O poveste din Jurilovca

O poveste din Jurilovca

Cu toţii ştim de Jurilovca, satul de ruşi lipoveni ce îşi duc traiul din pescuit…Legenda spune că numele satului vine de la întemeietorul său, Jurba sau Jurilka (după alţii, chiar Juril), cum îi mai spuneau prietenii şi tovarăşii de barcă. Acest Jurba, originar din satul basarbean Vâlcov a ajuns pe malul Goloviţei (lagună din complexul Razim Sinoe) în anul 1710. Era însoţit de mai multe zeci de familii de exilaţi, lipoveni de prin zona Donului sau de pe Nistru…S-au aşezat cu toţii aici, unde peştele era din belşug. Stăpânii locului (Mălai Tudor sau Pavel Evresciorak) i-au prigonit mai întâi, cerându-le taxe mari, dar veneticii nu au dat înapoi. Au muncit şi mai mult, au plătit birul şi în cele din urmă, au fost lăsaţi în pace, să îşi vadă liniştiţi de pescuitul lor. Jurilovca a fost atestată documentar pentru prima oară pe la 1828, când pe o hartă militară rusească apărea şi acestă aşezare, ce număra puţin peste 20 de gospodării. Unii spun că povestea cu Jurba este o simplă legendă şi cp numele satului vine de la Juraveli (cocor), după păsările ce acum zeci de ani puteau fi des întâlnite în apropiere. Cine poate ştii…

 Sursă foto – mondonews.ro

Legenda Muntelui Consul

În munţii Dobrogei noastre, nu departe de comuna tulceană Izvoarele se află Dealul Consul, un pisc semeţ de piatră vulcanică. Localnicii îi spun Muntele Consul şi au numeroase poveşti şi legende despre el. Cel mai vechi şi mai frumos mit este însă acesta… Se spune că acum multă vreme, meleagurile noastre ar fi fost stăpânite de un Uriaş… Erau timpuri în care oamenii obişnuiţi trăiau laolaltă cu duhurile, cu uriaşii şi cu alte creaturi şi spirite, bune sau rele, ale pământului. Tot în acea vreme trăia şi Taiţa, frumoasa fiică a Duhului Pietrei, cel ce îşi avea casă pe vârf de stâncă. Într-o zi, Uriaşul a văzut-o pe Taiţa şi s-a îndrăgostit pe dată de ea. A cerut-o de soaţă tatălui ei, dar Duhul nu putea hotărî singur soarta copilei. Frumoasa Taiţa nici nu voia să audă de o astfel de unire, cu un uriaş spurcat ce făcuse numai rele. Fata visa aproape în fiecare noapte că va iubi un tânăr om, care îi va dărui un trandafir din piatră, care să pară viu şi care să aibă mireasmă. Când Uriaşul deveni greu de stăpânit în peţirea sa, Taiţa îi spuse că îl va lua de bărbat doar dacă îi va face cadou trandafirul din vis. Uriaşul se învoi, dar pentru că nu se pricepea la o astfel de muncă, dădu sfoară în ţară că va răsplăti regeşte cioplitorul ce va reuşi să îi facă trandafirul cerut. Mulţi meşteri veniră şi încercară, dar deteră greş. Într-o zi însă, slujitorii uriaşului găsiră într-o peşteră un tânăr cioplitor pe nume Consul. Îl duseră fedeleş la stăpânul lor iar Uriaşul îl puse pe băiat la muncă. Consul era priceput ca nimeni altul, zile întregi lucră iar floarea pe care o cioplea într-un rubin devenea din ce în ce mai vie. Băiatul lucra chiar lângă geamul Taiţei care se şi îndrăgosti de el. Cei doi se iubeau mult şi îşi făcură jurăminte, dar fericirea lor dură prea puţin… Uriaşul veni să vadă treaba terminată. Floarea era minunată iar rubinul mirosea straniu, de parcă era chiar o roză proaspăt smulsă din grădină. Uriaşul îi ceru Taiţei răsplata dar fata spuse că Cioplitorul este alesul ei, căci el făcuse minunatul trandafir. Gigantul se făcu dintr-o dată fiară nebună: o răpi pe fată chiar de sub privirile Duhului Pietrei şi al Cioplitorului Consul, încălecă pe un balaur şi zbură tocmai în vârf de munte, într-un loc ascuns. Taiţa încercă să îl păcălească din nou şi îi spuse Fiarei că îl va lua de bărbat dacă îi construieşte un tron de pietre preţioase. Uriaşul nu era însă în stare. Îl găsi tot pe Consul şi îl puse să îi facă jilţul de pietre. Îl minţi pe băiat că i-o va da de soaţă pe Taiţa, dar numai cu o condiţie, fiecare piatră din tron să fie înroşită de sângele băiatului. Înebunit de dorul fetei, Consul se învoi… adună sute de pietre, le ciopli într-un jilţ şi le stropi cu propriul sânge, sperând că îi va mai rămâne destul pentru a mai trăi… Nu fu însă aşa şi băiatul îşi pierdu suflarea, trecând în lumea celor drepţi. Taiţa află şi veni să îşi vadă iubitul… Îl plânse atât de tare că lacrimile sale de jale deveniră pârâu, udând tronul însângerat… Şi pieri şi ea… Aflând de moartea celor doi, Duhul Pietrei şi fraţii săi, Duhul Mării şi cel al Vântului porniră şi se răzbunară pe mişelul Uriaş. Pietrele munţilor porniră să zboare şi să îl lovească, făcându-i răni adânci; Furtuna îl ridică pe cât de mare era Gigantul şi îl duse până la Mare, unde apele negre îl înghiţiră pentru totdeauna, pedepsindu-l pentru mişelia lui. Şi acesta fu sfârşitul uriaşului. De pe urma acestei poveşti ne-a rămas astăzi Muntele acela semeţ, ce poartă numele tânărului Consul. Şi astăzi, pietrele sale sunt udate de lacrimile frumoasei Taiţa….

Bibliografie  – Alexandru Mitru – În Ţara Legendelor (adaptare)

Sursă foto – panoramio.com, static.panoramio.com

[codepeople-post-map]

Legendele Cavarnei

În veacul al cincilea înainte de naşterea lui Hristos, grecii au întemeiat pe platoul Chirakman marele oraş Bizone. Colonie bogată şi înfloritoare, (în care locuiau greci din Milet şi traco-geţi) aceasta a dispărut aproape în întregime în anul 47 î.H când polisul coloniştilor a fost distrus de un cutremur devastator. Legenda spune că vreme multă mai târziu, doi fraţi de neam nobil  şi amândoi creştini, Gheorghe şi sora sa Cavalia s-au stabilit în aceste locuri. Iubitori ai Crucii, cei doi au construit în apropierea ruinelor o biserică mândră şi fără de seamăn. Oameni de peste tot veneau să se roage la această biserică minunată, iar mulţi dintre ei, tămăduiţi de beteşuguri după ce se rugau la icoane, au ales să rămână în apropiere. De la câteva case, s-au făcut zeci, apoi sute şi astfel, pe locul anticilor greci a răsărit frumosul oraş Kavarna (Krunoi, Karvuna), poate botezat astfel după numele frumoasei Cavalia… O altă poveste spune că oraşul actual ar fi fost întemeiat de fapt, undeva prin veacul al XIII de italianul Caverino (poate genovez, poate veneţian) şi că de aici i-ar veni numele oraşului. Cine poate ştii… Cavarna a rămas iar legendele sale de la mal de Pont Euxin au supravieţuit veacurilor…

Bibliografie –legende culese de Ion Ciomu, Drăgan Goceff – Analele Dobrogei – (1925-1938)

Sursă foto – advertisingromania.ro – ioan victor dragan – portul Cavarna 1938

O poveste din Negru Vodă – Fântâna

Pe fruntea lui Ştefan Gănescu curgea un fir gros de sânge, izvorât de undeva de sub chica năclăită de apă şi pământ. Bătrânul îşi ţinea palma dreaptă peste rană, încercând să domolească puterea şuvoiului şi să oblojească, cu nimic, rana deschisă. Sub ochiul drept purta de asemenea dovada unei lupte recente iar costa lovită, ascunsă de cămeşă îl făcea să se strâmbe, din când în când, de durere. Când l-au văzut rumânii în ce hal era, s-au adunat cu toţii gata de sfadă, în vatra satului nou ridicat.

Trecuseră deja trei luni de când se aşezaseră pe acele locuri dar problemele cu mai vechii locului tot nu se sfârşiseră. Cei mai mulți dintre musulmani nu îi duşmăneau, ci doar bogatul Ali, cel ce îşi avea casă chiar lângă fântâna cea mare din vatra veche, acolo unde găseai apă rece şi bună de băut şi unde puteai adăpa la jgheab şi animalele însetate. Ali nu îi iubea pe rumâni, căci înainte de Războiul Mare (de Independenţă) avusese mulţi argaţi valahi pe care îi muncise fără milă şi îi jignise şi bătuse adesea.

Cum necum, după ce românii începuseră să vină în Ţara Nouă, Dobrogea, Ali scăpase de pedeapsă, cu ajutorul unor “prieteni” de la oraş, unde trimisese vite mari şi frumoase pentru a fi iertat pentru purtarea din trecut. Şi îi mersese planul. Dar rumânii cei vechi nu îl uitaseră. Acum şi ciobanii nou-veniţi prinseseră ură pe el.

Dar vremea războaielor trecuse şi nimeni nu gândea să pună iarăşi mâna pe arme şi să facă iar vărsare de sânge. Doar sfada ce ieşea adesea la fântâna cea mare nu se mai oprea… Argaţii lui Ali mereu îi puneau pe fugă pe rumâni, de parcă apa aceea bună nu ar fi fost a tuturor. Şi bătrânul Gănescu o păţise, şi câţiva copii se aleseseră cu vânătăi iar câteva neveste veniseră plângând după ce oamenii Răului le vărsaseră găleţile pline. Acum răbdarea tuturor ajunsese la capăt…

Bărbaţii mai tineri doreau răzbunare, bătrânii vorbeau despre aducerea de la oraş a jandarmilor iar femeile lăcrimau cuprinse de teamă. Doar Maria, văduva, cea mereu pusă pe şotii şi gata să facă glume pe dată, avea şi acum un zâmbet strâmb pe faţa-i roşie şi rumenă. Nu zicea nimic dar se uita veselă la apus şi îşi “spăla” palmele bătucite de munca la câmp, de parcă pe jos nu ar fi fost tină, ci cine ştie ce pârâu limpede precum cristalul. Rumânii se duseră la culcare, fără să hotărască ce anume vor face ziua următoare. Noaptea se lăsă peste vetre, şi peste cea nouă şi peste cea veche, iar umbrele sale bătură în lung şi în lat aşezarea oamenilor.

Dimineaţă, se auziră primele ocări în limba Profetului. Argaţii umblau înebuniţi, vorbind în limba lor şi strigându-şi stăpânul. Ali ieşi şi el din casele sale şi începu şi el să spună câte şi mai câte. Cineva făcuse o faptă nemaivăzută. Trei fântâni din sat, cele mai apropiate Vetrei Noi erau unse la scripeţi cu grăsime de porc rău mirositoare. Alte trei fântâni, cele mai dinspre Vatra Veche rămăseseră aşa, curate, cum fuseseră încă de la săparea lor. Ali veni în fruntea unei cete de argaţi gata de bătaie. Rumânii le ieşiră şi ei în întâmpinare, fiecare cu ce apucase să ia de prin casă, o furcă, un ciomag, un topor… Se măsurară din ochii timp lung şi Ali, Rău dar niciodată fără minte înţelese că nu avea ce face. Plecă repede înainte de a se trezi cu rumânii peste el. În câteva ceasuri îşi luă tot ce avea mai de preţ şi îşi lăsă casele, luând drumul Mangaliei.

Seara, rumânii făcură pace cu restul turcilor. Vorbiră să folosească fiecare câte trei fântâni şi să nu mai iasă sfadă între ei. Cu timpul, odată ce seul de porc fu spălat de ploi şi uscat de vânt, obiceiul fu uitat iar fântânile fură folosite de toată lumea, fie acei oameni, rumâni, alţi creştini sau musulmani. Cât despre Maria Văduva, nimeni nu a ştiut vreodată dacă nu cumva ei îi trecuse acel gând năstruşnic de a unge scripeţii fântânilor cu grăsimea de porc…

Bibliografie – Monografia Negru Vodă, Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare)

sursă foto – panoramio.ro

[codepeople-post-map]

Legenda mocanului Drăgan şi a banditului Ibrahim

Odată, de mult, într-un cătun de pe lângă Kara Omer, trăia un păstor harnic şi bogat pe nume Drăgan. Şi era mocanul acesta şi om înţelept, căci cu ale sale sfaturi bune ajunsese să fie iubit şi respectat de toţi cei ce vieţuiau pe întinsul bătrânului podiş sud-dobrogean, fie că erau aceştia valahi, creştini de alt neam sau musulmani. Şi nu era numai atât.

Drăgan, bărbat falnic născut prin pădurile Carpaţilor dar pripăşit pe păşunile Dunării, era neîntrecut în lupta dreaptă, din acele meleaguri nefiind niciunul mai puternic şi mai iscusit decât el. În afara zilelor de sărbătoare, când îi plăcea să se lupte frăţeşte cu alţi ciobani, mocanul era însă om blând. Se înţelegea bine cu toată lumea iar vestea bogăţiei sale se dusese departe, până în codrii negri, cei numiţi ai Corbului, în care vieţuiau bandiţi şi alţi oameni de fărădelege.

Tartorul acestora era un turc pe nume Ibrahim, un tâlhar groaznic la căutătură şi neîntrecut în lupta la corp, căreia cei din neamul lui Allah îi spuneau kureş. Şi acest Ibrahim mai era şi un munte de om, cât doi valahi de înalt şi cât un stejar bătrân de lat, lucru nemaivăzut printre cei din seminţia sa, potriviţi sau chiar scunzi la statură. Află proscrisul de bogăţia păstorului Drăgan, dar mai mult decât atât, gândul că românul ar putea fi mai iscusit decât el în lupta cu mâinile goale, asta îl rodea peste măsură.

Într-o zi, banditul îşi luă vreo zece semeni cu el şi împreună călăriră o zi întreagă, până în cătunul de lângă Negru Vodă. Ajunşi acolo, tâlharii se dădură la pradă, omoruri şi siluiri şi dădură foc mai la toate gospodăriile rumânilor. Ibrahim se dusese ţintă la casa cea mare de pe deal, cea a lui Drăgan, cel despre care auzise atâtea şi intră prin odăile păstorului. Omul nu era în acea zi acasă, era dus cu târguieli tocmai la Karasu, de unde trebuia să se întoarcă abia a doua zi, spre seară. Rămăseseră în gospodărie doar bătrâna sa mamă şi fiul lui cel de 10 ani, fructul unei iubiri distruse de viaţă, căci mama băiatului se prăpădise cu ceva timp în urmă, pe vremea unei molime.

Nebun în simţiri şi cuprins de beţia sângelui, Ibrahim îi trecu prin sabie atât pe băiat, cât şi pe bătrână şi le lăsă leşurile în voia corbilor, chiar în curtea casei. Seara, încălcând poruncile Coranului se îmbătă tare cu vinul găsit prin beciurile caselor iar a doua zi în zori, încărcat cu pradă, îşi luă tovarăşii de nenorociri şi se întoarse în Codrii Corbului.

Într-o dimineaţă, se trezi Ibrahim cu gând de vânătoare, dornic să hătuiască prin pădure vreo ciută bună de frigare. Îşi chemă semenii, dar nimeni nu îi răspunse. Era singur. Începu să îşi caute tovarăşii, însă aceştia parcă dispăruseră de pe faţa pământului. Rătăci ceasuri bune prin hăţiş, până ajunse într-o poiană. Corpurile neînsufleţite ale tâlharilor săi zăceau toate îngrămădite într-o baltă de sânge. Iar lângă ele, falnic asemeni unui stejar, rezemat în ciomagul său, stătea Mocanul Drăgan.

Se măsurară preţ de câteva clipe şi turcul, pentru întâia dată în viaţa sa, se înfioră de căutătura celuilalt şi se temu pentru viaţa sa. Nu îşi spuseră nimic, ci doar se repeziră unul asupra altuia, într-o groaznică încleştare. Şi se luptară ceasuri multe, încercând fiecare să îl doboare pe celălalt. Soarele era deja în cruce când lupta se sfârşi. Cu chipul feciorului mort în gând, Drăgan îşi ridică duşmanul de la pământ şi cu o putere pe care nu o avusese niciodată, îl aruncă paşi mulţi, izbindu-l de trunchiul unui copac. Ibrahim muri pe loc…

Mocanul îi aşeză trupul lângă cel al semenilor săi. Ieşi din pădure şi când ajunse la marginea acesteia, făcu un foc vajnic. Aprinse cu o torţă trunchiurile mai multor stejari şi lăsând iadul în urma sa, se pierdu pe câmpie. Nimeni nu mai ştie din acea zi ce s-a întâmplat cu mocanul Drăgan. Cât despre Codrii Corbului… aceştia au ars cu totul şi nu au mai crescut la loc niciodată, de parcă acea pădure fusese blestemată să mai rodească. De pe urma ei, a banditului Ibrahim sau de pe urma Mocanului, ne-a rămas doar povestea…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare)

[codepeople-post-map]

Povestiri din Deltă – Sfântul Gheorghe, Katarlez şi Iani Melanos

Legenda spune că în anul 1821, o corabie turcească de război a ajuns în Sfântul Gheorghe, chiar în ziua în care localnicii îl sărbătoreau pe Marele Mucenic Creştin, Omorâtorul de Balaur. Un paşă aflat la bordul vasului a fost impresionat de atmosfera din sat: pescarii, crescătorii de animale, femeile şi toţi copiii satului cântau şi se veseleau împreună, celebrând pe sfântul creştin ce ocroteşte renaşterea vegetaţiei. Otomanul a comparat această sărbătoare cu Hîdîrlezul lui de acasă (o sărbătoare similară celei creştine) şi de aici satul a ajuns să fie numit Hîdîrleţ, Cadârlez şi apoi Katarlez (ţ). Ultimul nume i-a rămas oficial până în 1901, când autorităţile româneşti i l-au schimbat din nou în Sfântul Gheorghe. Vremurile de sărbătoare la Sfântu erau însă rare în secolul XIX. În rest, multă trudă pentru pescarii aceştia aspri şi cinstiţi, obişnuiţi să petreacă mai multe ore pe barcă, cu plasele în mâini, decât pe uscat…Ca şi astăzi, veneticii fără scrupule soseau aici încercând să se îmbogăţească pe ei şi să îi sărăcească pe oamenii locului. Din păcate, unora dintre ei astfel de planuri le şi ieşeau. Unul dintre aceştia a fost grecul Iani Melanos (Iani Milano sau Melano), cel care la sfârşit de veac XIX ajunsese un adevărat stăpân al satului Katerlez. Povestea acestuia începuse în 1862, când la Sfântu existau 3 cherhanale, a lui Costenco, a lui Costache şi a lui Neculache Valsamache. Melanos a venit de la Tulcea, unde făcuse afaceri cu alcool şi şi-a început planul de cucerire a Katarlezului. După moartea lui Costenco a cumpărat cherhanaua acestuia, iar apoi, în scurt timp a preluat-o şi pe aceea a lui Valsamache. A făcut afaceri ilicite, a stabilit preţuri de speculă şi a dobândit avere fabuloasă. Unii dintre pescari nu îndurau robia sub Melanos şi şi-au făcut pe la 1876 o asociaţie proprie, în fruntea căreia l-au pus pe Spirea Gramovschi. Şase ani au rezistat, până când Spirea a fost înjunghiat de un grec angajat al lui Melanos. Cel ce dăduse cu cuţitul a fost luat de poteră, Melanos nu a păţit nimic… Vremurile se schimbaseră însă, chiar şi pentru “stăpân”, căci în acel an 1882, statul român a devenit proprietar al bălţilor. Melanos a rămas însă până la moarte un stăpân nedeclarat al satului. Ziaristul Victor Crăescu scria la 1894: “ Tot satul e o pescărie iar stăpânul ei este Iani Melanos,… Milan, un câine şi jumătate şi toţi pescarii din Catarlez sunt în mâinile lui. Are 10 zăvoduri şi aproape tot satul îi este dator”. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a scris şi el despre Melanos, după ce a vizitat Katarlezul: “O stradă îi poartă numele. Este un bătrân alb, frumos, pare liniştit şi senin. Ticălosul de Iani Milano… Cât a exploatat el oamenii, cum i-a apăsat şi şi-a bătut joc de ei numai Dumnezeu ştie…”. Crăescu avea însă doar cuvinte de laudă în ceea ce îi privea pe localnici, harnici şi gospodari: “Străzile sunt drepte, largi şi plantate pe margini cu arini. Casele sunt toate înalte, suple şi curate, peste tot domneşte ordinea şi înfrăţirea. Se remarcă luxul femeilor din sat. La marginea ţării s-ar crede că ai parte de sălbăticie prin aste locuri, dar nu este deloc aşa”. Anii au trecut, Iani Melanos a murit şi de pe urma sa a rămas doar povestea. Katarlezul este în continuare acolo, acelaşi sat frumos, cu “haholi” aspri, cinstiţi, primitori şi gospodari, obişnuiţi ca în zorii zilei să ia plasele şi să urce în barcă, pe valurile Dunării, aşa cum este obiceiul locului, de sute de ani încoace…

 Bibliografie – Informaţii puse la dispoziţie de Eduard Acsente (Sfântul Gheorghe iulie 2014); citate din Mihail Sadoveanu – “Privelişti dobrogene”, 1914; citate din Victor Crăescu – “Spirca”, 1893

 Sursă foto – Iani Melanos şi cherhanaua Sfântul Gheorghe, foto de arhivă pusă la dispoziţie de Eduard Acsente

[codepeople-post-map]

Legenda lui Amin

Anii trecuseră peste el iar acum pletele îi erau ninse, însă trupul îi rămăsese la fel de zvelt şi de sprinten ca în tinereţe. Pentru sătenii din Baltă, Amin era mai mult peşte decât om ca toţi oamenii, pentru că în apă se simţea mereu în largul său, pe când pe uscat, mersul îi era mai apăsat şi mai nesigur. Gurile rele ale satului spuneau că primul Amin (stră-strămoşul eroului nostru) s-ar fi tras nu din doi oameni la fel, ci dintr-un peşte uriaş şi o fecioară pe care “fiara” ar fi prins-o într-o noapte, la scăldat… Poveşti…

Ce se ştia însă bine era că neamul său se aflase parcă dintotdeauna prin acele locuri şi că stăpânise meleagurile, până când comuniştii veniseră peste ei şi le luaseră averea cu forţa. Din stăpân al bălţii, fiul Aminilor ajunsese un simplu paznic al Piscicolei. Dar nu se plângea, se simţea în largul său, acolo, în mijlocul apelor, unde nimic şi nimeni nu îi deranja viaţa.

Într-o zi, nu se ştie cum şi pe unde, în balta Lui ajunse o dihanie nemaivăzută a apelor. Undele se tulburau grozav iar bancurile de peşti goneau speriate din calea Umbrei, dând impresia că sunt gata să zboare din ape, doar-doar or scăpa de marele pericol. La început, Amin crezu că e un păcătos de somn şi se pregătise să îi vină de hac. Somnii cei mari făceau adesea prăpăd, unul îi mâncase lui vreo două raţe şi o gâscă, unui vecin îi înşfăcase un miel venit la adăpat şi chiar odată, o dihanie de-aceasta încercase să tragă în adâncuri (fără izbândă) un ditai viţelul, pe care îl muşcase hulpav de bot. Dar astea nu erau de cele mai rele: un Necurat de Somn sărise să înghită şi un copil aflat la scaldă, retezându-i sărmanului jumătate de picior.

Hotărât să pună capăt nenorocirilor, Amin intră într-o dimineaţă în apa rece a bălţii zăgăzuite, să dea de urma Fiarei şi să se ia la luptă cu aceasta. Aşteptă ore bune, fără ca luciul apei să fie vreo clipă tulburat. Nu îi era frig, căci pielea sa era tăbăcită şi aşa de obişnuită cu răceala apei, încât parcă vorbele acelea de şagă, cum că Aminii ar fi pe jumătate peşti, nu mai păreau aşa de necrezut.

Când taman se pregătea să lase pânditul şi să meargă acasă, Balta parcă se cutremură dintr-o dată… Un val mare, ivit de niciunde se înălţă din mal şi îi lovi cu putere pieptul şi faţa. Simţi la picioarele sale zvârlugi cutremurate de peşti mici, ce o luaseră la fugă, cuprinse de temeri neştiute. Pe mal, nici paserile nu mai cântau şi peste întreaga baltă se lăsase liniştea. Apa deveni mai rece şi mai grea şi îi prindea picioarele cu gheare nevăzute. Atunci, lângă el, apăru şi Uriaşul! Cât trei-patru Amini laolaltă…

Dar nu era Netrebnicul Somn, ci Regele Fluviului, Morunul cel Mare, poate chiar strămoşul acela din legenda locului. Regele nu îi făcu nimic, îi dădu doar ocol, simţindu-şi unul altuia pieile reci, şi poate recunoscându-se… apoi plecă.

Amin rămase minute bune înmărmurit iar inima îi bătea tare în piept, gata să se spargă, aşa cum nu îi mai bătuse vreodată. Îl treziră strigătele pescarilor de pe mal. Cu ei venise de la oraş şi un inginer piscicol, trimis să “rezolve” problema Uriaşului. Amin îl auzi spunând “Puneţi dinamită şi aşa nu va scăpa viu, chiar de are o tonă”. Se împotrivi zicându-i tovarăşului că fapta aceea era împotriva legii (naturii), dar Omul nu îl asculta şi îl privea ironic şi ameninţător, pe el, Paznicul, pe el, fostul Stăpân.

La un moment dat, înţelegând că nu mai are rost să lupte cu prostia, Amin îşi lăsă semenii şi se întoarse în apă. Se duse la zăgaz şi începu să smulgă cu mâinile goale bolovanii, sacii cu pietre şi stuful ce blocau drumul spre libertatea Regelui. Zgomotul asurzitor al dinamitei se apropia tot mai mult, aşa că se grăbi cât putu, mâinile sale ajungând pline de tăieturi ascuţite şi sângerânde.

Hăituit de oamenii cu dinamită, Regele tăia grăbit undele căutând scăparea spre Fluviu. Se opri la un pas de Amin, care îi făcuse drumul liber. Poate ceva îşi spuseră, în limba lor cea neştiută, cine mai ştie… Bărbatul închise ochii, zâmbind, iar Regele Morun se aruncă prin zăgazul dărâmat, luându-l şi pe Amin cu el… spre libertate…

Adaptare literară proprie după Vasile Voiculescu – “Pescarul Amin” (1 mai 1958), Bibliografie – “Cartea Dunării” – antologie de Ioan Munteanu -1997, vasilevoiculescu.eu

[codepeople-post-map]

Sora Soarelui – legenda unei prințese de la Marea Neagră

La începutul secolului XX, în multe dintre localitățile Dobrogei circula, în diverse variante și sub diverse forme (baladă, basm sau colind) povestea „Sora Soarelui”, cea a unei frumoase și viteze prințese, ce își avea un palat mare și puternic pe malul Mării noastre. I se dusese fetei faima fetei în toată „țara”, căci: „De zici Dobrogea/Zici pe dată și Marea/Căci de Dunăre e-ncinsă/Și de Mare e cuprinsă”. Cetatea frumoasei fete, rămasă să stăpânească după moartea părinților săi, era una foarte bogată, iar averile de aici atrăgeau tot felul de străini dornici de înavuțire: „era o cetate minunată/Ținută de Mândra Fată/ În ispita turcilor/Și-n pofida frâncilor (n.r. A se interpreta mai degrabă genovezi și venețieni prezenți în Evul Mediu în Dobrogea).” Unii doreau să distrugă orașul Fetei și să facă doar prăpăd și jaf, dar alții visau să o ia de nevastă pe frumoasa Soră a Soarelui. Printre aceștia din urmă se număra și românul Gheorghe, cel care auzind de frumusețea Surorii Soarelui, pleacă de pe pământul său natal și vine în Dobrogea „pe-un cal vânăt bidiviu”, însoțit de un “stol de mari boieri”. Când Gheorghe ajunge la cetatea Frumoasei Fete (în unele variante aceasta apare sub formele Elena și Leana), palatul acesteia tocmai era atacat de turci de pe uscat, iar de „frânci” de pe mare, dar nici unii dintre aceștia nu reușesc să dărâme semețele ziduri. Aflând de venirea viteazului Gheorghe, Sora Soarelui îi trimite acestuia solie și îi propune căsătoria: „Nu strica Gheorghe cetatea/Că la vremi de neputință/Ne va fi de trebuință/Vino-n poartă boerește/Și descalecă domnește/Să fii domn cetății mele/Și eu doamnă dumitele”. Gheorghe bineînțeles că acceptă și în fruntea oștirii sale reușește să îi pună pe fugă atât pe turci, cât și pe „frânci”. Așadar avem parte de o uniune a doi români creștini, care aleg ca împreună să apere Dobrogea împotriva străinilor ce doreau bogățiile acestor meleaguri. În toate variantele mitului, Viteazul și Sora Soarelui se căsătoresc și rămân să stăpânească împreună, trăind fericiți până la adânci bătrâneți, în Cetatea lor de la Malul Mării…Ne aflăm în fața unei povești frumoase, în care nu trebuie căutat neapărat adevărul istoric. Un sâmbure de adevăr există însă în orice legendă…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche; G Dem Teodorescu – Poezii populare, București, 1885

sursă foto – freehdw.eu – black sea sunset

[codepeople-post-map]

Povestea unui naufragiu

Nimeni nu își mai aduce aminte sub ce pavilion naviga acea corabie… Poate era unul al Albionului, poate era al francezilor lui Bonaparte, sau poate al grecilor, dar marinarii de la bord erau un amestec de nații, printre ei numărându-se și câțiva români de-ai noștri. Și se mai știe ceva: că pe căpitan îl chema George, chiar dacă el pronunța ciudat acel nume, în limba mamei sale ce îl născuse cu vreo 40 de ani în urmă, într-un sat de la marginea țării aceleia cu munți înalți, unde plouă aproape întreg anul.

Marinar de-o viață, George străbătuse mări și oceane și înfruntase furtuni îngrozitoare. Marea asta Neagră, în care se aflau ei acum, în drum spre Constantinopole, ajunsese însă să îl descumpănească pe bătrânul lup de mare. Când nu te așteptai, ea se tulbura dintr-o dată, devenea întunecată ca străfundurile Iadului și parcă fierbea, ridicându-se în valuri uriașe, gata să înghită orice vas. Așa era și în acea zi…

Furtuna se pornise dintr-o dată, la ceas de seară, după ce toată ziua fusese liniște și pace. Corabia se legăna asemeni unei coji de nucă, în fiecare clipă părând gata să se lase înghițită de valurile lacome ce îi măturau puntea. După vreo două ore de luptă cu ploaia, vântul și valurile, unul din mateloți văzu țărmul. Se apropiau de Sulina, dar erau încă departe de Port. Căpitanul părea lipit de cârma sa, hotărât să ajungă la malul salvator. Și îl găsi în cele din urmă, dar vântul îi izbi din spate atât de tare încât lemnul scoase „scrâșnete” de moarte, strivindu-se de țărmul acela valah. Se fixară în grind, izbindu-se violent. Vreo doi marinari se răniră tare, dar ca prin minune, niciunul nu trecuse încă în lumea celor drepți. Acolo, unde eșuaseră, vântul nu era așa de tăios ca în larg, unde furtuna continua să ridice și să învârtă „munți” uriași de apă.

De pe punte, echipajul putea vedea în depărtare luminile portului Sulina. Trudiți și temători ca furtuna să nu îi lovească din spate, marinarii se hotărâră să lase barca cea mare la apă și să meargă pe canalul ce îl vedeau în față, până la Port. Misie ușoară, căci apa aici era mult mai liniștită. Căpitanul încercă să îi oprească, dar ce să faci singur în fața unei mulțimi aflate în pragul disperării?

Căpitanul George își văzu oamenii cum pleacă spre luminile salvatoare, iar apoi se trezi singur. Ca prin minune, după mai puțin de un ceas, furtuna se opri, iar Marea Neagră deveni iar liniștită, și nimic nu părea să arate că în acea zi înghițise pe cuprinsul său un mare număr de corăbii. Dimineață, George cercetă vasul și văzu cu bucurie că erau mai puține stricăciuni decât crezuse. Cu experiența altor eșuări, George Britanicul făcu ce făcu și reuși să readucă vasul înapoi la plutire.

Pe la orele amiezii, intră singur în micul port românesc, reușind să tragă la mal, sub privirile uimite ale localnicilor. Imediat ce nava fu în siguranță, George coborî pe mal și într-o greacă pe care o învățase pe mare, de la un prieten, vru să afle de soarta oamenilor săi.

Nimeni nu știa însă nimic de aceștia, nicio barcă nu ajunsese cu o noapte înainte la Sulina. Unii vorbeau că poate s-au înecat, alții gândeau că poate fuseseră atacați de tâlhari. Poate îi înecase vreun Duh al Bălții, pedesindu-i astfel pentru rebeliunea lor… Fără nicio ranchiună pentru că îl lăsaseră singur, Căpitanul îi căută o săptămână întreagă, cu disperare, dar marinarii săi dispăruseră pe fața pământului, iar de soarta lor nu mai știu nimeni nimic, niciodată…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei 1920-1927, după Michel Vochino

sursă foto – pictură de Joseph William Turner /The shipwreck/1805

[codepeople-post-map]

Povestea Plajei Duduia

Astăzi ne plimbăm prin Portul Tomis și trecem pe lângă miniportul pescăresc de sub buza falezei, fără să știm că aici, pe vremuri, a funcționat prima plajă organizată a Constanței (atestată documentar). La doi pași de Piața Ovidiu, centrul orașului și aflată la baza falezei de sub Biserica Armenească (str. Callatis nr1. – ctitorită în 1880) Plaja Duduia (i s-a mai spus Golful Delfinilor sau Golful Pescarilor) a funcționat timp de aproape jumătate de secol, din 1887 și până în 1932. O legendă spune că numele său vine de la o frumoasă și tristă doamnă din înalta societate, care la începutul secolului XX se plimba singură și tristă pe malul Mării, plângându-și o iubire neîmplinită. Pescarii din zonă nu îi știau numele, așa că îi spuneau Duduia… Adevărul este un pic diferit. „Duduia” a fost, de fapt, frumoasa și tânăra soție a celui care pe 27 aprilie 1887 a câștigat prin licitație publică dreptul de a administra zona aceea de plajă. Nevasta sa se ocupa în fiecare zi de vânzarea biletelor de intrare pe plajă, închiria cabinele de dezbrăcare pentru femei și bărbați, oferea contra-cost umbrele, șezlonguri și acei galenți cu talpă de lemn care îi fereau pe clienți de pietrele ascuțite și de scoicile tăioase ascunse în nisip. Se spune că mulți tineri suspinau în tăcere, fiind amorezați de frumoasa afaceristă, numită de toți Duduia…

Sursă bibliografie (adaptare) – Petre Covacef „Povestea Farului Genovez”
Sursă foto – Plaja Duduia / ctcro.wordpress.com Constanța City blog / imagini preluate de la arhitectul Radu Cornescu (joie.ro)

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.