Babadag, renunți la drumul european ce te duce direct la Tulcea și faci dreapta pe o șosea în pantă. Mai întâi ajungi la Enisala, sat al comunei, celebru grație maiestuoasei cetăți medievale ce domină zona din vârful pintenului de stâncă.

Mergi mai departe și în scurt timp poposești în Sarichioi. Numele este turcesc și se traduce prin Satul Galben (sarî koy).

Gazda mea în Sarichioi este Vitali, fiu al satului, plecat însă de ani buni pentru a munci la Tulcea și mai apoi, la București. În grădina unui unchi de al său, ce ne-a primit cu mare drag, primesc un pahar de vin aproape negru, adus de la rece, tocmai bun pentru canicula zilei de vară. Este extraordinar și neașteptat de catifelat.

Vitali mă așteaptă să-mi termin paharul, zâmbește, apoi îmi spune mândru:

Este Negru de Sarichioi, cel mai bun vin de pe pământul ăsta!

Aflu că Negrul de Sarichioi a fost faimos decenii bune dar că vița de vie a fost răpusă de filoxeră și că acum este un soi foarte rar, pe care doar câțiva gospodari îl mai cultivă. Amicul meu mai spune:

– Acum mai bine de 100 de ani, tulcenii și bucureștenii beau Negru de Sarichioi în localurile lor luxoase. Vinul nostru ajungea chiar și la Constantinopole, unde era băut de mari diplomați… Vremurile alea au trecut, dar cine știe, poate că Negrul va fi din nou, odată, la loc de cinste…

Vitali știe că sunt avid de legende și îmi spune: Am vrut să te aduc aici pentru ați spune povestea vinului ăsta miraculos. Așa vei înțelege cum de a ajuns el, aici, în satul de pescari…

 

***

Iar povestea lui începe pe dată…

Bătrânii Sarichioiului spun așa… Acum mult timp, să fie mai bine de 120 de ani, peste sat și peste Razim s-a abătut o ploaie îngrozitoare, ce a ținut trei zile și trei nopți. Pescarii nu puteau ieși din casă și se gândeau cu groază că furtuna iscată le-a distrus plasele puse și că le-a risipit capturile. În a patra zi însă vremea s-a domolit iar norii s-au oprit din plânsul lor.

Toți pescarii au plecat degrabă. Ultima barcă era cea a bătrânului Sidor, bătrân ataman peste care însă anii se adunaseră puzderie, slăbindu-i vlaga. Sidor nu îl avea cu el decât pe nepotul Ivașca, un țânc de 10 ani, ce abia acum învăța meserie.

Sidor îi boscorodea pe pescarii ce îl lăsaseră ultimul, uitând că bătrânul era cel ce îi învățase meșteșugul. A pornit în cele din urmă, încercând fără succes să îi ajungă din urmă pe ceilalți…

Furtuna s-a pornit din nou spre seară, când toate bărcile se opriseră pe grindul Coșa, acolo unde lipovenii urmau să înnopteze.

Atunci s-a auzit și clopotul de alarmă,  cel al unei nave aflată în pericol.

Au trimis pe unul dintre ei în recunoaștere iar acesta s-a întors iute cu vestea… Dincolo de Golovița, chiar pe la Gura Portiței, un vas mare eșuase și era în mare pericol.

S-au gândit pe dată lipovenii să sară în ajutor dar vremea era rea chiar și pentru ei, le trebuia o călăuză încercată… L-au îmbunat pe bătrânul Sidor, cerându-i cu toții iertare pentru că nu îl așteptaseră la plecarea din sat. L-au numit ataman și imediat au plecat cu 15 luntre să salveze vaporul…

Vasul franțuzesc “Le Jour” venea din Marsilia și se îndrepta spre Sulina, atunci când furtuna îl lovise. La bordul său erau 40 de pasageri plus echipajul, dar și ceva marfă: arbuști, flori și lăstari și butuci de viță de vie… Calele se spărseseră cele mai multe dintre ele iar marfa începuse să fie luată de apă.

Lipovenii s-au înțeles cu căpitanul vasului, care le-a oferit pe dată o recompensă, așa cum cerea obiceiul. I-au luat pe toți în luntrele lor, i-au îngrijit și ospătat. După vreo două zile, când s-a potilit furtuna, naufragiații au ajuns la Tulcea, mulțumind salvatorilor lor.

După ce franțujii au fost salvați, lipovenii s-au întors în Sarichioi. Toți îl blagosloveau pe bătrânul Sidor, ce îi condusese cu pricepere prin furtună, aducându-le și bani buni la teșcherea.

Îl lăudau pe Sidor în timp ce făceau focul afară, pe malul lacului. Aruncau în flăcări vlăstare de lemn, adus de valuri până pe țărm. Lemnul acela mirosea straniu și arăta la fel…

Bătrânul Sidor a simțit asta, a venit să cerceteze și pe dată a înțeles că este viță de vie. A salvat butucii, i-a dus acasă și s-a îngrijit de ei…

Anii au trecut… Sidor a îmbătrânit și mai mult și n-a mai ieșit să pescuiască. A rămas însă cu vița de vie ce s-a ridicat mândră în curtea sa. A făcut vin bun din strugurii aceia mari și negri iar vinul a început să îl vândă la Tulcea, pe bani frumoși. Bătrânul Ataman nu a ținut vița doar pentru el, le-a dat butuci și celorlalți săteni.

“Așa a ajuns Sarichioiul să aibă vie” își încheie povestea Vitali și mai îmi turnă un pahar de Negru. L-am sorbit încet, nu înainte de a închina în memoria bătrânului Sidor, cel ce i-a salvat pe franțuji de la moarte și care a cultivat întâia oară Negrul de Sarichioi…

 

Bibliografie (parțial)

– Victor Crăsescu – “Cum a căpătat Sarichioiul vie” Antologia Dobrogei, Casa Școalelor București 1928, Prozator și Poeți

Nicolae C. Ariton – Ce beau tulcenii pe la 1870, publicat pe 28 iulie 2014, mistereledunarii.wordpress.com

sursa foto – romaniadacia.wordpress.com – sarichioi (autor neidentificat)

[codepeople-post-map]

Moartea banditului Cocoş

Opt ani de zile tâlhărise Gheorghe Stroe prin satele Deltei, făcând mare prăpăd şi aducând mari necazuri oamenilor simpli şi gospodari. Era un bandit de cea mai joasă teapă, nicidecum un haiduc care fură de la bogaţi pentru a da la sărmani. Lumea îl ştia după poreclă, Cocoş, poate pentru că se ţinea mereu falnic, drept şi cu capul sus, semănând cu cel ce stăpâneşte ograda rumânului cu stare.

Cocoş şi tovarăşul său Gherasim Ghersanof luaseră de soaţe două surori care îi ajutau mereu să comită fărădelegi. Ele conduceau bărcile prin stufăriş şi ştiau să tragă cu arma mai bine ca un pădurar al locului. Asta era toată banda pe care toţi jandarmii şi poliţaii chesturii tulcene nu reuşeau să o prindă de atâta amar de ani. Prădau cherhanale şi mori, furau din curţile şi casele oamenilor, îi băteau tare pe cei care aveau curajul să li se împotrivească, lăsau în urma lor doar sărăcie, sânge şi jale.

Sătenii din baltă erau disperaţi, tot făceau plângeri la oraş şi până la urmă fură auziţi şi de prefectul Grigore Vasiliu care puse recompensă de 100.000 de lei “pentru persoanele care vor prinde sau preda pe banditul Cocoş şi pe tovarăşul său Gherasim”. Acţiunile de prindere a bandei lui Cocoş s-au înteţit prin 1927, după uciderea celebrului Terente. Cocoş şi “Regele Bălţilor” se cunoscuseră bine şi îşi împărţiseră într-un fel Delta… Jandarmii nu au reuşit decât să despartă banda, Cocoş şi cumnatul său fiind nevoiţi să îşi părăsească soaţele şi să fugă departe, pe ostroave necunoscute…

A venit însă şi ziua de 21 septembrie 1929, când ruşii lipoveni de prin satele Deltei sărbătoreau Sfânta Maria pe stil vechi. Cocoş şi Gherasim se săturaseră de ascunzătoare şi au hotărât să meargă într-un sat, ca să facă rost de băutură. Aflaseră că în satele Principele Carol (actual Partizani) şi în Ilganii de Sus sunt destui jandarmi, aşa că se hotărâră se meargă în satul Principesa Ileana (actual Pătlăgeanca, comuna Ceatalchioi). Au mers cu fereală, pe uliţe întunecate şi prin grădinile oamenilor, până au ajuns la casa lipoveanului Arhip Epifan. Lumea din Deltă povesteşte şi acum că bandiţii şi Arhip ar fi fost, pe vremuri, prieteni şi tovarăşi de fărădelege, dar acest lucru nu s-a dovedit vreodată… Poliţiştii care au anchetat cazul spun că bandiţii Cocoş şi Gherasim au dat buzna în casa lipoveanului, strigând cine sunt ei şi cerând de mâncare şi băutură.

În acea seară, Arhip Epifan se afla la masă cu fiicele sale şi cu ginerii Irvan Ermalai Pandicav şi Dumitru Ancerof. Lipovenii s-au învoit să îi ospăteze dar i-au rugat pe venetici să lase deoparte armele, mai ales la acel ceas sfânt de sărbătoare. Aşa au făcut bandiţii şi s-au pus pe mâncare dar mai ales pe băutură. După pahare bune de tărie, bandiţii au ieşit afară să fumeze, căci în casa bătrânului lipovean nu era permis acest nărav. Poate nimic nu s-ar fi întâmplat dacă tâlharii, ameţiţi de alcool nu ar fi făcut o mare greşeală… Puseseră ochii pe una din frumoasele fiice ale lui Arhip şi cu gura mare spuseră că o vor fura, că li se făcuse dor de femeie… De soaţele lor nu mai ştiau nimic, poate muriseră, poate fuseseră prinse. Cocoş şi Gherasim vorbiseră fără teamă necrezând că lipovenii ar putea să li se împotrivească în vreun fel.

Ginerele Ancerof, proaspăt venit din armată, nu se împăca însă cu gândul răpirii nevestei sale… Puse imediat mâna pe carabina lui Cocoş şi ieşi în tinda casei.Socrul şi celălalt ginere îl urmară hotărâţi să îi pedepsească pe tâlhari pentru gândurile lor necurate. Lipoveanul cel tânăr trase două focuri spre bandiţi care, speriaţi şi cu mâinile goale, o luară la fugă prin grădina lui Arhip Epifan. Era o noapte cu lună plină şi se vedea afară mai ceva ca pe ziuă, aşa că Gherasim şi Cocoş nu prea aveau unde să se ascundă. Ermalai Pandicav luase şi el puşca lui Gherasim şi trăgea şi el după bandiţi.

Cocoş şi cumnatul său nu mai scăpară… se prăbuşiră la pământ, fiecare lovit de mai multe gloanţe. Încă mai respirau când lipovenii îi ajunseră… Muniţia se terminase aşa că cei trei îi loviră cu paturile puştilor, până când bandiţii îşi dădură sfârşitul. După aceea bătrânul Arhip merse după poteră, anunţând ce se întâmplase.

Aşa sfârşiră Cocoş şi Gherasim, cei pe care statul nu reuşise să îi prindă opt ani… Când se află despre moartea bandiţilor, la Tulcea şi la Bucureşti apărură tot felul de cereri pentru recompensă, de la o sumendenie de persoane care credeau că într-un fel ajutaseră la uciderea celor doi… Auzind de aceste cereri, prefectul judeţului Tulcea, Grigore Vasiliu a trimis pe 11 octombrie 1929 la Ministerul de Interne – Direcţia Administraţiei Generale Bucureşti raportul cu toate detaliile uciderii lui Cocoş, rezolvând astfel problema recompensei: “Suntem informaţi că unele persoane se prezintă la minister susţinând că ei au contribuit…la împuşcarea banditului Cocoş… pretinzând premiul… Dar nu sunt alte persoane decât cele comunicate prin raportul nostru de faţă, (persoane) cărora urmează să le distribuim premiul stabilit, vă rugăm a binevoi a dispune în consecinţă…”

Dacă Arhip Epifan şi ginerii săi au primit recompensa de la stat, asta nu mai ştim… Rămâne o taină şi dacă bătrânul lipovean a fost sau nu vechi tovarăş al tâlharului… Rămân doar faptele consemnate în dosare şi amintirea banditului Cocoş, ce atâta amar de ani a tâlhărit prin satele Deltei…

Bibliografie – Dobrogea în arhivele româneşti 1597-1989, coordonator Virgil Coman (Raportul prefecturii Tulcea adresat Ministerului de interne – document din 11 octombrie 1929 “privind uciderea banditului Cocoş, care împreună cu banda sa a terorizat 8 ani locuitorii din Deltă”)

Foto by Romeo Huidu – Danube Delta, romeohuidu.ro, sursa foto – romaniatourism.com

[codepeople-post-map]

Lipovenii – fiii Pădurilor de Tei şi stăpâni ai apelor

Ruşii lipoveni s-au aşezat în Dobrogea noastră cosmopolită în a doua jumătate a secolului XVII. Erau emigranţi staroveri, “de credinţă veche” (de rit ortodox vechi), prigoniţi şi persecutaţi de ţarişti după reforma bisericească a Patriarhului Nikon (1654). Au ales să îşi părăsească meleagurile natale de lângă Don şi Nistru, pentru a-şi putea păstra credinţa strămoşească şi au ajuns în provinciile Imperiului Otoman, care le asigura protecţie şi le garanta drepturile. Straniu este că doar în România, staroverii (popişti şi nepopişti – popovţi şi bezpopovţi) ce au emigrat din Rusia ţaristă au fost denumiţi lipoveni. Originea acestui nume trezeşte unele controverse încă. O teorie acceptată de o mare majoritate este că numele le vine de la “lipa”, în traducere tei, lemnul din care îşi făceau mai toate obiectele gospodăreşti şi mai ales ramele lotcilor lor pescăreşti. Alţii spun că, întrucât li s-a mai spus şi filipoveni, numele le-ar veni de la Filip de Oloneţ, personalitatea ce s-a opus reformei Bisericeşti a lui Nikon. O altă teorie sopune că termenul filipoveni ar veni de la sărbătoarea fillipovka, în timp ce o a patra ipoteză oferă ca origine a numelui lipova – un toponim mitic…Născuţi la marginile pădurilor de tei din Rusia natală, s-au aşezat în Dobrogea tot lângă zone împădurite, ce le aduceau aminte de meleagurile străbunilor. Au căutat, în acelaşi timp să fie la malul apei, pentru a se îndeletnici cu meseria învăţată din moşi strămoşi. S-au aşezat zeci de mii în localităţi precum Sarichioi, Dunavăţ, Jurilovca, Slava Rusă, Carcaliu, Ghindăreşti, Periprava sau Chilia Veche. Sunt fii ai Dobrogei de aproape trei secole şi au rămas la fel, harnici, calzi, tradiţionalişti şi pitoreşti, dând culoare meleagurilor noastre udate de-o parte şi de alta de apele Dunării şi de cele ale Mării Negre…

Bibliografie – Dr. Florin Stan “Istoria etniilor locale”; Filip Ipatiov “Ruşii lipoveni din România”

[codepeople-post-map]

O legendă dobrogeană a lui Petru Rareş

Un vechi cântec lipovenesc din bălţile Dunării noastre ne spune că voievodul Petru Rareş (1527-1538, 1541 – 1546) a fost ani buni pescar, trăind pribeag prin satele din Nordul Dobrogei. Mergea des la Galaţi să vândă peştele, pe care îl prindea însă pe canalele bătrânului fluviu. Fiul lui Ştefan cel Mare şi al Răreşoaiei a ajuns într-o zi într-un sat, unde a cunoscut-o pe Mariţa (Marica, Maria), o rusoaică frumoasă, de care s-a ndrăgostit nebuneşte. Şi au trăit fericiţi ani buni, până când în satul lor a ajuns vestea că Ştefăniţă Vodă a fost otrăvit. Moldova îl cerea domn acum pe Rareş, fiul lui Ştefan cel Sfânt. Pescarul plecă la Suceava să ia domnia, “cu alai şi oşti”, dar tocmai atunci tătarii “dădură năvală în satul lui de la Dunăre”, prădară tot şi o furară şi pe Mariţa, iubita sa. Când află vestea, Petru Rareş porni degrabă să îi pedepsească pe mişei. “S-a repezit domnul cu oşti la fraţii săi de la Dunăre, pe cai iuţi ca vântul, Îi alungă pe necredincioşi, Şi-i înecă în Mare”. Trecu astfel prin foc şi sabie orice tătar întâlnit, dar de urma Mariţei nu a mai putut da niciodată. Cu inima zdrobită, Vodă s-a întors în Moldova şi a domnit cu dreptate ani buni. Nu s-a mai întors niciodată în Dobrogea cea frumoasă, ce îi amintea de iubirea sa pierdută…

Sursă bibliografie – , Valeriu I Grecu – Analele Dobrogei 1924-1927, serie veche

Sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Prânz cu lipoveni la Ghindaresti

Soare. Linişte. Apa Dunării clipoceşte leneş pe sub sălcii. Telefoanele mobile sunt moarte.
Într-o oală mare fierb bucăţi de crap, alături de feliile unor legume de grădină, străine de neamurile lor de hypermarket. La câţiva metri încep să sfârâie un batalion de scrumbii crestate la milimetru. Îţi pocnesc urechile de atâta linişte. Şi, e cald, spre zăpuşeală. Sub foişor e un strop de răcoare. Doar un strop, cât să le placă şi unor ţânţari destul de mari şi ciudat de leneşi, care zboară atât de în reluare, încât nici nu e nevoie să-i plesneşti nervos. Ajunge doar să-i prinzi uşor şi să-i îndrepţi în altă direcţie. Ei revin, la fel de lenevoşi şi iar îi alungi cu blândeţe, până când îşi găsesc victima în calul care paşte netulburat la o oarecare distanţă.
Undeva, la vreo zece metri de foişorul unde stăm ascunşi dimpreună cu mesele ţărăneşti de lemn şi cu suratele bănci, la fel de tărăneşti, două vaci pasc smocuri de iarbă. Mă apropii să le fotografiez. Una dintre ele mă priveşte uman, se apropie şi mă adulmecă precum un câine curios, după care face doi-trei paşi înapoi şi bate timid din copite. Plec. Mă sfidează cu o privire de vaca şi îşi reia tunsul smocurilor de iarbă.
Mănânc şi-mi place. Horpăi din castronul cu ciorbă, în timp ce un comesean îmi spune pentru a treizecea oara în viaţă povestea cu apa de Dunare din care fac lipovenii borşul ăsta delicios. Nu-l întrerup. Poate că i-aş zice ceva, dar ar însemna să mă opresc din înghiţit. Îl aprob mârâind şi continui să clănţăn din bucăţica de crăpcean dulce, cu determinarea dulăului care a descoperit osul vieţii lui.

Sorb cu nesaţ o ţuică bună, cu gust de ţuică. Ronţăi o scrumbie, folosind netulburat degetele, pe care mi le ling cât se poate de natural. Mi se pare foarte potrivit, aproape ca un gest de supremă recunoaştere a măiestriei bucatarului care m-a convins sa mănânc pentru prima oară în viaţă dintr-un peşte, care are un milion de oase gata sa se împlânte în gâtlejul unui necunoscator de oraş, pripăşit din întâmplare (invitaţie) la malul fluviului.
Viaţa are deliciile ei.

Ghindăreşti – Jarcovia, scordoleaua de ştiucă şi vinul alb

Cum vii de la Hârşova, pe drumul spre Constanţa, un indicator te invită să faci dreapta spre comuna Ghindăreşti. Am urmat “sfatul” acum doi ani, la invitaţia unui fost coleg de armată, Filip, a cărui familie trăieşte de generaţii bune în localitatea de pe malul Dunării. Ca orice dobrogean care se respectă, ştiam câte ceva despre lipoveni, dar nu fusesem niciodată într-o comunitate precum cea din Ghindăreşti. Am avut senzaţia că m-am întors în timp: pe străzi părea să fi ieşit toată suflarea comunei, costumată ca de sărbătoare: bărbaţi îmbrăcaţi în port popular, cu cizme de piele, cămăşi înflorate prinse cu cingători mari, neveste rumene şi voinice purtând fuste, bluze şi baticuri viu colorate şi fete cu ochii albaştri îmbrăcate în sarafane şi purtând pe umeri, pe sub baticuri, cozi lungi şi împletite. Odată ajuns la Filip acasă, am aflat că în fiecare duminică, majoritatea localnicilor merg la biserică, aşa explicându-se mulţimea pe care eu o întâlnisem pe uliţe.
Familia prietenului meu plecase de curând spre aceeaşi destinaţie, astfel că am avut timp vreme de un ceas sau două să ne depănăm amintiri. Au venit apoi tatăl Alioşa, mama Alyona şi sora cea mică Darya, o puştoaică de vreo 19 ani cu ochii albaştri ca marea şi părul de un galben aprins. Ne-am aşezat apoi la masă, afară sub boltă, dintr-un loc de unde puteam vedea în spatele gospodăriei vălurind cuminţi apele Dunării. Tanti Alyona a adus cratiţa cu jarcovia, o specialitate lipovenească de care până în acea zi nici nu mai auzisem. Nea Alioşa s-a scuzat că nu pescuise în ziua de sărbătoare, dar jarcovia m-a făcut imediat să uit de peşte. Carne de porc, tăiată mărunt, aşezată printre rânduri de ceapă şi de castraveţi acri, toate formând împreună o delicatesă ce ţi se topea practic în gură. Şi pentru că acreala castraveţilor nu era de ajuns pentru a “spăla” greutatea mâncării, am apelat la vinul alb al gazdelor mele, producţie proprie din bolta ce ne ferea în acea zi de soarele verii.

Ghindaresti - Constanta
Spre amiază, am stat la taclale cu Filip dar şi cu Volodya, viitorul său cumnat, cel ce părea să o soarbă din priviri pe Darya, la fiecare apariţie a acesteia în jurul mesei de oaspeţi. La ceas de seară am gustat pampuşki (un fel de plăcintă cu brânză), ascultând cântecele bătrâneşti ale unei vecine venite în vizită. A doua zi, chiar înainte de plecarea spre casă, ne-am pus din nou la masă, de această dată pentru a mânca din scordoleaua de ştiucă, un alt produs gustat în premieră de către mine la Ghindăreşti. Filip mi-apovestit că peştele a fost ţinut la sărat câteva zile, lăsat apoi la desărat câteva ore, fiert şi pus  în interiorul unui piure de cartofi, asezonat cu mujdei şi oţet, după gust. Din păcate, nu mai era timp de vin alb, astfel că a trebuit să mă desprind de masa din curte, să mă urc în maşină şi să mă întorc în zgomotosul şi urbanul secol XXI. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de orele petrecute la Ghindăreşti şi îmi promit mereu să mă întorc acolo. Filip lucrează acum la Bucureşti şi la telefon, îmi povesteşte adesea ce alte reţete minunate mai ştie mama sa.
Ne promitem amândoi ca la vară, când îşi va lua concediu, să ne vedem din nou la Ghindăreşti, pentru un nou experiment gastronomic, în satul ruşilor lipoveni, acolo unde timpul pare să fi rămas în loc….

 

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.