Hortensia Papadat-Bengescu, anii trăiţi la Constanţa şi alte amintiri dobrogene

Hortensia Papadat-Bengescu, anii trăiţi la Constanţa şi alte amintiri dobrogene

“Concert din muzică de Bach”, “Femeia în faţa oglinzii” sau „Fecioare despletite” sunt doar câteva dintre operele care au consacrat-o pe Hortensia Papadat – Bengescu drept unul dintre cei mai mari scriitori români. Puţină lume ştie însă faptul că aceste creaţii sus-menţionate precum şi multe altele dintre romanele, nuvelele şi schiţele sale au fost scrise în perioada în care ea a trăit efectiv la Constanţa, între anii 1921-1932. Artista s-a stabilit aici după ce soţul Nicolae Papadat a fost numit magistrat la Curtea de Apel Constanţa. Pe lângă operele create la malul mării, Papadat Bengescu (gălăţeancă prin naştere) a publicat şi o serie de articole în ziare locale precum “Marea Neagră”, „Dobrogea literară” sau „Plaiuri Dobrogene”. Nu şi-a făcut prea mulţi prieteni, preferând solitudinea camerei sale de creaţie dar ştim din dezvăluirile făcute ulterior, în cenaclurile literare din Bucureşti, că adora plimbările la ţărmul Pontului, la ceas de seară, în dulcea adiere a brizei. Hortensia Bengescu purta însă o mai veche dragoste Dobrogei noastre, încă din copilărie. Astfel, ştim că la vârsta de şase ani (n.r în 1882) s-a mutat împreună cu familia la Ostrov, pe malul Dunării, acolo unde tatăl său, maiorul de infanterie Dimitrie Bengescu fusese detaşat cu serviciul. Mulţi ani mai târziu, artista şi-aducea cu drag aminte de acele vremuri, petrecute “în casa cea bună a mamei Tudora”, o localnică. Iată ce scria despre acele frumoase timpuri: “ Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte creţe, din făină oacheşă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase şi vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheaţă sau purta sloiuri iar în casă, copila de mine auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărţiţi de restul lumii”. Dobrogea aceea văzută cu ochii de copil şi mai târziu, la maturitate, urbea Constanţa au ajutat-o pe Hortensia Papadat Bengescu să scrie rânduri de o frumuseţe tulburătoare. “Fecioare despletite”, “Balaurul” sau “Romanţă provincială” sunt alte câteva dintre operele publicate de scriitoare în timpul vieţii sale de la Constanţa şi întregesc seria de creaţii rămase în istoria literaturii române, pentru totdeauna…

Bibliografie – Marian Moise – Ţara Dorobanţilor de Fier

sursă foto – bibliotecalucianblaga.blogspot.com

[codepeople-post-map]

Legenda lacului Siutghiol

Odată, de mult, în locul lacului “cel dulce ca laptele” a existat doar ţarină, şi pe acel pământ era un sat mare şi bogat. Dar cum averea îţi ia uneori minţile, aşa şi oamenii de locuiau acolo deveniseră negri la suflet, zgârciţi şi nepăsători la nevoile altora, gândind doar la plăcerile şi trebuinţele lor. Doar o femeie de acolo, văduvă de ani buni, avea sufletul curat şi era gata oricând să îi ajute pe sărmanii ce uneori veneau pe lângă cătun. Şi femeia cea bună avea şi o fată frumoasă, abia ieşită din copilărie şi care la suflet începea să semene maicii sale. Într-o zi, pe când Femeia cea Bună era plecată să vândă de-ale gurii în Târgul de la Mare, în sat ajunseră nişte hoţi. Văzând că gospodăria Femeii este nepăzită, intrară acolo şi luară tot ce le pică în mână. Atunci o văzură şi pe fată, şi fermecaţi de frumuseţea ei, imediat o şi răpiră. Când dădeau să plece din sat, apăru şi Femeia cea Bună. Îngrozită, ea merse la gospodarii de pe uliţi să le ceară ajutorul, dar Bogaţilor puţin le păsa de suferinţa văduvei, dacă ei erau bine sănătoşi. Plină de jale, Femeia cea Bună nu putu face altceva decât să se roage Cerului să îi dea ajutor. Şi Dumnezeu o ascultă şi abătu asupra ţarinei şi satului o ploaie, cum nimeni nu mai văzuse vreodată. Ce ploaie, zic, potop, nu altceva…, mai vijelios şi îngrozitor ca cel de pe vremea Bătrânului Noe… Şi aşa crescură apele tulburi, că înecară pe dată totul şi satul de oameni răi, şi pe hoţi. Ca prin minune, fata răpită fu dusă de vârtejuri până la casa mamei care aştepta acolo, plină de speranţă. Căci, iată ce făcuse Cerul pentru Femeia Cea Bună. Salvase de la potop doar peticul de pământ pe care se găsea gospodăria Văduvei. Şi aşa se născură şi Lacul dar şi Insula de pe Siutghiol, acolo unde scăpate de griji, trăiră ani buni femeia şi cu fiica ei. Apoi, când văduva muri, Fata se căsători cu un om bun, venit dintr-un sat îndepărtat şi trăiră vreme lungă, în linişte şi pace, cu pruncii lor, acolo pe Insula născută din Potop…

Sursă poveste (adaptare) – Titus Cergău, legendă culeasă de la moş Rusu, din satul Canara

sursă foto – romania.infoturism.ro (postare Ion Carmen), Apus de soare pe Siutghiol

[codepeople-post-map]

 

 

Selim Paşa, Nasîn Vida şi insula de pe Siutghiol

Acum câteva sute de ani, într-un ţinut din Anatolia conducea un paşă drept şi bun la suflet, pe nume Selim. Dar el nu era nici pe departe milităros, precum alţi slujitori ai Sultanului, ci mai degrabă un cărturar, un vraci şi un cititor în stele. Şi mai avea Paşa Selim o “meteahnă” ce îi aducea numai neplăceri: avea încredere în oameni!. Într-o zi, la poarta palatului său veni un şarlatan însoţit de 50 de soldaţi. Omul acela îi arătă un firman fals de la sultan şi-i zise că a venit să îi ia locul.

Selim se încrezu în el, dar când ajunse la Stanbul află că fusese păcălit. Sultanul chiar se supără pe el şi îi spuse vorbe grele: “Mai bine să am ca slujitor un şarlatan isteţ, decât un molâu cinstit”. Când auzi acest lucru, Selim se întristă atât de tare, că se hotărî să îşi ia lumea în cap. Plecă de la Stanbul şi umblă ani buni prin toată împărăţia, căutându-şi loc de odihnă şi rugăciuni, până când ajunse în Dobrogea noastră.

De la nişte turci din satul Anadolchioi (n.a – Satul Anadolenilor, veniți din regiunea Anadolu, Turcia), află că, pe lacul “cel dulce ca laptele” Siutghiol se află Adaua (Insula) lui Vida Nasân, un loc minunat unde fostul paşă putea să îşi facă o casă. Nimeni din Anadolchioi (Anadalchioi) nu a ştiut să îi spună de unde venea acel nume, dar Selim nu se grăbea şi ştia, în înţelepciunea sa, că va afla odată, răspunsul.

Turcului îi plăcu peste măsură ostrovul acela şi peste nişte ruine vechi de piatră, îşi făcu el o casă mare şi frumoasă, printre stejari groşi şi vechi de sute de ani. Adesea, când se plimba prin curtea gospodăriei sale, găsea pietre însemnate cu slove de neînţeles, pe care nici chiar el, om învăţat, nu ştia a le desluşi.

Încercând să afle mai multe despre insula ce îi era acum lui casă, Selim merse şi prin satele din apropiere, fie ele musulmane sau valahe. Oamenii locului îi povestiră că, în vremuri neştiute, pe acel ostrov locuise un ghiaur (de altă religie decât musulman), venit din depărtări.

“Vorbea singur, era bun la suflet, dar mereu mâhnit. Avea un nume ciudat, greu de spus, dar lumea i-a zis Nasîn Vida (n.a. Publius Ovidius Naso!)”. Aşa îi spuneau localnicii, amintind că Nasîn Vida, cel ce mergea des la Kiustenge (Constanţa), a murit în Ostrovul de pe Siutghiol, acolo unde a şi fost înmormântat.

Selim era tare nedumerit de povestea aceasta, aşa că într-o zi, copie semnele de piatră şi le trimise la Stambul la prietenul său, marele înţelept Temirhan. Acesta le descifră şi îi dădu după un an răspuns că localnicii aveau dreptate şi că în acel loc trăise un mare cărturar de pe vremea Rîmului (Romei), „gonit de peste mări de către padişahul lui”. Selim căută ani de-a rândul mormântul cărturarului Nasîn Vida, dar nu reuşi să dea de urma acestuia. El trăi vreme multă, liniştit şi respectat de musulmani şi ghiauri deopotrivă, făcând numai bine şi ajutându-i pe cei sărmani.

Cât despre vorbele acelui Sultan ce îl supăraseră pe Selim şi îl făcuseră să ia drumul Dobrogei, ei bine, ele nu fuseseră adevărate: : Şarlatanul isteţ din Anatolia înşelă şi făcu mult rău Porţii, până când Sultanul înţelese că a greşit alungându-l pe acel pașă înţelept. Se spune chiar că ani mulţi îl căutase pe Selim, ca să îl pună din nou paşă, dar niciodată nu se gândi să dea de urma lui acolo, în Dobrogea, pe Ostrovul lui Nasîn Vida…

Sursă bibliografie (adaptare) – Titus Cergău “Insula lui Ovidiu”, Ed. Sport-Turism 1979, poveste culeasă de autor de la Toma Vartivar, plugar din satul Mamaia; Alexandru P. Arbore – “Din etnografia Dobrogei” – 1920

Sursă foto – turismde romania.ro

[codepeople-post-map]

Legenda din Pădurea Morţii

Nu foarte departe de graniţa cu Bulgaria, între satele Esechioi şi Almalău, pe raza comunei Ostrov, se găseşte o pădure bătrână de stejari, ce naşte de veacuri poveşti şi mituri fără seamăn. I se spune Pădurea Bătrână, Câsâca, sau Pădurea Morţii, iar localnicii se feresc să meargă prin acele locuri, având cu ei teama născută din povestirile străbunilor. Se spune că aceşti codrii au fost sădiţi, puiet cu puiet, în vremuri tare de demult, de o tânără tătăroaică ce a aruncat apoi asupra lor şi un blestem îngrozitor. La ceas de seară, bătrânii din satele de lângă Pădure, rostesc şoptit şi cu frică în sân, vorbele tătăroaicei: ”Cine va rupe o creangă sau va tăia un copac, pentru altceva decât zidirea unei geamii sau pentru închiderea unui mormânt, acela pe dată va muri”.

Blestemul tătăroaicei i-a ţinut pe toţi la distanţă, iar stejarii au crescut falnici, fără a cunoaşte vreo clipă tăişul toporului. Într-un an însă, la cea de seară de toamnă târzie, prin acele locuri ajunse şi o ceată de soldaţi, ce făcură tabără chiar în umbra Câsâcăi. Înfriguraţi şi fără să ştie de la început de blestem, oamenii se apucară să taie stejarii şi să rupă ramurile pădurii, pentru a face foc. Un sătean îi văzu când deja nelegiuirea se întâmplase şi oricum, soldaţii râseră fără frică, atunci când păstorul le spunea de primejdie. Omul merse apoi la vatră şi le povesti semenilor săi de grozăvie. A doua zi în zori, cu toţii se duseră să vadă ce s-a întâmplat cu străinii. Le găsiră tabăra, armele, caii şi jăratecul focului încă nestins, dar de ei, nicio urmă.

Muriseră toţi, zice-se, loviţi de blestem şi oamenii locului spun că trupurile lor sunt încă în desişul codrului, rămăşiţe pătrunse deja în pământul pădurii bestemate. Şi mai spun bătrânii din zonă că, noaptea, de te afli pe drumuri, aproape de Pădure, poţi vedea cum Tătăroaica se scoală din locul său de veci, dintr-un neştiut cimitir musulman, şi luminată de o palidă şi ciudată rază a lunii, merge printre stejarii săi, ca să îi vegheze…

Bibliografie (adaptare) – Ovidiu Dunăreanu “Cu bucuria în suflet – Păcuiul lui Soare şi alte povestiri din Dobrogea”

sursă foto – peterlengyelwordpress.ro (Rezervatia Naturală Pădurea Esechioi)

[codepeople-post-map]

Păcuiul lui Soare – Insula Misterioasă

La aproximativ 130 de kilometri de Constanţa, în apropierea comunei Ostrov, se găseşte una dintre cele mai pitoreşti zone a Dobrogei, Insula Păcuiul lui Soare, un petic de pământ smuls de Demiurg din malul Dunării şi împins până spre mijlocul fluviului. Se ajunge destul de greu până acolo, dar se merită orice efort depus.

De la Mânăstirea Dervent cobori înspre Dunăre, spre dig, pe un drum plin de gropi, care îţi pune la încercare atât autoturismul, cât şi abilităţile tale de conducător auto. Pe vremuri, ajungeai mai uşor, pe o cărare care trecea prin curtea Bisericii, dar de un an încoace, drumul e blocat de stâlpi de metal, călugării lăcaşului de cult săturându-se probabil de vânzoleala turiştilor dornici să meargă la pescuit. Asta este, alegi digul şi ajungi în cele din urmă la destinaţie. Majoritatea turiştilor campează pe malul Dunării, chiar în apropierea Casei Arheologilor.

Noi nu am venit însă doar la pescuit, aşa că mergem mai departe. Dăm unui localnic 20 de lei, ca să ne treacă cu barca, până pe peticul lung de pământ ce a împărţit fluviul în 2 canale. Ajungem repede pe o mică plajă sălbatică, stăpânită de luni bune de trunchiul putrezit al unui stejar uriaş, aruncat acolo de valurile fluviului. Suntem doar noi pe insulă, pentru că nebunia secolului XXI poposeşte aici doar în week-end, atunci când orăşenii din Călăraşi vin să facă plajă şi să îşi etaleze iahturile de zeci de mii de euro. Acum este însă linişte. Găsim uşor locul de campat, o limbă de nisip care a urcat curajoasă în pădurea deasă, un dar făcut de natură pentru cei care vor să se bucure de bogăţiile sale. După ce pregătim tabăra, găsim câteva momente pentru a admira peisajul: soarele aruncă stranii suliţe de raze peste ape, iar avaţii fac salturi la suprafaţă, la doar câţiva metri de mal, invitându-te parcă să încerci să îi prinzi. Nu avem timp acum de stat la soare, este momentul să vizităm cea mai de preţ comoară a Insulei.

La doar câteva sute de metri distanţă se găsesc ruinele unei cetăţi bizantine, unică în Dobrogea. Zidurile sale impunătoare impresionează şi astăzi şi ne spun povestea unui oraş medieval extrem de puternic. Povestea cetăţii a început, spun arheologii, în secolul X, pe vremea împăratului Ioan I Tzimiskes (cel Scund), cel care a ordonat construirea unui oraş pe această insulă. Timp de cinci secole, aici a funcţionat un port extrem de important pentru bizantini. Şi astăzi se pot vedea, (atunci când nivelul Dunării scade) ruinele turnurilor care păzeau odată vechiul oraş.

Mulţi leagă povestea Păcuiului de cea a Vicinei, o cetate misterioasă stăpânită în secolele XIII – XIV de către negustorii genovezi ce primiseră monopol comercial din partea Bizanţului. Vicina a fost cetatea care l-a dat pe Iachint (primul mitropolit al Ţării Româneşti), dar localizarea sa pe Insula lui Soare este încă subiectul unor aprige controverse, alte câteva judeţe disputându-şi “supremaţia” în problema Vicinei. Fie că oraşul genovezilor este sau nu la Păcui, această insulă îşi merită însă, cu prisosinţă, un loc de frunte în istoria Dobrogei medievale.

Despre insulă, mulţi dintre localnici spun că ar fi una plină de taine. Seara, la căldura focului de tabără, unii pescari vorbesc despre apariţii misterioase, despre fantome care se plimbă printre ruine şi despre bulgări strălucitori de energie care dansează la miez de noapte în apropierea corturilor, toate acestea fiind poveşti ce dau Insulei o aură minunată de mister. Vom porni în călătorie, în cealaltă parte a insulei, acolo unde lumina aproape că nu ajunge niciodată, dar despre asta merită să vorbim într-un alt articol dedicat acestei insule plină de taine…

[codepeople-post-map]

foto blogropedia.ro

 

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.