Sarichioi și legenda viței de vie

Sarichioi și legenda viței de vie

Sarichioi… o localitate tulceană desprinsă parcă din povești. Este satul cel plin de flori al lipovenilor și reședința comunei cu același nume.

În secolul al XVIII-lea, persecutați religios de Petru cel Mare și apoi de Ecaterina a II-a, lipovenii s-au așezat în Dobrogea, cei mai mulți dintre ei, pe malul Razimului (Razelm) acolo unde se puteau îndeletnici cu ce știau mai bine, și anume cu pescuitul.

La Sarichioi ajungi ușor… De la Babadag, renunți la drumul european ce te duce direct la Tulcea și faci dreapta pe o șosea în pantă. Mai întâi ajungi la Enisala, sat al comunei, celebru grație maiestuoasei cetăți medievale ce domină zona din vârful pintenului de stâncă.

Mergi mai departe și în scurt timp poposești în Sarichioi. Numele este turcesc și se traduce prin Satul Galben (sarî koy).

Gazda mea în Sarichioi este Vitali, fiu al satului, plecat însă de ani buni pentru a munci la Tulcea și mai apoi, la București. În grădina unui unchi de al său, ce ne-a primit cu mare drag, primesc un pahar de vin aproape negru, adus de la rece, tocmai bun pentru canicula zilei de vară. Este extraordinar și neașteptat de catifelat.

Vitali mă așteaptă să-mi termin paharul, zâmbește, apoi îmi spune mândru:

Este Negru de Sarichioi, cel mai bun vin de pe pământul ăsta!

Aflu că Negrul de Sarichioi a fost faimos decenii bune dar că vița de vie a fost răpusă de filoxeră și că acum este un soi foarte rar, pe care doar câțiva gospodari îl mai cultivă. Amicul meu mai spune:

– Acum mai bine de 100 de ani, tulcenii și bucureștenii beau Negru de Sarichioi în localurile lor luxoase. Vinul nostru ajungea chiar și la Constantinopole, unde era băut de mari diplomați… Vremurile alea au trecut, dar cine știe, poate că Negrul va fi din nou, odată, la loc de cinste…

Vitali știe că sunt avid de legende și îmi spune: Am vrut să te aduc aici pentru ați spune povestea vinului ăsta miraculos. Așa vei înțelege cum de a ajuns el, aici, în satul de pescari…

 

***

Iar povestea lui începe pe dată…

Bătrânii Sarichioiului spun așa… Acum mult timp, să fie mai bine de 120 de ani, peste sat și peste Razim s-a abătut o ploaie îngrozitoare, ce a ținut trei zile și trei nopți. Pescarii nu puteau ieși din casă și se gândeau cu groază că furtuna iscată le-a distrus plasele puse și că le-a risipit capturile. În a patra zi însă vremea s-a domolit iar norii s-au oprit din plânsul lor.

Toți pescarii au plecat degrabă. Ultima barcă era cea a bătrânului Sidor, bătrân ataman peste care însă anii se adunaseră puzderie, slăbindu-i vlaga. Sidor nu îl avea cu el decât pe nepotul Ivașca, un țânc de 10 ani, ce abia acum învăța meserie.

Sidor îi boscorodea pe pescarii ce îl lăsaseră ultimul, uitând că bătrânul era cel ce îi învățase meșteșugul. A pornit în cele din urmă, încercând fără succes să îi ajungă din urmă pe ceilalți…

Furtuna s-a pornit din nou spre seară, când toate bărcile se opriseră pe grindul Coșa, acolo unde lipovenii urmau să înnopteze.

Atunci s-a auzit și clopotul de alarmă,  cel al unei nave aflată în pericol.

Au trimis pe unul dintre ei în recunoaștere iar acesta s-a întors iute cu vestea… Dincolo de Golovița, chiar pe la Gura Portiței, un vas mare eșuase și era în mare pericol.

S-au gândit pe dată lipovenii să sară în ajutor dar vremea era rea chiar și pentru ei, le trebuia o călăuză încercată… L-au îmbunat pe bătrânul Sidor, cerându-i cu toții iertare pentru că nu îl așteptaseră la plecarea din sat. L-au numit ataman și imediat au plecat cu 15 luntre să salveze vaporul…

Vasul franțuzesc “Le Jour” venea din Marsilia și se îndrepta spre Sulina, atunci când furtuna îl lovise. La bordul său erau 40 de pasageri plus echipajul, dar și ceva marfă: arbuști, flori și lăstari și butuci de viță de vie… Calele se spărseseră cele mai multe dintre ele iar marfa începuse să fie luată de apă.

Lipovenii s-au înțeles cu căpitanul vasului, care le-a oferit pe dată o recompensă, așa cum cerea obiceiul. I-au luat pe toți în luntrele lor, i-au îngrijit și ospătat. După vreo două zile, când s-a potilit furtuna, naufragiații au ajuns la Tulcea, mulțumind salvatorilor lor.

După ce franțujii au fost salvați, lipovenii s-au întors în Sarichioi. Toți îl blagosloveau pe bătrânul Sidor, ce îi condusese cu pricepere prin furtună, aducându-le și bani buni la teșcherea.

Îl lăudau pe Sidor în timp ce făceau focul afară, pe malul lacului. Aruncau în flăcări vlăstare de lemn, adus de valuri până pe țărm. Lemnul acela mirosea straniu și arăta la fel…

Bătrânul Sidor a simțit asta, a venit să cerceteze și pe dată a înțeles că este viță de vie. A salvat butucii, i-a dus acasă și s-a îngrijit de ei…

Anii au trecut… Sidor a îmbătrânit și mai mult și n-a mai ieșit să pescuiască. A rămas însă cu vița de vie ce s-a ridicat mândră în curtea sa. A făcut vin bun din strugurii aceia mari și negri iar vinul a început să îl vândă la Tulcea, pe bani frumoși. Bătrânul Ataman nu a ținut vița doar pentru el, le-a dat butuci și celorlalți săteni.

“Așa a ajuns Sarichioiul să aibă vie” își încheie povestea Vitali și mai îmi turnă un pahar de Negru. L-am sorbit încet, nu înainte de a închina în memoria bătrânului Sidor, cel ce i-a salvat pe franțuji de la moarte și care a cultivat întâia oară Negrul de Sarichioi…

 

Bibliografie (parțial)

– Victor Crăsescu – “Cum a căpătat Sarichioiul vie” Antologia Dobrogei, Casa Școalelor București 1928, Prozator și Poeți

Nicolae C. Ariton – Ce beau tulcenii pe la 1870, publicat pe 28 iulie 2014, mistereledunarii.wordpress.com

sursa foto – romaniadacia.wordpress.com – sarichioi (autor neidentificat)

[codepeople-post-map]

Povestea unui naufragiu

Nimeni nu își mai aduce aminte sub ce pavilion naviga acea corabie… Poate era unul al Albionului, poate era al francezilor lui Bonaparte, sau poate al grecilor, dar marinarii de la bord erau un amestec de nații, printre ei numărându-se și câțiva români de-ai noștri. Și se mai știe ceva: că pe căpitan îl chema George, chiar dacă el pronunța ciudat acel nume, în limba mamei sale ce îl născuse cu vreo 40 de ani în urmă, într-un sat de la marginea țării aceleia cu munți înalți, unde plouă aproape întreg anul.

Marinar de-o viață, George străbătuse mări și oceane și înfruntase furtuni îngrozitoare. Marea asta Neagră, în care se aflau ei acum, în drum spre Constantinopole, ajunsese însă să îl descumpănească pe bătrânul lup de mare. Când nu te așteptai, ea se tulbura dintr-o dată, devenea întunecată ca străfundurile Iadului și parcă fierbea, ridicându-se în valuri uriașe, gata să înghită orice vas. Așa era și în acea zi…

Furtuna se pornise dintr-o dată, la ceas de seară, după ce toată ziua fusese liniște și pace. Corabia se legăna asemeni unei coji de nucă, în fiecare clipă părând gata să se lase înghițită de valurile lacome ce îi măturau puntea. După vreo două ore de luptă cu ploaia, vântul și valurile, unul din mateloți văzu țărmul. Se apropiau de Sulina, dar erau încă departe de Port. Căpitanul părea lipit de cârma sa, hotărât să ajungă la malul salvator. Și îl găsi în cele din urmă, dar vântul îi izbi din spate atât de tare încât lemnul scoase „scrâșnete” de moarte, strivindu-se de țărmul acela valah. Se fixară în grind, izbindu-se violent. Vreo doi marinari se răniră tare, dar ca prin minune, niciunul nu trecuse încă în lumea celor drepți. Acolo, unde eșuaseră, vântul nu era așa de tăios ca în larg, unde furtuna continua să ridice și să învârtă „munți” uriași de apă.

De pe punte, echipajul putea vedea în depărtare luminile portului Sulina. Trudiți și temători ca furtuna să nu îi lovească din spate, marinarii se hotărâră să lase barca cea mare la apă și să meargă pe canalul ce îl vedeau în față, până la Port. Misie ușoară, căci apa aici era mult mai liniștită. Căpitanul încercă să îi oprească, dar ce să faci singur în fața unei mulțimi aflate în pragul disperării?

Căpitanul George își văzu oamenii cum pleacă spre luminile salvatoare, iar apoi se trezi singur. Ca prin minune, după mai puțin de un ceas, furtuna se opri, iar Marea Neagră deveni iar liniștită, și nimic nu părea să arate că în acea zi înghițise pe cuprinsul său un mare număr de corăbii. Dimineață, George cercetă vasul și văzu cu bucurie că erau mai puține stricăciuni decât crezuse. Cu experiența altor eșuări, George Britanicul făcu ce făcu și reuși să readucă vasul înapoi la plutire.

Pe la orele amiezii, intră singur în micul port românesc, reușind să tragă la mal, sub privirile uimite ale localnicilor. Imediat ce nava fu în siguranță, George coborî pe mal și într-o greacă pe care o învățase pe mare, de la un prieten, vru să afle de soarta oamenilor săi.

Nimeni nu știa însă nimic de aceștia, nicio barcă nu ajunsese cu o noapte înainte la Sulina. Unii vorbeau că poate s-au înecat, alții gândeau că poate fuseseră atacați de tâlhari. Poate îi înecase vreun Duh al Bălții, pedesindu-i astfel pentru rebeliunea lor… Fără nicio ranchiună pentru că îl lăsaseră singur, Căpitanul îi căută o săptămână întreagă, cu disperare, dar marinarii săi dispăruseră pe fața pământului, iar de soarta lor nu mai știu nimeni nimic, niciodată…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei 1920-1927, după Michel Vochino

sursă foto – pictură de Joseph William Turner /The shipwreck/1805

[codepeople-post-map]

Aișe Abla și povestea unui sat dobrogean – Șabla

Povestea citită într-o carte veche de mai bine de o jumătate de secol mi-a fost de curând confirmată de o rudă apropiată, născută și crescută în Sudul Dobrogei noastre, în localitatea (acum bulgărească) numită Șabla. Mulți aromâni au trăit ani buni în orășelul Șabla din regiunea Dobrici, laolaltă cu etnici musulmani, bulgari și bineînțeles, români.

Legenda locului ne întoarce în timp cu câteva sute de ani, pe vremea când acolo, la Capul Șabla, în cel mai estic punct al actualei Bulgaria, nu locuiau decât câțiva pescari. Într-o seară de toamnă târzie, stihiile naturii se dezlănțuiseră, Marea Neagră se tulburase peste măsură și năștea valuri uriașe, iar zeii păgâni ai fulgerelor și tunetelor începuseră să se sfădească între ei, acolo, în înaltul cerurilor.

Pescarii avuseseră timp să își adăpostească bărcile și să se tragă la adăpost, la focul sobei, așteptând vremuri mai bune, cu mult pește în plase. Dar apele KaraDenizului dobrogean nu erau pustii. Două corăbii de la Înalta Poartă fuseseră prinse de furtună, tocmai în larg, și erau gata să se scufunde. Un caic militar luase deja apă și marinarii abandonaseră puntea, căutând disperați salvarea în apele negre. Celălalt vas, mai mare și mai obișnuit cu valurile mari, se spropiase de nefericiți, încercând să îi pescuiască din apa ce parcă dorea cu îndârjire să le fie mormânt. Când caicul se scufundase deja în adâncuri, corabia încercă să își găsească drumul spre țărmul stâncos, pe care marinarii îl ghiceau la o milă distanță poate. Dar misia de a acosta la țărmul și el răvășit de furtună era și mai periculoasă, decât aceea de a rezista pe valuri. Corabia turcilor ajunse într-un sfârșit la țărm, însă se sfărâmă în colții de stâncă ascunși sub spuma valurilor. Numai urlete și vaiuri, oameni răniți căutând să se agațe de orice, de lemnul ud, sau de jumătatea unui catarg trăznit. Câteva ore mai târziu, marea cea nebună se liniști ca prin farmec, lăsând un rest de vas încremenit în stâncile de pe mal.

Mulți răniți căutau nisipul, într-o ultimă încercare de a se salva. Pescarii dobrogeni veniră la timp și îi adunară, dar rănile multora erau grave, iar viața le era în pericol. Atunci apăru și Aișe, văduva unui turc de mult ajuns în Raiul lui Mahomed. Femeia îi îngriji pe toți, așa cum învățase de mică într-un sat din Dobrogea noastră, măcinată de atâtea războaie. Trecură câteva zile și ca prin minune, toți cei care apucaseră să ajungă la țărm scăpară cu viață, mulțumită lui Aișe. Îi spuseră cu drag Aișe Abla, Sora cea Mare, cea care cu grijă, răbdare și pricepere, îi scăpase de primejdia morții.

Alte zile trecură și corăbii de la Pangalia (Mangalia) veniră să îi ia pe supraviețuitori. Aceștia îi purtară numele lui Aișe prin toate colțurile mărilor pe care ei le umblară în anii viitori. Și vorba se duse și parcă tot mai des, turcii, dar și românii sau bulgarii, veneau să își adăpostească vasele și bărcile, acolo, pe malul unde locuia Aișe Abla.

Cu anii, vechiul port pescăresc deveni un sat mare și prosper, cu han și tarabe pe care era adus peștele proaspăt din întreaga Mare Neagră. Se vede treabă că mulți marinari se și așezară acolo, pe pământul norocos în care Aișe Abla vindecătoarea, putea avea oricând grijă de tine. Cu siguranță, Sora cea Mare trăi mult timp de acolo înainte și cine știe, poate și-a găsit și un căpitan, alături de care să își ducă bătrânețile. Ce se știe însă este că orașul de azi îi poartă numele, devenind din Aișe Abla, Șabla…

Sursă bibliografie – Titus Cergău, Emanoil Papazissu „Legende dobrogene” 1946 (adaptare)

[codepeople-post-map]

Sursă foto – pictură de Ivan Aivazovsky – Ships in the stormy sea – 1866

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.