Răzeşii lui Kogălniceanu, Conu Dumitrache şi haiducul Aldea

Răzeşii lui Kogălniceanu, Conu Dumitrache şi haiducul Aldea

La vreo şapte ani după Războiul de Independenţă, fostul prim ministru şi ex-ministrul de externe Mihail Kogălniceanu era cel mai important proprietar de pământuri din Dobrogea. Doar în zona Techirghiol-Movilă – Tuzla, politicianul deţinea cam 1000 de hectare.

Mâna de lucru era săracă pe atunci, familiile de colonişti din alte zone ale ţării abia începeau să se lase cuprinse de mirajul noului pământ românesc. Pentru că terenul stătea nelucrat, Kogălniceanu s-a hotărât să aducă aici vreo “10 familii de răzeşi scăpătaţi”. Aceştia proveneau de pe o altă proprietate de a sa, din Moldova, mai exact din satul Răducăneni, judeţul Fălciu (azi Fălciu este comună în judeţul Vaslui).

Moldovenii aduşi în Dobrogea se ţineau tare mândri şi ca să arate tuturor că sunt de viţă bună se îmbrăcau după moda boierească şi foloseau cuvinte moderne şi franţuzite, stârnind uneori ironia celor din jur.

Bărbaţii se adresau unul altuia cu “coane Costache, coane Iordache” iar femeile, coană Lisaveta, coană Tudoră etc.

Gurile rele spuneau că de muncit, munceau mai puţin dar la etichetă nu-i bătea nimeni. Un dialog antologic folosit în derâdere de către vecinii moldovenilor era cel dintre două doamne. “Bonju, coană Năstăsie. Ce-ţi mai fac copiii, că am auzit că au fost bolnavi?/ Mersi lui Dumnezeu, coană Sofiţa, că acum sunt bine”.

Un alt episode hilar era legat de un plugar moldovean care fusese auzit pe tarla strigând la boul de la jug:  Hâs boală, de revino la brazdă. În ce direcţie te conduci?”.

Când îi auzea, însuşi Kogălniceanu se distra copios dar îi lăsa în pace să îşi vadă de ale lor, pentru că îi erau dragi…

Ăştia erau răzeşii lui Kogălniceanu… Comunitatea s-a risipit însă după câţiva ani, după ce proprietarul a murit. Unii s-au întors în Moldova, alţii s-au mutat în alte localităţi.

Urmaş al răzeşilor aceştia era şi un anume Conu Dumitrache, om isteţ şi bineînţeles, mândru. Om cu carte, el a ajuns imediat după primul război Mondial, perceptor fiscal în judeţul Tuzlcea, având sub control mai multe sate din zona Casimcea.

Într-o zi, după ce a făcut încasări, s-a îndreptat spre Tulcea, luând-o prin pădurea dintre Casimcea şi Babadag. Săracul om nu ştia ce i se pregătea. La un moment dat, căruţa sa a fost oprită de un grup de tâlhari conduşi de un bandit celebru la acea vreme, haiducul Aldea. Acesta l-a întrebat dacă are bani iar funcţionarul l-a minţit, spunând că nu.

De unde să ştie Conu Dumitrache că lovitura fusese îndelung plănuită? Banditul Aldea ştia totul despre încasări, fiind în cârdăşie cu tovarăşii de drum ai perceptorului, un căruţaş şi ajutorul de perceptor.

Aşa că Aldea i-a cerut “politicos” borderoul de vărsământ şi l-a jefuit „regulamentar” – Ai să îmi dai atâtea bancnote de 100 de lei, atâtea de 20 şi atâtea monede de argint…

Cu 26.000 de lei l-au uşurat bandiţii pe conu Dumitrache. A scăpat cu viaţă dar nu înainte de a primi o bătaie zdravănă. Printre tâlhari se număra şi un bărbat de prin zona Techirghiol Movilă, care ştia povestea răzeşilor moldoveni. În timp ce Dumitrache fugea prin pădure, omul îi striga ironic. “Hâs boală, revină la brazdă, în ce direcţie te conduci?”.

Conu Dumitrache a ajuns la Tulcea, a alertat poliţia iar Aldea şi ai săi au fost daţi în urmărire. Au fost prinşi după luni bune pe la Braşov, unde au fost judecaţi. Conu Dumitrache a mers la proces, unde, pe lângă banii furaţi a mai cerut şi vreo 5000 de lei daune morale.

De câştigat a câştigat procesul, dar de primit nu a primit niciun ban: tâlharii îi cheltuiseră pe toţi. Aldea, ironic s-a oferit la judecată, ca ajutor de perceptor, spunând că i se pot reţine daunele din leafa primită de la stat. Ar fi trebuit ca Aldea să trăiască vreo 10 vieţi pentru ca statul şi Dumitrache să recupereze 31.000 de lei…

Bibliografie –

Al. Alecu (Alechimselhan) – “Din amintirile unui bătrân dobrogean – Pe vremuri în Dobrogea” – Viaţa Dobrogei, nr.1, 1927

[codepeople-post-map]

Povestea vikingului Rodfos, ucis de vlahi în drumul spre Bizanț

În cimitirul orașului Sjonhem, din insula suedeză Gotland a fost descoperită o piatră de mormânt cu o inscripție extrem de interesantă, care are sigur legătură cu istoria ținuturilor românești. Unii spun că este o poveste petrecută în Moldova, ații cred că este vorba despre Dobrogea. Inscripția datează de la sfârșitul secolului XI și este închinată de doi părinți, din neamul vikingilor (creștinați între timp), care își plâng fiul ucis pe meleaguri străine. Inscripția runică sună astfel: “Rodvisl și Rodalv au ridicat trei pietre după cei trei fii ai lor. Piatra aceasta este pentru Rodfos. Pe el l-au ucis vlahii negri, în timpul unei călătorii. Dumnezeu să ajute sufletul lui Rodfos. Dumnezeu să îi părăsească pe cei care au fost necredincioși față de el”.

Pentru sceptici – în original, textul apare astfel: “Rodvisl och Rodalv de lato resa sternana efter tre soner. Denna efter Rodfos. Honom sveko valaker pi utfardem Gud hjalpe Rodfos sjal. Gud svike dem som sveko honom”.

În unele texte de specialitate, numele traduse ale celor doi părinți sunt Hroovisl și Hrooelfr. Ce ne spune însă practic această piatră de mormânt? Că cel de al treilea fiu al perechii sus-menționate și-a pierdut viața, ucis de vlahii cei negri, în timpul unei călătorii. Foarte probabil, Rodfos era negustor vareg și a fost ucis de vlahii cei negri, chiar pe teritoriul acestora, menționat în textele scqandinave medievale ca Blokumannaland (Țara vlahilor negri). Specialiștii care au studiat povestea au concluzionat că este vorba despre un teritoriu din Estul Munților Carpați, fie Moldova, fie chiar poate Dobrogea noastră. Ce căutau însă vikingii ca Rodfos aici? Foarte simplu, nordicii veniseră încă din secolul IX, din Marea Baltică pe teritoriul actual al Rusiei și Ucrainei. Grecii și slavii îi numeau varegi iar mulți dintre aceștia erau din tribul Rus. Războinicii nordici au ajuns să controleze zona dar făceau și negoț cu regiuni mai îndepărtate, precum Constantinopolele bizantin, de exemplu. Uneori, în astfel de călătorii, erau însoțiți de localnici valahi sau de cumani (confundați și ei adesea cu valahii negri).

Varegii îi forțaseră pe slavi să le plătească tribut iar în anii 862 și 867 se știe că ocupaseră deja Novgorod și Kiev, prin conducătorii lor Rurik, respectiv Askold și Dir (potrivit surselor bibliografice). În secolul IX varegii puseseră deja ochii pe capitala Bizanțului: în 860 asediaseră cu 200 de nave Constantinopole. În anul 900 aveau să atace din nou acest mare oraș. În perioadele mai liniștite, între orașele controlate de nordici și Bizanț aveau loc și numeroase raporturi comerciale. Nefericitul Rodfos a fost se pare unul din negustorii scandinavi. El a plecat din zona Kievului, spre Sud, însoțit de localnici valahi (vlahi negri). Cel mai sigur drum era pe malul Mării, pe pământul dintre Dunăre și Pont.

Pe drum, din cine știe ce pricină, a fost ucis de către însoțitorii săi. Dacă această crimă a avut loc undeva în Moldova de azi, sau mai jos, în Dobrogea, asta nimeni nu poate spune. Știm doar ce ne-au lăsat scris în piatră părinții varegului… Povestea lui Rodfos nu este singura legată de vikingi și de Dobrogea. Rune misterioase s-au găsit și pe pereții bisericuțelor de calcar de la Murfatlar (Basarabi). Dar aceasta este o altă poveste….

bibliografie – Snorri Sturluson – Cercul lumii – sec XIII; guteinfo.com, Eymund Saga; Florin Curta, Victor Spinei, Florin Pintescu, Alexandru Madgearu; wikipedia.org; Romano – Dacis / twcenter- vikings and vlachs – Mentions of romanians in early Norse sources

sursa foto – guteinfo.com; michaelwills.eu – Three kings, one throne – The road of miklagard – murdered by vallachians, pininterest

[codepeople-post-map]

Legenda satului Caranasuf (Kara Nasuf) – Istria

Astăzi cunoaştem această localitate ca Istria dar puţini ştiu că până în 1914 ea s-a numit Caranasuf. Bătrânii din sat îţi vor spune că numele vine de la Nasuf cel Negru, un turc bogat care a înfiinţat aşezarea. Povestea a început însă cu un cătun turcesc mai vechi, aflat la vreo şase kilmetri distanţă şi care purta numele de Haidân. Într-un an, peste satul turcesc s-a abătut însă o molimă groaznică iar oamenii au început să moară pe capete. Atunci, mai marele aşezării – Nasuf cel oacheş la chip a dat ordin să se dărâme toate casele iar gospodăriilor să li se dea foc pentru ca molima să nu se întindă. Apoi au plecat cu toţii mai spre miazăzi, între două văi în apropierea cărora curgea un pârâu. S-au stabilit acolo iar satul cel nou a primit numele lui Nasuf Cel Negru (Cara, Kara în turcă). Ani mulţi după aceea turci au plecat şi în locul lor au venit bucovineni dar nici aceia nu au stat mult. (n.a. satul s-a numit şi Bucovina). După ceva timp satul a fost reînfiinţat de bulgari. Acum, Istria este un sat cu români dar numele vechi turcesc a supravieţuit. Unii i-au mai spus în trecut şi Caranisip (Nisip Negru), Cara Iusuf sau Cara Isif dar amintirea lui Nasuf cel Negru a supravieţuit, acolo la doar câţiva kilometri distanţă de ruinele măreţei cetăţi antice Histria…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche 1923 – 1924

sursa foto – cimec.ro; Nicolae Dărăscu – Peisaj dobrogean

[codepeople-post-map]

Cetatea medievală de la Vadu – Kara Harman (Karaharman) şi povestea întemeierii

I s-a mai spus şi Karaharman sau Caraharman! Poate aţi mai auzit aceste nume, dar informaţiile sunt destul de sărace. Este numele unei foste mari cetăţi din Dobrogea otomană. Locaţia? La Vadu, una dintre cele mai pitoreşti locaţii ale tărâmului nostru dintre Dunăre şi Mare. Turiştii ajung în fiecare an, cu miile, la Vadu sau la Corbu, dar din păcate, niciunul nu poate vizita ruinele Kara-Harmanului. La fel, nici noi, localnicii. Motivul? Vestigiile istorice se află îngropate sub un mastodont industrial din vremea comuniştilor, Fosta Întreprindere de Metale Rare, combinat creat pentru exploatarea de uraniu şi de zirconiu şi care în ultimele două decenii a făcut obiectul unor privatizări mai mult sau mai puţin dubioase. Poate că în viitor ruinele Kara – Harmanului vor avea o soartă mai bună, vor putea fi dezgropate, studiate sistematic şi trecute în circuitul turistic. Să sperăm! Până atunci putem vorbi însă doar de poveştile sale, de istoria sa tumultoasă, aşa cum o ştim din izvoare şi din studii de specialitate. Să începem cu numele:

După alipirea Dobrogei, românii i-au zis Caraharman dar înainte turcii îi spuneau Karaharman. La origine, însă cetatea s-a numit Kara Harman. Kara se traduce prin Negru însă în ceea ce priveşte termenul harman, aici există mai multe variante. Una dintre ele, acceptată de mulţi, ar fi că harman (arman) înseamnă arie de bătut cereale. Potrivit Dex-ului din 2002, cuvântul arman (preluat din harman) mai înseamnă şi rotocol, cerc la suprafaţa unei ape. În fine, astăzi, în turcă, harman se traduce prin amestec. (Aria Neagră, Cercul Negru?)

Indiferent de sensul său exact, se ştie că Kara Harman a fost una dintre cele mai importante cetăţi a Dobrogei otomane din perioada secolelor XVII – XIX. O poveste a locului ne mai spune ceva: că numele cetăţii ar veni de la un militar (arman?) din sec.XIII, care a venit în Dobrogea alături de legendarul Sari Saltuk Dede, întemeietorul Babadagului. Să fi fost întemeietorul Kara-Harmanului acest însoţitor al Sfântul Sari Saltuk? Asta nimeni nu ne poate spune…

Cele mai multe detalii legate de cetatea Kara-Harman ne sunt date de marele călător turc din veacul al XVII, Evliya Celebi. El este de altfel şi primul care spune că numele ar veni de la un însoţitor al lui Sari Saltuk. Celebi ne spune că această aşezare Karaharman este “o localitate bogată de la natură şi cu o climă plăcută… În vechime a fost Port”. Potrivit lui Celebi, înaintea cetăţii otomane aici existase una şi mai veche (poate întemeiată de bizantini?). Aceasta ar fi ajuns apoi la genovezi (care aveau monopol comercial în provincie) şi apoi, la turci: “Şi aceste locuri au fost cucerite de Baiazid Ilderim, care îndată ce le-a primit din mâinile genovezilor, a dărâmat cetatea de aici până la pământ”. În vremea lui Ildirim (sfârşitul secolului XIV), Dobrogea nu era încă sub dominaţie otomană, ci românească (Mircea cel Bătrân), aşa se explică distrugerea primei fortificaţii. Din 1420, ţinutul devine însă provincie a Imperiului Otoman. O aşezare exista aici, dar nu şi o fortificaţie. În 1625, sultanul Murad IV trimite în Dobrogea o armată care să îi alunge pe cazaci, care începuseră să atace aceste pământuri. Oastea otomană este condusă de Regep (Redjep) Paşa, amiral al Imperiului şi conducător al flotei, care reuşeşte să îi învingă pe atacatori. După victorie Regep Paşa ia decizia de a construi aici o cetate care să asigure controlul în zonă. Iată ce scrie Celebi: ”După ce s-a luat părerea ayanilor villayetului, chiar în acea seară o armată numeroasă şi mii de lucrători şi zidari s-au apucat şi în 3 luni au ridicat cetatea, înzestrând-o cu toate muniţiile necesare. Pentru apărarea acestei cetăţi a rămas un comandant cu 300 de oameni ca garnizoană. Au fost aşezate şi 7 tunuri de tip balemez. După aceea, cheile cetăţii precum şi cele ale geamiei lui Murad IV, aşezată înăuntru, au fost trimise sultanului”. Celebi o vizitează la câţiva zeci de ani de la întemeiere şi o descrie: “Şi acum cetatea e frumoasă şi locuitorii sunt mulţumiţi. E frumoasă, de piatră, în formă de pătrat şi e situată la malul Mării, la braţul Dunărei, pe un şes verde. Întreaga ei circumferinţă este de 1000 de paşi… Nu are val (n.a. de pământ) pentru că este chiar pe malul mării”. Existenţa cetăţii a dus la crearea unui adevărat orăşel. Are 300 de case, o geamie lângă port şi “70 până la 80 de hanuri negustoreşti pline cu tot felul de mărfuri”. Timp de mai bine de două secole, cetatea Kara-Harman a fost extrem de importantă. Încetează să mai existe în secolul XIX, un secol măcinat de războaiele ruso-turce şi în care Dobrogea era teatru principal de operaţiuni. De pe urma cetăţii lăudate de Celebi au mai rămas doar nişte ruine ce nu pot fi vizitate… Şi povestea ei…

Bibliografie – Arhiva Dobrogei nr.2 (1919), Constantin Brătescu; Evlya Celeby; Călători străini în Ţările Române, Revista Pontica; Niculina Dinu – Ceramică otomană descoperită în Dobrogea (Pontica 42)

Sursa foto – wikipedia, pictură Evlya Celebi

 

Strunga, satul cu cinci oameni şi biserica veche de un secol

Pe malul lacului Oltina, nu foarte departe de comuna cu acelaşi nume, se află Strunga, cel mai mic sat al Dobrogei. La recensământul din 2002 aici trăiau 20 de suflete, astăzi are oficial doar cinci locuitori, dar de fapt, doar trei îşi duc aici traiul de zi cu zi, ceilaţi doi sunt doar pe hârtie… Satul se găseşte la doar câteva sute de metri de Mânăstirea de Maici Strunga, un modern complex monahal de care s-a tot scris şi care s-a dezvoltat foarte mult în ultimul deceniu. Vom vorbi mai puţin despre asta… Ghidul meu, om de al locului, îmi spune că până prin anii 70 (1970), Strunga era un sat prosper. “Erau aici mulţi pescari, păstori, oameni harnici şi avuţi, cu case frumoase…” Traiul lor a decăzut treptat, departe de drumurile mari care legau aşezările importante ale unui judeţ aflat în “plină dezvoltare comunistă”. Oamenii au început să plece către Oltina, Băneasa, Satu Nou, Răzoarele… şi satul a devenit doar un loc al amintirilor. Locului i-a rămas numele de Strunga, care potrivit DEX-ului este acel “loc îngrădit de la stână, unde se mulg oile”. De asemenea, strungă mai înseamnă locul îngust de trecere sau chiar portiţa prin care oile trec, una câte una, la muls. Doar numele a rămas de pe urma sa… Astăzi, cătunul se încăpăţânează să supravieţuiească, asta şi graţie Mânăstirii din apropiere… Odată ajuns în complexul monahal, imediat îţi ia ochii Biserica cea Nouă, foarte frumoasă, ridicată cu bani grei… La “poalele” sale, un alt lăcaş de cult, mult mai simplu, modest, “respirând” prin toţi „porii săi” istorie seculară… Mă desprind de grupul celor atraşi de Biserica cea Nouă şi mă apropii de stareţa Filareta, rămasă şi ea în urmă… O întreb de mica biserică… “E veche, de la 1865” îmi spune… Este aşadar unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult dobrogene, în care încă se mai slujeşte. Ulterior, aflu că au ridicat-o creştinii de etnie bulgară ce au locuit aici până pe la 1920. Alţii spun că ar fi chiar mai veche decât 1865, chiar de pe la 1770, dar nu există dovezi clare care să demonstreze asta, doar tradiţia orală… Biserica veche este şi ea acum foarte frumoasă, un pic modernizată, din cărămidă, nu mai este chiar lăcaşul acela de chirpici şi cu acoperiş de stuf, de acum un secol… Părăsim cu părere de rău complexul şi urcăm iar panta ce duce înapoi spre urbanul veacului XXI. Ne oprim pe culme, lângă Troiţă, tocmai bine pentru a admira un peisaj desprins parcă din basm. La picioarele noastre, satul cu 5 oameni este colorat minunat de apus… Lângă el, cele două biserici şi întreg complexul monahal se scufundă parcă în acelaşi amurg minunat… Iar lacul… lacul acela, al pescarilor de altădată, are sclipiri stranii, ce te invită să mai rămâi pe culme preţ de câteva clipe, doar pentru a te gândi, pentru a admira şi pentru a-i mulţumi Divinităţii pentru Darul acela pe care ţi-l oferă…

[codepeople-post-map]

Legendele din Dokuz Yol, Satul celor Nouă Drumuri

La vreo cinci kilometri de Medgidia se găseşte o comună numită Cuza Vodă, o aşezare de vreo 4000 de suflete. Poate aţi trecut pe acolo, poate nu… Mai puţin ne interesează acum aşezarea modernă. Interesant este că acest sat (şi reşedinţă de comună) există pe vatra unui vechi sat tătărăsc cu poveşti inedite. Pe la 1880, aici trăiau peste 160 de familii de musulmani. Ei îşi numeau satul Dokuz Yol, adică Nouă Drumuri (dokuz – nouă, yol-drum). Multora dintre noi, cei am copilărit în Dobrogea, ne este familiar al doilea termen, de yol, pentru că aşa se numea şi terenul pe care jucam odată, cu bile de oţel sau cu “limonine”, acum aproape dispărutul coci…

Numele de Dokuz Yol, al satului, se spune că venea de la faptul că aşezarea se afla la răspântia mai multor drumuri ale provinciei. De acolo, din centrul vetrei se făceau, zice-se, căi către toate oraşele şi târgurile Dobrogei otomane. Poate că este adevărat.

Mai există însă o legendă a locului… Se spune că pe vremuri, înainte de întemeierea satului, pământurile acelea ar fi fost stăpânite de un turc foarte bogat, cu case multe şi o familie pe măsură, cu nouă copii. De toate avea otomanul dar soarta fu în cele din urmă crudă cu el. Averea i s-a risipit, copiii i-au plecat în „străinătăţuri” ori s-au prăpădit iar el a rămas singur şi şi-a făcut o casă simplă, mai departe de fostele pământuri. Există un proverb turcesc vechi de sute, poate de mii de ani și care spune: “Un tată poate îngriji nouă copii, dar nouă copii nu pot îngriji un tată”*. Lângă el s-au aşezat şi alţii, cărora bătrânul le povestea mereu ce se întâmplase cu copiii săi, pe ce drum în viaţă apucase fiecare.

Alţii spun că povestea este altfel: că bătrânul a trăit fericit împreună cu toţi cei nouă copii şi că împreună au întemeiat satul. Atâtea poveşti sunt, dar este cu neputinţă să le afli tainele. Ce-o fi adevărat din aceste legende, nimeni nu poate spune. Ne-a rămas doar numele vechi, Dokuz Yol, Nouă Drumuri…

  • Mențiune – Proverbul turcesc spune de fapt “Un tată poate îngriji opt copii dar opt copii nu pot îngriji un tată”

Bibliografie – NT Negulescu, Adrian Ilie – Monografia istorică Valea Kara-Su, MD Ionescu – Dobrogea în pragul secolului XX, Analele Dobrogei – serie veche

foto – pictura de Carlo Bossoli – Tatar children school, sursa – modarty.com

[codepeople-post-map]

 

 

 

Cişmeaua Beiului – Legenda ciutei fermecate şi a prinţului vânător

Bătrânul Halil se aşeză încet pe buştean, cu un oftat adânc, încercând pe cât se putea să-şi ascundă durerea ce îi săgeta şalele. Copiii se strânseseră deja în jurul său, mai mici şi mai mari, fete şi băieţi, unii musulmani, alţii – din neamul ghiaurilor ce nu se încred în Profet… În fiecare seară veneau la el în curte şi îl tot băteau la cap să le mai spună din poveştile sale minunate… De vreun an, Allah i-o luase în Raiul său pe draga lui Dilara şi îl lăsase singur pe lume, să îşi ducă mai departe bătrâneţile… Vizita copiilor devenise astfel singura bucurie ce-i alina dorul de familia-i destrămată… Oamenii din sat se obişnuiseră şi ei şi chiar mai răsuflau uşuraţi ştiindu-şi plozii în siguranţă şi nu hălăduind prin cine ştie ce cotloane ale codrului sau prin alte pustietăţi… Lui Halil Baba tare mult îi plăcea să îi vadă cum îl aşteaptă nerăbdători, cum deschid ochii mari sau se miră zgomotos auzind despre vreo faptă de vitejie din trecut…În seara aceea veniseră toţi: Metin cel scund şi îndesat, fiul croitorului, Levent cel frumuşel precum o spunea şi numele său, Lale cea mlădioasă şi cu ochii de ciută şi Filiz cea mereu timidă, Timur cel cu gura mare dar şi Panait cel îndrăzneţ, Maria a lui Petre Fierarul, Gheorghe cel cu glas de privighetoare şi care moştenise darul cântului de la părintele său, scripcarul satului… Erau şi Petre, fiul dascălului şi Cristina cea abia ieşită din scutec şi care venea mereu să îl tragă de picior ca să o ia în braţe… Şi Ari, fiul de vreo 12 ani al evreului de la Magazinul General şi Stoica îndesatul şi Ana cea frumoasă şi aproape gata de măritiş… Bătrânul mai răsuflă odată, de data aceasta uşurat că durerea din şale îl lăsase şi în sfârşit, îşi începu povestea din acea seară: “Spune-se că odată, de mult, în vremuri atât de vechi că până nici eu nu mă născusem trăia la Babadag, în Oraşul Sfântului Saltâk, un paşă puternic şi atât de bogat că pe lângă el până şi Marele Vizir de la Stanbul ziceai că-i un sărăntoc… Şi Paşa era şi înţelept şi drept, de ajunsese tot poporul să îl iubească şi să îl respecte… Dar avea Stăpânul acesta şi un mare necaz: avea un fecior frumos ca Soarele dar neastâmpărat precum paserile cerului… Băiatul nu avea suflet rău dar era aplecat mai mult spre bucuriile deşarte ale vieţii, la o vreme la care alţi fii îşi ajutau părinţii sau mergeau să îşi apere ţara cu arma în mână… Prinţul Mehmet nu se gândea însă decât la chiolhanuri şi la vânătoare… Era priceput la a prinde orice pradă şi nicio căprioară sau vreun mistreţ pe care îi întâlnise nu scăpaseră de săgeţile sale… Devenise mândru şi ajunsese să omoare din plăcere, căci nu nevoia omului flămând îl împingea să hăituiască vietăţile Pământului… Într-o zi, auzi prinţul că într-un codru de la marginea Muntelui ar fi apărut o ciută de o frumuseţe fără seamăn, dar atât de iute şi de înşelătoare că niciun om al pădurii nu reuşise să îi ţină urma… Era aşadar o pradă tocmai bună pentru un prinţ… Aflând despre toate acestea, Mehmet îşi luă într-o dimineaţă tovarăşii şi câţiva slujitori şi porni spre Codrul Căprioarei…Vânatul era din belşug dar cerbii şi căprioarele de urma cărora dădură uşor nu erau pe măsura fiului de paşă… Trecură ore bune şi prinţul se plictisese deja, supărat că venise mai degeaba tocmai până la acel codru… Descălecă şi se aşeză la marginea unui stejar bătrân, ştergându-şi arcul şi ascultând strigătele hăitaşilor sau vorbele tot mai îndepărtate ale tovarăşilor lui, ce răvăşeau pădurea.. Rămase singur… Soarele verii vâna şi el verdele ierbii aruncându-şi cu pricepere săgeţile printre frunzele copacilor bătrâni şi căldura subţirelor raze mângâia faţa tânărului Bei, îndemnând-ul la plăcută odihnă… O dulce toropeală îl cuprindea iar pleoapele i se lăsau uşor, invitându-l să călătorească spre un tărâm al viselor…Tocmai atunci se auzi însă un foşnet puternic, care-l trezi brusc din aţipeală…Frunzele se mişcară preţ de câteva clipe şi deodată, din desişul aflat la doar câţiva paşi… apăru EA… O ciută naltă, zveltă şi de o frumuseţe cutremurătoare, cu pielea de un maroniu straniu, strălucitor cum nu se mai putea vedea la nicio vieţuitoare a pădurii… Iar ochiii… Ochii aceia erau verzi, umezi de parcă toată roua dimineţii se închisese în ei! Beiul era fermecat, fără putere a se mişca, de parcă funiile nevăzute ale unei vrăji îl legaseră dintr-o dată de rădăcinile bătrânului stejar. Arcul şi tolba zăceau uitate chiar lângă el dar Vânătorul îşi pierduse simţirile, fermecat de privirea aceea tainică a ciutei… Se priviră clipe însemnate, părăsind parcă timpul acela ştiut, scufundându-se în uitarea unui timp paralel… Apoi ciuta tresări dintr-o dată şi ţâşni înapoi în desiş, dispărând în verdele închis al codrului… Abia atunci se smulse din împietrire şi prinţul… Se dezmetici, îşi luă armele şi fugi spre armăsarul ce păştea nepăsător mai încolo, fără să îi pese de ceea ce tocmai se întâmplase… Mehmet se pierdu şi el în desiş căutând disperat urma prăzii…Lucru de mirare, de fiecare dată când era gata să se lase păgubaş şi să se întoarcă la semenii săi, la câţiva paşi în faţa-i ciuta se ivea, dar numai pentru a dispare iar ca un fulger… Aşa continuă vânătoarea, ore bune, până când codrii deveniră tot mai întunecaţi, părăsiţi treptat de lumina soarelui pregătit să dispară… Când apusul deveni sângeriu deasupra pădurii, atunci se trezi şi Beiul că ajunge la marginea desişului… Tocmai pe malul unei ape… În faţa-i, din adâncul pământului, un izvor ieşea iar apa curgea repede pe albia tot mai largă a unui pârâu… Merse pe firul ei, până când EA apăru din nou… de această dată nu mai fugea … Căprioara parcă arăta însă altfel, acum, în lumina serii… Strălucea dar maroul devenise aproape alb, palid… Ochiii erau aceiaşi, ochii fermecaţi şi adânci în care Beiul se pierdea din nou… Şi fără putere de a mai face vreo mişcare, fu martorul unui lucru nemaivăzut… Într-o ceaţă ivită de niciunde, căprioara îşi schimbă forma… Era tot EA, dar altfel, devenise o frumoasă fată, în alb înveştmântată, cu părul brun ca pielea ciutei şi ochii verzi ca iarba grasă udată de lacrimile zorilor… Tristeţe i se citea în ochii aceia… Fără să spună ceva, se întoarse cu spatele la el şi desculţă, intră încet în apa pârâului…De necrezut, trupul ei se scufunda încet, tot mai mult, de parcă ar fi intrat în apele mării celei adânci şi nu în cele ale unui pârâu abia ivit din străfunduri… Când jumătate din trup îi era deja ascunsă sub unde, îl privi din nou… Mâna dreaptă i se ridică şi graţios, un deget subţire deveni pentru Bei, semn de chemare… Mehmet păşi vrăjit în urma-i, se scufundă treptat în apă şi ajunse apoi chiar lângă EA… Braţele fetei îl cuprinseră, ea îi zâmbi şi apoi, înlănţuiţi, începură împreună să se scufunde, uşor, de parcă ar fi dansat… Luna era deja stăpâna cerului când la marginea pârâului apărură nişte călăreţi… Erau semenii Beiului, cei ce-şi căutaseră seara întreagă stăpânul… Se opriră speriaţi: pe malul apei, un turban de nobil dansa uşor pe undele subţiri. Atât şi nimic mai mult… Prinţul pierise, se înecase, nimeni nu ştia a spune cum… Vânătorii merseră să ducă vestea Paşei iar tatăl îndurerat dădu ordin ca pârâul acela să fie secat… Vremea trecu, paşa se prăpădi iar izvorul tot nu dispăru… Şi acum apa iese cu putere din adâncuri iar pârâul luceşte straniu, aşa cum strălucise şi în seara înecului… Oamenii din satele apropiate spun că Beiul Mehmet nu a fost decât unul din cei ce au pierit fermecaţi de EA… Îi vrăjeşte şi îi pedepseşte pe toţi cei ce nu respectă legile pădurii şi îi ia cu sine în lumea fermecată a spiritelor… Poate acolo mai trăieşte şi azi Mehmet cel Frumos, fiul Paşei din Babadag şi poate acum a învăţat să fie mai chibzuit şi cu mai mare iubire faţă de frumuseţile pe care Creatorul ni le-a dat nouă, muritorilor”…

Baba Halil a murit de ani buni! Copiii ce odată, ascultau poveşti în curtea sa au crescut acum mari şi sunt oameni la casele lor, gospodari de seamă… Se duc des la Casimcea, la Izvorul Beiului, la Cişmea, chiar aceea din povestea bătrânului… Au descoperit-o, a rămas neschimbată de sute de ani… Merg acolo împreună, în zilele toride de vară iar seara, când apa devine tot mai întunecată, caută cu toţii să vadă dacă din unde nu apare cumva plăsmuirea Ciutei sau chipul trist al Prinţului Vânător…

Mentiune – proprie adaptare literara

Bibliografie partial – Doina Eugenia Gemala, Legende din ţinuturi dobrogene

Povestea satului Vama Veche – Arslan, găgăuzii şi Yilanlâk – Locul Plin de Şerpi

Îi spuneau Leul, Arslan (n.a – în proto-turcă, o altă formă Aslan), pentru că în tinereţe fusese un oştean la fel de feroce precum Regele Fiarelor şi îşi primise porecla după nenumărate fapte de vitejie pe câmpurile de luptă. Acum trecuse deja de a doua tinereţe, părul bogat ca o coamă i se albise la tâmple dar trupul îi rămăsese la fel de tânăr şi în putere. Călărea mândru în fruntea caravanei de căruţe ce pornise cu vreo patru zile în urmă de la Ruse, îndreptându-se mai întâi spre Est, către Mare iar apoi înspre Nord, în Dobrogea. În urma sa, se aflau alţi câţiva oşteni viteji din neamul “albastru” al găgăuzilor, urmaşi ai străvechilor turci oguzi dar creştinaţi ortodocşi în vremuri la fel de bătrâne ca numele misterios al poporului lor. În spatele lor, al lui Arslan şi a călăreţilor săi veneau vreo şase – şapte căruţe. Erau pline ochi cu prăzi culese după bătăliile purtate în numele Ţarului Alexandru, ai cărui supuşi umili erau ei, cei din neamul găgăuzilor. Lângă averile din căruţă se găseau copiii şi femeile, purtaţi pe toate meleagurile după cum le era destinul bărbaţilor războinici. Printre copiii născuţi în timpul Războiului cu Sultanul de la Istanbul se număra şi Asil (n.a -nobil), fiul lui Arslan, firav şi scund asemeni mamei sale dar cu aceeaşi căutătură isteaţă şi vie în ochii, precum cea a părintelui său. Soarele se pregătea să se ascundă în apele KaraDenizului, tocmai atunci când caravana lor atinse ţărmul. Ridicară în grabă corturile, chiar la marginea unei movile iar femeile se apucară să pregătească hrana, ciozvârte de vită sărată ţinută în loc uscat şi rece, sub coviltirul deschis al căruţelor. Arslan se aşeză singur pe marginea unui povârniş abrupt, admirând apele ce se spărgeau de stânci în hăul deschis la doar câţiva paşi depărtare. Începu să mestece molcolm tutun, rememorând ultimele amintiri ale războiului. Ruşii îi lăsaseră să plece, mulţumiţi de aportul pe care îl aduseseră la câştigarea războiului. Arslan şi alte câteva sute de găgăuzi fuseseră printre cei mai viteji oşteni ai ţarului ce asediaseră cetatea de la Silistra, în acea zi de graţie de 30 mai 1810, forţându-i pe otomani să se predea. Sub generalul Kamenski atacaseră la Şamla apoi, în septembrie, cuceriseră şi fortăreaţa de la Ruse. Iernaseră pe pământ bulgar, mai pierdură câteva luni în diverse încăierări cu forţe slabe apoi se pregătiseră de o nouă mare bătălie. Pe 22 iunie 1811, tot pe lângă Ruse, Ahmed Paşa, cu o armată de 60.000 de oameni încercase să îi alunge pe ţarişti însă fără succes: turcii pierduseră mii de soldaţi şi nu câştigară nicio palmă de pământ. Războiul nu se terminase însă: în octombrie, ruşii sub comanda generalului Kutuzov atacară pe timp de noapte tabăra lui Ahmed Paşa. 9000 de otomani muriseră în acea noapte de pomină… Arslan pierduse şi el atunci mulţi tovarăşi, prieteni de o viaţă prinşi într-un război sângeros ce nu era tocmai al lor. Şi toate acestea pentru ce ? Pentru nişte pământuri pe care găgăuzii nu le văzuseră niciodată. Pe 23 noiembrie, războiul se termină cu totul: Ahmed Paşa fu învins o dată pentru totdeauna şi se predă ruşilor victorioşi. La doar câteva zile după aceea, Kutuzov le trimise vorbă găgăuzilor din oaste că sunt liberi să se întoarcă acasă… Acasă… Arslan şi ai săi nu mai stătuseră într-un loc de mai bine de zece ani… Se pripăşiseră pe ici, pe colo iar meleagurile natale din stepa nord-pontică nici nu şi le mai aminteau… Dar rusul le spusese că se pot aşeza oriunde vor dori, chiar şi în Dobrogea aceasta… chiar şi aici, poate, pe acest ţărm de mare… Visarea lui Arslan fu dintr-odată tulburată de strigăte îngrozitoare… Săltă iute în picioare şi fugi spre focul taberei… Bărbaţi furioşi, neveste palide şi speriate, copii plângând înfricoşaţi…. “Şerpărie-Yilanlâk” se auzea de peste tot… Era sfârşit de octombrie dar fusese nefiresc de cald: şerpi lungi şi veninoşi ieşiseră pe câmpul unde se jucau copii şi mişunau peste tot, vrând să îi pedepsească pe cei care le tulburaseră odihna. Unul îl muşcase chiar pe Asil, dar vraciul taberei îi pusese deja pe rană praful minune pe care îl moştenise de la bunii săi, chiar pentru astfel de necazuri. Erau pregătiţi pentru orice găgăuzii lui Arslan, cei din neamul cerului albastru, “cei cu nasul drept” cum le mai spuneau unii. Seara se încheie în linişte, spaima trecuse, toţi erau acum bine iar focul alungase lighioanele târâtoare înapoi în străfundul pământului. Asil uitase deja de muşcătura şarpelui… Noaptea fu liniştită dar în zorii următori găgăuzii stătură la sfat. Fără să ţină seama prea mult la ce se întâmplase deunăseară, hotărâră să rămână acolo, la “Yilanlîk”, locul plin de şerpi. Doar jumătate de an stătură însă găgăuzii lui Arslan în acel loc. În mai, la Bucureşti, la Hanul lui Manuc Bei, ţariştii şi otomanii semnară pace. Ruşii au rupt Moldova în două şi şi-au luat Bucovina cea plină de vlahi. I-au chemat acolo pe toţi străinii ce îi ajutaseră în lupta cu turcul iar printre aceştia şi pe Arslan şi găgăuzii săi. Au plecat spre Bugeac într-o zi de vară toridă, lăsând satul lor abia ridicat din nou la cheremul şerpilor… Dar stăpânirea acestora dură din nou foarte puţin. La Yilanlîk se stabiliră tătari, mocani, rumâni dobrogeni, ruşi scopiţi ce fugeau de Biserica Ţaristă şi multe alte neamuri… Despre Arslan şi ai săi nu mai ştim nimic… poate au trăit liniştiţi în ţara aceea a vlahilor… Satul întemeiat de ei în Dobrogea, Yilanlâk, Şerpăria, există însă şi astăzi. Numele i-a fost schimbat atunci când în apropiere s-a făcut graniţa cu Bulgaria şi de aceea, chiar şi astăzi îl ştim sub numele de Vama Veche….

sursa foto – herpetolife.ro, sutterstock.com,  Dragon de Dobrogea – elaphe souromates

Năluca din Pădurea Mireselor – povestea Frumoasei Furnica, o legendă din Canarale

O margine a satului Dumbrăveni este vegheată de desişul pădurii şi de stâncile ascuţite ale Canaralelor (kanara – stâncă în bulgară). Codrul se numeşte Furnica dar oamenii din sat îl mai ştiu şi sub alt nume, acela de Pădurea Mireselor. Au nenumărate legende despre aceste locuri, poveşti moştenite din moşi-strămoşi… Una dintre ele ne spune că pe vremuri, acum sute de ani, trăia o fată frumoasă căreia îi plăcea să tot umble prin pădure. Pentru că fata nu avea astâmpăr şi era mai mereu dusă la cules de fructe de pădure, sătenii o porecliseră Furnica. Deşi era mândră la înfăţişare, Furnica nu vroia să se mărite şi rămăsese fecioară. Într-o seară de toamnă târzie însă asupra ei se abătu nenorocirea. Nişte tâlhari tătari ajunseră în pădure şi îşi făcură tabără la poalele canaralelor, tocmai când, prin codru trecea şi Furnica. O prinseră pe fecioară, o batjocoriră şi apoi o omorâră, ascunzându-i trupul sub frunzele căzute. Povestesc însă oamenii din Dumbrăveni că Dumnezeu i-a pedepsit tare pe necredincioşi pentru nelegiuirea lor: a pornit o furtună cum nu se mai văzuse iar din ceruri un potop s-a revărsat peste pădure. Au murit toţi tâlharii, fie fulgeraţi, fie înecaţi… De atunci, sătenii au numit Pădurea, după numele fetei batjocorite. Se spune că năluca ei bântuie încă potecile codrului şi adesea, de găseşte vreun bărbat singur rătăcit la miez de noapte îi poate fura acestuia minţile şi sufletul. Pe fetele nemăritate le poate lăsa fără vedere, dacă acestea au curajul să o privească pe Furnica în ochii. Mai spune lumea că adesea, Furnica cea fără de linişte ar umbla îmbrăcată în mireasă, ca şi cum ar plânge că nu a putut fi astfel în viaţa sa de muritoare. Cine ştie… sunt atâtea poveşti, în acea Pădure a Mireselor, în Codrul Frumoasei Furnica…

 Bibliografie – wikimapia.org

 Foto – Ionuţ Druche

[codepeople-post-map]

O legendă a Mării Negre – Prinţul Tomis şi prinţesa sirenelor

Se spune că, odată, de mult, trăia într-o ţară îndepărtată un mare rege ce avea mai mulţi fii frumoş şi viteji. Pe unul dintre prinţi, cel mai mic dintre ei,  îl chema Tomis… Aveau regele şi prinţii săi de toate, pământuri mănoase, armate nenumărate, aur, argint şi nestemate de tot felul, cum nicăieri vreun crai al lumii nu se putea lăuda că ar mai avea. Mai mult, apele ce scăldau malurile regatului erau pline de peşte iar pe valurile oceanului lor pluteau sute de corăbii frumoase.

O neagră meteahnă avea însă Regele Lumii, îi plăcea să vâneze toate făpturile misterioase iar peste toate acestea, sirene mai ales. Într-o zi, după ce află de la căpitanii săi că nicio sirenă nu a mai fost văzută prin apele din apropiere, Regele îşi chemă feciorii la sfat. Le spuse să ia fiecare câte o corabie şi să meargă în depărtări, pentru a vâna ultimele făpturi fantastice, ce se spunea că ar mai exista în adâncuri. Prinţii îl ascultară şi îşi luă fiecare drumul său, Tomis spre răsărit iar fraţii săi spre Apus.

Şi merse prinţul Tomis cu a sa corabie zile şi luni, fără să dea însă de urma vreunor sirene. Toate acestea până ajunse însă în Marea Noastră, cea cu unde întunecate. Într-o noapte, corabia prinţului fu prinsă de o furtună năpraznică, cu valuri înalte cât un palat, ce măturau puntea corabiei. Un astfel de val îl prinse pe Tomis şi îl luă cu sine în adâncurile Mării. Dar prinţul avu zile: o făptură gingaşă a apelor îl scoase din vârtejuri şi îl duse până pe malul plin de scoici al unei plaje. Era Negreana, o frumoasă prinţesă sirenă, fată de rege al adâncurilor şi printre ultimele făpturi care mai rămăseseră din seminţia sa.

Prinţesa Apelor îl îngriji multe zile pe Prinţul Pământului, până ce acesta se înzdrăveni. Prinseră drag unul de altul şi îşi făcură jurăminte pentru toată viaţa. Într-o zi, Tomis se întoarse la corabia sa şi îi spuse căpitanului (un vechi slujitor al tatălui său) că s-a hotărât să rămână pe meleagurile sirenelor şi să nu mai ducă la bun sfârşit sângeroasa misie a Regelui Lumii. Chiar în acea zi, furtuna iar se abătu asupra Mării.

Speriată că iubitului său i s-ar putea întâmpla iar ceva rău, Sirena veni lângă corabie. Tomis nu era pe punte dar Căpitanul da. Când o văzu, slujitorul puse mâna pe o suliţă şi o lovi de moarte pe prinţesă. Tocmai atunci, prinţul sui şi el pe punte şi văzu cum iubirea vieţii sale se scufundă în adâncuri, cuprinsă de ghearele nevăzute ale morţii. Sări după ea şi amândoi pieriră… Se spune că de atunci, Marea cea Furtunoasă a luat numele prinţesei sirene. De asemenea, pe ţărmul pe care prinţul şi prinţesa se iubiseră, oamenii locului au ridicat o mândră cetate, căreia i-au dat numele de Tomis…

Bibliografie – Alexandru Mitru – „În ţara legendelor” (adaptare), scribd.ro, worldwideromania.com – „mitologia Mării Negre”, Adrian Bucurescu – Mitologie românească

Foto – Edward Matthew Hale / Mermaids Rock/ Stânca Sirenelor

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.