Dezastrul de la Abrittus (Moesia Inferior) – Primii împărați romani uciși în lupta contra “barbarilor”

Dezastrul de la Abrittus (Moesia Inferior) – Primii împărați romani uciși în lupta contra “barbarilor”

Una dintre cele mai importante bătălii ale istoriei antice a avut loc în vara anului 251 d.H într-un loc numit Abrittus. Este cunoscută și sub numele de Bătălia de la Forum Terebronii. A fost una dintre cele mai umilitoare înfrângeri suferită vreodată de romani și a contribuit decisiv la decăderea marelui Imperiu Roman.

Goții regelui Kniva, aliați cu alte neamuri așa-zis barbare (bastarni, taifali și vandali asdingi) și mai ales cu o puternică forță a dacilor carpi, au învins categoric o armată romană formată din 20.000 de soldați. În această bătălie, împăratul Romei, Decius (Traian Decius) a fost ucis în luptă. Aceeași soartă a avut-o și fiul său de 16 ani, Herenius Etruscus, devenit co-împărat (Augustus) cu puțin timp în urmă.

Abrittus este bătălia în care sunt consemnați așadar primii împărați romani uciși în bătălie de o forță străină. Eșecul roman a deschis calea triburilor germanice spre Sud și Vest, în provinciile imperiului, goții, în special, punându-și amprenta decisivă asupra evoluției Imperiului Roman în următoarele două secole.

Bătălia a avut loc în provincia Moesia Inferior, din care făcea parte și actuala Dobrogea.

Marea luptă s-a purtat în apropierea orașului bulgar Razgrad (la 1 kilometru distanță) iar această localitate se află azi la aproximativ 60 de kilometri sud de Giurgiu și la 93 de kilometri de Ostrov.

Pe locul bătăliei de la Abrittus, în anii 30 (din secolul trecut) a existat satul Abtat Calesi, care făcea parte din plasa Turtucaia, județul Durostor (regiunea Cadrilater ținea la acea vreme de România).

Fost prefect al Romei, Decius a uzurpat tronul Romei asasinându-l în 249 pe Filip Arabul și declarându-se Augustus cu ajutorul armatei. Noul împărat era conservator și i-a persecutat pe creștinii din tot imperiul, care refuzau să își renege credința. Mai mult, în timpul domniei sale Imperiul a fost răvășit de o epidemie de ciumă (Ciuma Ciprian – numită așa după un episcop care a descris-o).

Decius a venit în Moesia pentru a stopa atacurile goților aliați cu dacii liberi din neamul carpilor. Kniva și aliații săi au asediat Marcianopolis iar apoi au cucerit Philippopolis (azi Plovdiv) cu ajutorul comandantului roman Priscus care apoi s-a declarat împărat al Romei sub protecție gotă. Acțiunile carpo-gote l-au obligat pe Decius să îi confrunte pe străini cât mai repede (în iunie sau iulie 251 d.H.). Mai numeroși decât legiunile romane (4, sau chiar 6 legiuni după unele surse) goții au câștigat clar confruntarea purtată pe malul unui râu (după unele surse – azi Beli Lom). Ei au avut pierderi mici, pe când cele ale romanilor au fost foarte grele.

Despre moartea lui Decius, istoricul roman și autorul creștin din sec. IV, Lactantius a scris: „…a fost îndată înconjurat de barbari și nimicit împreună cu o mare parte a armatei sale. Și nu i s-a făcut nici cinstea unei înmormântări, ci dezbrăcat și gol, cum se cuvenea unui dușman al lui Dumnezeu. Și a zăcut pe pământ servind drept hrană fiarelor și păsărilor”. Fiul său a pierit tot în bătălie, ucis de o săgeată. Al doilea său fiu, Hostilian, rămas la Roma va fi recunoscut de Senat ca împărat dar va muri după câteva luni, de ciumă. Au continuat luptele interne pentru tronul Romei, uzurpările a diverși generali…

Abrittus a fost o înfrângere umilitoare pentru colosul cu picioare de lut numit Roma. Triburile germanice vor continua atacurile iar presiunea exercitată de ei va influența total soarta Imperiului. Peste mai bine de 120 de ani un alt împărat roman va muri în luptă contra goților iar acel eveniment va fi un dezastru și mai mare decât cel de la Abrittus. Dar aceasta este o altă poveste.

Multe evenimente au fost cele care au contribuit la decăderea Imperiului Roman. Cu siguranță însă, unul din acele momente a fost Dezastrul de la Abrittus, cel din Moesia Inferior…

[codepeople-post-map]

Bibliografie selectivă

  • Dicționar istoric, arheologic și geografic al României” OG Lecca, 1937, Editura Universul, București

  • Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, Vol.1 A-C

  • FONTES (Fontes historiae daco-romanae) Izvoare privind istoria României, II

Foto – Ludovisi Battle Sarcofagus – Scenă de război dintre romani și germanici – cca 251 d.H (In centru este reprezentat probabil Hostilian, fiul lui Decius)

Attalos Bestiarul – luptătorul cu fiarele

Bestiarul (bestiarius) era un tip anume de gladiator din timpul Imperiului Roman, cel care întotdeauna lupta împotriva unor animale sălbatice, periculoase. Acești „luptători cu fiarele” puteau fi întâlniți în toate amfiteatrele Imperiului, de la Roma și până în cele mai îndepărtate colțuri de provincii.

Luptele între gladiatori erau foarte apreciate de popor dar spectacolul oferit de bestiari era și el foarte gustat iar eroii săi erau foarte iubiți de către public. Și în Moesia Inferior (Dobrogea de azi) au trăit și luptat astfel de bestiari.

Unul dintre aceștia se numea Attalos (a nu se confunda cu martirul creștin de la Niculițel din sec. IV d.H) și a fost faimos în vremea sa, în sec.III d.H. A fost o vedetă a amfiteatrului de la Tomis, despre care am mai vorbit. El și-a găsit sfârșitul într-unul dintre spectacole și a fost înmormântat în zona Palazu Mare, cel mai probabil în cimitirul așezării unde își avea casa.

Toate informațiile despre acest Attalos le cunoaștem din stela sa funerară, descoperită în sec.XIX și care astăzi se găsește în lapidariumul Muzeului Național de Istorie a României București.

Inscripția sa a fost tradusă astfel de către specialiști: „Aici, trecătorule, zac eu, Attalos, luptător cu fiarele, care după ce am doborât în amfiteatru mulți tauri, am plecat, la cei morți, înfruntând un taur (bivol) sălbatic care m-a omorât”.

La Roma, bestiarii înfruntau lei, tigri, rinoceri etc dar într-o provincie ca Moesia se foloseau la spectacole în general urși, mistreți sau tauri.

Unii specialiști consideră că Attalos ar fi putut fi ucis de către un zimbru, un animal care trăia, în acele timpuri, în pădurile Carpaților.

Deasupra inscripției Attalos este reprezentat alături de soția sa. Acest lucru demonstrează clar că era un om liber, eptrnu că sclavii nu aveau voie să se însoare. De altfel, gladiatorii din sec. II – III erau, cei mai mulți dintre ei, oameni liberi, înscriși voluntari pentru astfel de spectacole.

Ani buni, Attalos bestiarul i-a încântat pe tomitani cu faptele sale de vitejie. S-a bucurat de aplauze, de faimă și de averi dar a plătit în cele din urmă prețul, cu sângele său…

Bibliografie – Revista Pontica, ISM II, Alexandru Ghe Sonoc – „Câteva considerații în legătură cu organizarea spectacolelor publice și percepția luptelor cu fiare și de gladiatori în Moesia Inferior, Regatul Bosporan și în Dacia Romană” – Acta Terrae Septemcastrensis II

Argutos – Un gladiator al Tomisului

În urmă cu aproximativ 1800 de ani, în cetatea Tomis exista un amfiteatru în care, periodic, aveau loc lupte de gladiatori. Ruinele edificiului se găsesc și astăzi sub un hotel aflat în apropierea mării, în zona Modern – Esplanada. Am mai vorbit în trecut despre protagoniștii acestor lupte antice, despre eroii arenei tomitane. Am scris despre Skirtos Dacul, o „vedetă” a acelor vremuri, iubit de popor datorită originii sale autohtone.

Astăzi ne referim la un alt gladiator al acelor timpuri (sec.II – III d.H), poate la fel de faimos ca Skirtos. Numele lui este Argutos. Stela sa funerară din calcar se află și astăzi în Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța, MINAC), într-una dintre sălile rezervate perioadei romane. Stela lui Argutos a fost descoperită în 1935, în capătul străzii Cuza Vodă, după o surpătură a malului. Nu este mare (are o înălțime de 67 de centimetri și o lățime de 34 de centimetri) dar povestea pe care o spune este una foarte interesantă.

Argutos gladiatorul este reprezentat în relief, într-un cadru. Este costumat în rețiar (retiarus), tipul de gladiator ce lupta cu un trident (furcă), ajutându-se de o plasă pentru prinderea adversarului. Argutos este surprins „din față, în mers, ținând tridentul în față” (sursă ISM II), dar având în stânga un pumnal și nu rețeaua (care nu apare în imagine). S-a concluzionat astfel că a fost surprins în timpul unui atac final.

Care este povestea acestui Argutos? Răspunsul îl aflăm în inscripția de deasupra sa și care a fost tradusă astfel de către specialiști: „ Aici, zac eu, Argutos, rețiarul, care am învins (în luptă), de șase ori; m-a înmormântat Orestes, spre amintire. Salutare, trecătorule!”.argutos-inscrip

După unele opinii, Argutos ar fi fost grec din Achaia. O altă ipoteză, solidă, este că Argutos ar fi fost o poreclă (lucru foarte obișnuit la gladiatori). Mai mult, potrivit lui Louis Robert („Les gladiateurs dans l Orient grec – Paris 1940” – sursă M.C. Streinu), Argutos este o simplă transcriere a cuvântului latin „argutus” adică „cel șiret, în luptă”.

Nu știm sigur dacă Argutos a murit în luptă dar este cert faptul că a repurtat șase victorii în arenă. Și mai știm ceva: că a fost înmormântat de Orestes (probabil tot poreclă, e nume de erou). Acest Orestes era fie un alt luptător, fie poate chiar șeful școlii de gladiatori (ludus) din care făcea parte Argutos, deci un lanista. Argutos era probabil un om liber, înscris voluntar într-un ludus, pentru a câștiga avere și faimă (în sec II – III tot mai mulți gladiatori sunt oameni liberi și nu sclavi sau condamnați)

Stela funerară a lui Argutos vine să întregească poveștile unui Tomis de acum aproximativ 1800 de ani. Cu siguranță, Argutos tomitanul a fost un star al acelor timpuri, a fost iubit de către popor, pe care a încercat să îl încânte cu abilitățile sale. Povestea sa a supraviețuit timp de aproape două milenii iar noi avem datoria de a nu îl uita.

Bibliografie

  • ISM II – 343(179), pag.307 („Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor” „Inscripțiile din Scytia Minor grecești și latine” vol II „Tomis și teritoriul său” – Colecție îngrijită de DM Pipppidi și I.I Rusu Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987 (seria II);

  • Analele Dobrogei” serie veche, 1935 (pag 137-143);

  • Marius Cristian Streinu – “Gladiatori și preoți la Gurile Dunării” – Revista de istorie militară;

  • Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu – “Tomis – Comentariu istoric și arheologic” – MINAC, Ed. Ex Ponto 2012

Sursă foto – Grabstele des gladiators Argutos – site: ubi-erat-lupa.org

Skirtos Dacul

În uralele mulţimii, Gladiatorul intră în arenă… Tomitanii îi strigau entuziasmaţi numele, mândri de eroul lor care de mai bine de doi ani de zile îi încânta cu actele sale de vitejie. Skirtos, băştinaşul get era un bărbat tânăr puţin trecut de 20 de ani, dar viaţa grea pe care o dusese lăsase deja urme adânci pe trupul său.

Se născuse om liber, nepot al unui fierar destoinic din Axiopolis, devenit cetăţean al Imperiului în urma acelei “Constitutio Antoniniana” decretată de împăratul Caracalla. Soarta fusese însă apoi crudă cu el şi cu familia sa. Mama îi murise pe când el avea doar vreo cinci ani, apoi tatăl îi plecase de acasă să facă negoţ peste Danubius şi nu se mai întorsese niciodată… Crescuse pe străzile oraşului, furase de copil doar pentru a avea de mâncare iar pe la 15 ani, omorâse fără să vrea un flăcău ceva mai mare decât el şi care făcea parte dintr-o bandă rivală de mici tâlhari.

Crima îl trimisese direct în temniţa castrului militar, unde stătuse vreo doi ani. Acolo, în haznaua aceea aducătoare de boli şi de moarte îl găsise nobilul Parmon din Ibida, venit la Axiopolis în căutare de sclavi. Pentru că nu mai erau multe războaie şi nici prea multe neamuri de înrobit, sclavii erau tot mai rari în Imperiu iar bogătaşii romani erau nevoiţi să îi cumpere direct din temniţe, de la diverşi paznici şi militari corupţi. Parmon avea nevoie de braţe de muncă şi asta fără prea multe cheltuieli. Aşa se întâmplă că Skirtos, cel născut liber deveni, dintr-o dată, sclav…

Purta şi acum pe mâna dreaptă stigmatul acelor vremuri, marca lui Parmon. Muncise un timp alături de alţi sclavi în ferma villei de la Ibida, apoi într-o zi, se luă la harţă cu un supraveghetor. Foarte tânăr dar extrem de voinic, Skirtos îi rupsese falca bărbatului dintr-o singură lovitură. Pricina încăierării nici nu şi-o mai amintea… Fortuna îi zâmbise în acea zi: În loc să fie biciuit sau chiar ucis pentru fapta sa, se trezi lăudat de Parmon, care îl luă imediat lângă sine ca paznic al familiei. Îi sluji nobilului ani buni iar într-o noapte, pe când se aflau la Histria pentru negoţ îl salvase de atacul unor tâlhari.

Această ultimă faptă îi schimbă soarta: Se trezi la 20 de ani eliberat din sclavie, Parmon mulţumindu-i astfel pentru că îi scăpase viaţa. Dar pentru că nu ştia să facă altceva decât să se lupte, după doar câteva zile intră de bună voie, ca om liber, voluntar “auctorati” în cel mai mare ludus al Moesiei Inferior, cel al lui Marcus Caspa, de la Tomis. Îi plăcuse acolo, îşi făcuse tovarăşi pe viaţă, trăise clipe minunate de desfrâu în compania unor sclave nubiene oferite drept recompensă de către lanista, petreceri udate din greu cu vin gros ca sângele de urs brun, licoare a zeilor adusă din Dacia cea muntoasă. Urmase apoi şi prima luptă în arena mare şi primul om ucis cu intenţie, pentru că fusese o confruntare “sine missione”, fără iertare… În următorii doi ani mai luptă de patru ori şi ieşi de fiecare dată învingător. Dobândi o mare faimă în întreaga provincie încă de la cea de a treia luptă, atunci când îl răpusese în arenă pe celebrul Hesta ilirul, cel care avusese peste 20 de victorii în arenă şi care luptase de câteva ori, cu succes, în legendarul Colosseum de la Roma. Publicul îl iubea şi Fortuna îi zâmbise din nou: era printre singurii gladiatori geţi din provincie şi la fiecare confruntare îi avea de partea sa pe băştinaşii mândri că au în arenă un campion al lor.

I se dusese vestea în provinciile învecinate şi lanista Caspa negocia la sânge orice apariţie a sa. Era cu atât mai căutat cu cât el era un raetiar spectaculos, cel îmbrăcat doar într-o simplă tunică de piele dar cu braţul stâng acoperit până la gât. Era mereu înarmat cu nelipsitul trident în mâna dreaptă şi avea întotdeauna pregătită în mâna stângă plasa de prins adversarul. La brîu purta un gladius pentru lovitura finală iar la spate îşi ţinea mereu un pumnal, pentru momente mai puţin prielnice ale luptei. Publicul era în delir atunci când “pescarul” învingea un secutor, un murmillo sau un thrax. Victoriile şi spectacolul făcut îi aduseră bogăţie. Dobândise rapid cheag, îşi cumpărase o casă doar a lui şi o cunoscuse apoi pe Samia, o metisă frumoasă rătăcită în Moesia, în drumul său de pe meleaguri necunoscute spre Roma cea atât de lăudată pentru frumuseţe…

Astăzi, în ziua Idelor lui Marte, în arena Tomisului, Skirtos cel însetat de sânge zâmbi cu plăsmuirea Samiei în gânduri… Samia cea dragă inimii sale urma să îi dăruiască în scurt timp un prunc, fără îndoială, un fiu…

Gladiatorul fu înterupt din visare de trâmbiţele ce anunţau sosirea adversarului său. Bineînţeles, era un secutor, un “urmăritor” care purta sabie şi o cască uriaşă, şi care se ascundea mereu în spatele unui scut mediu. Skirtos îşi măsură adversarul: era mai voinic cu el, mai scund, mai vârstnic… Un adversar care nu trebuia să îi opună prea multă rezistenţă… Salutară împreună loja în care se aflau guvernatorul provinciei şi patronul spriritual al oraşului, sponsorul Jocurilor, Anianus Aurelius Priscius. Dornic să îl impresioneze pe guvernator şi să îşi păstreze publicul dornic de sânge, Priscius promisese o luptă sine missione. Iar aceasta începu pe dată…

Skirtos înţelese imediat că îşi judecase greşit rivalul: secutorul era iute şi obişnuit să fenteze loviturile tradiţionale ale raetiarului. Lanistul Caspa îi spusese că nu se ştia mare lucru despre el, doar că era un străin din Nord, poate un veteran al armatei. Înaintea luptei, lui Skirtos nu îi păsase cine este adversarul său, acum însă ar fi vrut să afle mai multe despre el… Aruncă din nou plasa, încercând să îi prindă celuilalt piciorul stâng şi să îl trântească la pământ. Din nou, Străinul se feri la timp. Lupta continuă minute bune, fiecare reuşind să evite la timp loviturile voit finale ale celuilalt. Skirtos nu se temea însă de nimeni, nimeni nu îl răpusese vreodată şi nici în această zi nu avea să se întâmple acest lucru. Avea să ajungă teafăr acasă, alături de Samia sa dragă, cântând pruncului necunoscut singurul cânt ce şi-l mai amintea de la pierduta sa mamă.

Se grăbi să termine lupta, şi pentru prima oară în arenă, nu se gândi prea mult. Se bucură că tridentul îşi atinse ţinta, intrând adânc în şoldul Străinului şi îşi zise că asta fusese… Nu se aştepta la ceea ce urmă… Prăbuşit şi învins, secutorul îşi folosi gladiusul asemeni unui pumnal. Nereuşind să ajungă la raetiar, el aruncă sabia de parcă ar fi luat la ţintă un simplu copac. Lama se înfipse adânc, puţin mai sus de inimă… Skirtos făcu ochii mari, neînţelegând ce se întâmplă, apoi, pe măsură ce gândurile îi deveneau tot mai întunecate, scăpă din mâini tridentul. El era cel în picioare şi totuşi, tot el era cel învins!

Se lăsase tăcerea în amfiteatrumul Tomisului… Dacul căzu… Întins pe spate, Skirtos Campionul privi câteva clipe cum Soarele de deasupra sa devine tot mai ceţos şi mai întunecat. Pleoapele i se închiseră şi nici nu îl mai simţi pe străinul ce se ridicase. Se gândea doar la Samia, la pruncul nenăscut, la casă… Se gândea la viaţă…

A doua zi în zori, lanistul Marcus Caspa şi întristata Samia merseră în afara zidurilor oraşului Tomis, pentru a-i înhuma rămăşiţele celui ce fusese Skirtos Dacul. Pe piatra sa de mormânt, ce-l înfăţişa în arenă, un meşter plătit cu bani grei îi scrisese epitaful: “Eu, Skirtos Dakesis, om de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având ca locuinţă mormântul. Vă urez sănătate…”

sursa foto – europeana.cimec.ro – stela funerara a lui Skirtos Dacul – Muzeul National de Istorie a României Bucureşti

[codepeople-post-map]

Invazia costobocilor, dacii cei “străluciţi”

Koistobokoi! Străluciţii! Aşa li se spunea vitejilor şi neînfricaţilor daci liberi ce în urmă cu două milenii trăiau în Nordul Moldovei dar şi în zone din Maramureş sau Galiţia (zonă istorică împărţită azi între Polonia şi Ucraina). În 106, atunci când Dacia lui Decebal a fost cucerită de romani, costobocii au fost unul din neamurile rămase în afara zonei de influenţă a Imperiului. Izvoarele istorice ne spun povestea unui popor extrem de numeros şi foarte viteaz, condus de regi străluciţi precum Pieporus sau Bithoporus. Duşmani declaraţi ai romanilor, “străluciţii” au declanşat în a doua jumătate a secolului II una dintre cele mai devastatoare invazii asupra provinciilor stăpânite de romani. În anul 170, dacii din Nordul Moldovei atacă fulgerător şi Moesia Inferior, Dobrogea noastră, distrugând mai multe castre şi oraşe. O inscripţie descoperită la Tropaeum Traiani (Adamclisi) ne spune că un nobil get din oraş, Dazius Comozoi este ucis într-unul dintre atacurile invadatorilor. De asemenea ştim din alte două izvoare epigrafice că oraşul Callatis a fost atacat de aceşti străluciţi, fiind ulterior nevoie ca zidurile distruse ale cetăţii să fie reconstruite. Ordinul de reconstrucţie a fost dat de guvernatorul provinciei Valerius Bradua, care a luat o decizie similară şi pentru cetatea Tomis, şi ea afectată de un atac al costobocilor. Din Dobrogea, costobocii coboară în Tracia şi până în Attica, unde ajung să distrugă templul din Eleusis. Împinşi înapoi de romani, costobocii devastează timp de aproape doi ani provinciile nordice ale Imperiului (Moesia Inferior cu precădere). Între Dunăre şi Mare ei înregistrează însă o înfrângere însemnată în faţa romanilor conduşi de Iulius Vehilius Gratus Ilianus, soldaţii imperiului fiind ajutaţi în această bătălie şi de trupe militare ale geţilor dobrogeni. Invazia a avut loc în timpul împăratului Marc Aurelius (161-180). Ştim acest lucru întrucât după înfrângerea şi gonirea năvălitorilor, mai multe oraşe din Dobrogea, salvate de la distrugere, au ridicat altare de mulţumire şi pentru cinstirea cezarului salvator: Ulmetum (Pantelimon) în anul 172, Vicus Scenopetis în 176, Vicus Celeris (Vadu) în 177, Vicus Novus (Babadag) în 178. Invazia costobocilor a venit într-un moment delicat pentru Roma, atunci când Marc Aurelius era prins în războiul cu cvazii şi marcomanii. După anul 172, cea mai mare parte a costobocilor părăsesc Moesia Inferior şi se întorc în locurile de baştină. Amintirea atacurilor lor devastatoare din Dobrogea a dăinuit însă timp de aproape două mii de ani…

Bibliografie – Adrian Bejan – “Istoria Daciei Romane”, Giurescu – “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”, Ptolemeu

[codepeople-post-map]

Triburile getice din Dobrogea: Crobizii, regele Isanthes, obulensii şi sacii

Între apele Istrului şi cele ale bătrânului Pont au trăit mii de ani geţii cei neînduplecaţi, cei care credeau că sunt nemuritori. Au rezistat în faţa tuturor cuceritorilor, dârji şi curajoşi iar povestea lor a supravieţuit până în zilele noastre. Astăzi, noi dobrogenii cei de naţii amestecate, simţim că avem şi o parte din sângele acestor străbuni şi asta ne face poate să iubim şi mai mult acest pământ atât de râvnit de toţi.

Cine erau însă aceşti geţi dintre Dunăre şi Mare? Herodot, Phylachos şi Ptolemeu au scris despre crobizi, geţii dobrogeni conduşi de Isanthes, cel “renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui”. Având în vedere că Isanthes este menţionat de “părintele istoriei” Herodot (484-425 î.H), ştim că acest trib al crobizilor exista în secolul V, pe vremea când Scytia Minor (Dobrogea de azi) abia începuse a fi colonizată de greci. Strabon a scris că aceşti geţi se găseau în număr mare undeva între Tomis şi Callatis. Unii specialişti consideră că centrul puterii lor ar fi fost Amlaidina, o aşezare pe care astăzi unii o identifică în localitatea modernă 23 August.

Un alt trib getic consemnat de istoricii antici era cel al obulensilor, care trăiau tot în Moesia Inferior, probabil în apropierea Histriei, conform unor opinii. În Vestul provinciei, Ptolmeu îi menţiona pe oinensi. Sursele sunt din păcate sărace şi multe informaţii s-au pierdut. Ştim însă de la Vasile Pârvan, că în sec I î.H, la Sacidava (azi Rasova) exista o davă condusă de Roles, regele geţilor saci, clientelar Romei. El i-a chemat în Dobrogea noastră pe romanii conduşi de proconsulul Licinius Crassus pentru a-l ajuta împotriva altor regi geţi, Dapyx şi Zyraxes. Despre războiul din anul 28 î.H (vezi şi legenda peşterii Keiris) am mai povestit însă(https://goo.gl/cz2eZj; https://goo.gl/rqscNA). Nu ştim din nefericire cum se numeau triburile getice conduse de cei doi regi inamici ai lui Roles. Cunoaştem faptul că geţii au intrat în scurt timp sub stăpânire romană. Au rămas însă pe aceste pământuri şi şi-au continuat povestea iar noi le păstrăm şi acum amintirea şi poate le-am moştenit şi dârzenia sau curajul care îi înspăimânta chiar şi pe cei mai viteji soldaţi ai Romei…

Bibliografie – Revista Pontica; Al. Suceveanu, Poenaru Bordea, Preda – “Neamurile şi triburile tracice”, Ptolemeu, Strabon, Vasile Pârvan – Getica

 [codepeople-post-map]

Taina lui Ulfila, episcopul din Moesia Inferior

Istoricul roman Iordanes a fost cel care a comis la un moment dat o gravă eroare într-una dintre operele sale “De origine actibusque getarum” (!), confundându-i pe goţii de origine nordică cu geţii noştri străbuni. De la această greşeală pornim şi noi, încercând să stabilim cine a fost de fapt, Ulfila, cunoscut ca episcopul creştin care i-a convertit la arianism pe goţii şi vizigoţii ajunşi în Moesia Inferior (actuala Dobrogea) şi în Dacia. Este posibil ca acest Ulfila să fi fost de fapt un get? Concluziile le poate trage fiecare, după bunul plac, noi însă avem datoria de a prezenta strict faptele cunoscute. Wulfila (Ulfila) a fost tradus ca “Micul Lup”, dar adepţii apartenenţei sale getice vorbesc şi de varianta Vulfilia  (Vulpe). Se ştie că s-a născut în Sudul Europei în anul 310, că (potrivit lui Iordanes!) era pe jumătate got şi pe jumătate grec din Capadocia şi că a murit în anul 385. A scris o aşa-zisă Biblie pentru goţi, dar multă lume spune că această Carte Sfântă nu conţine aproape deloc cuvinte germanice, ci este mai degrabă un amestec de greacă, latină şi o altă limbă a cărei origine nu a fost clar definită. Uns episcop în anul 341, Ulfila arianul a propovăduit peste 30 de ani, atât în actuala Dobrogea cât şi pe teritoriul modernei Bulgaria. În secolele III – IV, Scytia Minor (Moesia Inferior) şi Dacia se confruntă cu migraţia goţilor.  Ei devin Federaţi ai Imperiului Roman şi primesc şi în Dobrogea pământ şi dreptul de a se aşeza în anumite zone, sub condiţia de a apăra provincia împotriva altor migratori. Sunt creştinaţi chiar de către Ulfila, devenind însă adepţi ai învăţăturii lui Arie (Arius), credinţă neacceptată însă de Biserică (considerată eretică), nici în Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), şi nici mai târziu în Sinodul de la Tyr (381). A fost Ulfila un episcop autohton al Dobrogei antice?  I-a convertit el la creştinismul arian şi pe unii dintre geţi dintre Dunăre şi Mare? Acestea sunt întrebări la care probabil nu vom afla niciodată răspunsuri clare. Să nu uităm că arianismul era foarte dezvoltat la sfârşitul veacului IV, atunci când însuşi împăratul Romei, Flavius Valens (364-378) încerca să impună secta (fără succes) creştinilor din cetatea Tomis, păstorită atunci de episcopul Bretanion. Erezia ariană care considera că Isus Cristos nu are caracter divin a intrat în declin pe la sfârşitul secolului V, principalii săi adepţi, ostrogoţii, vizigoţii şi vandalii nefiind acceptaţi de restul bisericii drept credincioşi ai Bisericii Clasice.

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.