Henry Barkley, Tchernavoda, Ciorbagiul Vlad, Buyuk Tchellaby, Lupii şi Bivolii şi alte poveşti din Dobrogea anilor 1857-1860

Henry Barkley, Tchernavoda, Ciorbagiul Vlad, Buyuk Tchellaby, Lupii şi Bivolii şi alte poveşti din Dobrogea anilor 1857-1860

Un englez ajunge în Dobrogea

Vântul îşi făcea de cap pe puntea vasului, zgâriind cu ghearele sale nevăzute obrajii tânărului englez dar lui Henry C. Barkley nu îi păsa. Nu îl simţea deloc, era cu gândurile în cu totul altă parte. Încă i se părea ciudat ce i se întâmplase. Cu numai o săptămână în urmă se afla în sala mare a casei lor din Yetminster, Dorsetshire, certându-se cu tatăl său Reverendul John Charles, care îi imputa refuzul de a se angaja la o companie feroviară cu lucrări în Scoţia.

Tocmai în acea zi a anului 1857 venise scrisoarea fratelui său John, cel care de ceva timp preluase conducerea unei mari lucrări feroviare, în Dobrudja, o provincie îndepărtată din Imperiul Otoman, la Nord de Balcani. Un tărâm necunoscut care promitea aventuri nemaiauzite… John îi cerea ajutorul, îl chema la el, având nevoie de persoane de încredere în apropierea lui. Pentru Henry era vestea pe care o aşteptase parcă întreaga viaţă, semnalul care îl scotea din monotonia vieţii din Regat, aruncându-l în vâltoarea unui trai misterios şi plin de neprevăzut…

Totul se întâmplase rapid şi acum, după doar şase zile se afla iată la bordul vasului venit de la Constantinopole a cărui destinaţie finală era portul Kiustendge. Urma să lucreze ca inginer la construirea primei căi ferate din acea regiune, pe un traseu de peste 60 de kilometri care urma să facă legătura între Marea Neagră şi fluviul Dunărea. Henry prefera să rostească numele originale ale zonei în care urma să îşi petreacă probabil câţiva ani. Nume stranii precum Kara Deniz, Medjidier sau Bogaz Chioi, adică Satul de la Vărsare, numit şi Tchernavoda…

Fratele său mai mare, John Trevor Barkley era mândria familiei, se descurcase admirabil în misiuni în Turcia şi avea relaţii sus-puse în Imperiu, fiind foarte bun prieten cu Ibrahim Edhem Paşa, ministrul Lucrărilor Publice. Aceste relaţii cu otomanii, dar şi talentul său ca inginer şef şi administrator îi convinsese pe cei de la DBSR (Danube Black Sea Railway – concesionarii căii ferate din Dobrogea) să îi ofere conducerea acelei mega-lucrări. Henry urma să îl ajute şi împreună să onoreze numele străvechii lor familii, ei fiind descendenţi ai normandului Berchelais, care ajunsese în Anglia, în secolul XI, alături de marele William Cuceritorul.

Henry se trezi din amintirile familiei abia când puntea corăbiei se umplu de mateloţii gata de acostare. Aproape distrus de ruşi în Războiul Crimeii (1853-1856), fostul oraş-port Kiustendge era acum mai degrabă un simplu sat, cu câteva magazii şi case nou construite ale DBSR-ului şi cu multe colibe sărăcăcioase ale băştinaşilor, case răzleţite în apropierea unor vechi şi încă impozante ruine antice. Imediat cum coborî pe ţărm fu luat în primire de Iain Mc Donald, mâna dreaptă a fratelui său, un scoţian uriaş şi mereu rumen la faţă pe care îl cunoscuse în urmă cu un an la Londra. Mereu jovial, Mc Donald părea stăpânul portului Kiustendge: răcnea la muncitorii care începuseră să care mărfurile, îi certa pe cei câţiva soldaţi otomani veniţi să întâmpine corabia. Vorbea turca, o limbă pe care Henry abia acum încerca să o înveţe din nişte dicţionare primite cadou de la John, odată cu scrisoarea de chemare.

Încă emoţionat şi neştiind ce se întâmplă, se trezi călare pe un cal mic ca talie dar puternic, un armăsar din rasa locului şi până să înţeleagă ce se întâmplă părăsi Kiustendge. Mc Donald îl ajunse însă repede şi îi spuse ce se întâmplă: nu aveau timp de stat, toată marfa adusă şi sculele cumpărate din Anglia trebuiau să ajungă de urgenţă la Tchernavoda, unde John Trevor se apucase de mult de treabă.

25 de mile urmau să parcurgă până la Medjidier, oraşul ridicat din nimic de sultanul Abdul Medjid şi apoi, de acolo, încă alte câteva mile, până la Tchernavoda. Ajunseră la acest sat numit de turci Bogaz-chioi după o zi şi jumătate de drum.

Nu apucaseră decât câteva ore de stat la Medgidier, acolo unde un turc bogat îi invitase la el acasă să bea o cafea tare şi să mănânce câte ceva. Medgidier, modernul şi frumosul oraş rămăsese acum în urmă… Ajunseră la orele serii la Tchernavoda, de fapt la marginea localităţii, străbătând cu greu noroaiele imense apărute din cauza unei ploi căzute în ziua aceea.

Servitorii ajunşi mai devreme îi aşteptau deja în faţa casei celui care urma să le fie gazdă în următoarele zile, un fel de primar al localităţii, ciorbagiu cum îi spuneau turcii, un valah pe nume Vlatt (Vlad). Aflaseră încă de la Medgidier că John Trevor plecase până într-un oraş din Nord să negocieze ceva cu un paşă şi că lucrările feroviare fuseseră sistate. Se grăbiseră aşadar cam degeaba, dar asta era viaţa… Urmau să petreacă câteva zile liniştite în casa românului Vlad, în aşteptarea şefului…

*********************************************************************

Buyuk Tchellaby – biciul şi răzvrătiţii

După zile minunate şi pline de nou pentru Henry sosi şi mult aşteptatul moment al întâlnirii cu John. Mai mare cu ani buni, John Barkley, (care îşi luase şi numele Trevor după familia bunicii sale Frances) era un bărbat tânăr şi în putere. Muncise foarte mult în diverse ţări îndepărtate iar orele de nesomn îşi lăsaseră amprenta pe chipul său mereu palid. Henry aproape că nu îl mai recunoscuse… devenise dur, mult mai puţin comunicativ decât îl ştia fratele său mai mic.

În primele zile de lucru pe calea ferată, Henry observă că toţi muncitorii, indiferent de naţie, se temeau de inginerul şef. Auzea adesea numele de Buyuk Tchellaby (Mare Gentleman), dat fratelui său de către oficialii otomani dar muncitorii din subordinea sa îl numeau altfel – dracul de englez!

Iain Mc Donald îi povesti şi motivul pentru care turcii se temeau de John Trevor. Într-o zi, la scurt timp de la deschiderea lucrărilor, avusese loc o grevă. Oamenii erau nemulţumiţi de nişte promisiuni făcute de conducerea otomană şi pe care englezul cică nu le-ar fi respectat. Au încercat să îl sperie… au venit vreo 30 peste el, au ţipat şi au vrut să îl îmbrâncească. Şeful lor purta la şold un pumnal uriaş, pe care îl atingea mereu ameninţător, în timp ce îi spunea britanicului vorbe grele…

Buyuk Tchellaby nu s-a speriat însă niciun moment. Când a văzut că muncitorii au devenit prea curajoşi şi gata să comită acte de violenţă, John Trevor a trecut la treabă. A scos de niciunde un bici cu bile de oţel şi l-a pocnit drept în frunte pe cel ce era căpetenie de rebeli. Răzvrătitul s-a prăbuşit imediat la pământ, cu o gaură mare în cap iar semenii săi, şi ei plezniţi de câteva ori au luat-o la fugă, care încotro. Căpetenia nu a murit, şi-a revenit după câteva zile. Din acea zi, nimeni nu a mai avut curaj să facă răscoală iar lui John Trevor i-au ştiut toţi de frică din acea zi….

……………………………………………………………………………………………………

Lupii şi bivolii

Una dintre marile probleme de la Tchernavoda erau lupii care noaptea hălăduiau în haite numeroase la marginea localităţii sau pe liniile ferate. Atacaseră câţiva muncitori răzleţi. Unul fusese omorât iar alţii ajunseseră răniţi grav la Medgidier.

Lupii aceia dobrogeni atacau adesea animalele rătăcite în afara curţilor iar oamenii povesteau că atacau şi mâncau adesea câinii de talie mică sau puii rătăciţi pe uliţile de la margine. Dar cea mai ciudată poveste despre lupii aceia era alta… Deveniseră foarte pricepuţi să omoare bivolii semi-sălbatici pe care localnicii îi lăsau să pască în voie. Bivolii erau mult mai mari şi greu de doborât dar lupii aveau calea lor…

Haita încolţea câte un bivol singuratic şi îl goneau din spate, spre margine unor povârnişuri. Îl tot împingeau mârâind şi atacând fals până când uriaşul cădea în mica prăpastie. Acolo, lucru ciudat, aşteptau alţi lupi care se repezeau imediat la animal şi îi dădeau ultimele lovituri.

……………………………………………………………………………………………………….

Ciorbagiul Vlad şi o familie de valahi – note de jurnal

Bunicul fraţilor Barkley, Charles William, mare căpitan de cursă lungă a fost şi un mare explorator… Alături de soţia sa Frances Trevor el a descoperit o mare parte a coastelor canadiene, zona actualului Vancouver. Toate cele descoperite le-a menţionat într-un jurnal de călătorie pe care apoi Imperiul Britanic l-a folosit pentru a-şi impune stăpânirea în acea zonă…

Jurnalul a fost mereu un lucru de preţ pentru familia Barkley aşa că nu este lucru de mirare că şi nepoţii marelui explorator au folosit această “armă” în călătoriile lor. În fiecare seară, Henry scria câteva rânduri despre evenimentele la care fusese martor. A rămas impresionat de oamenii pe care i-a cunoscut la Tchernavoda, dar mai ales de gazda sa valahă, ciorbagiul moldovean Vlad (Vlatt) şi de familia acestuia: “Românii sunt amabili, veseli, băutori de rakiu…, fermieri prosperi care muncesc foarte mult şi care îşi construiesc singuri casele. Toţi vorbesc limba turcă, limba stăpânirii, mai puţin bătrânele. Casele lor sunt foarte curate şi aş prefera să trăiesc în una din ele decât într-un “cottage” al ţăranilor noştri. Gazda mea Vlatt are o soţie, trei băieţi, o noră şi două fete, Maria şi Rhoda (n.a Rodica?), de ai căror ochii foarte frumoşi mărturisesc că m-am îndrăgostit. Românii dansează Khora, fete şi băieţi şi sunt solemni, nu vorbesc, dar din când în când bărbaţii strigă asemeni unei hiene flămânde. În timp ce tinerii dansează, bătrânii stau pe margine şi fumează pipă. Aici, copiii nou-născuţi sunt înfăşaţi strâns şi ţinuţi aşa până pe la un an. Un obicei ciudat dar cresc foarte bine şi am văzut oameni sănătoşi crescuţi aşa”….

 (va urma)

 Menţiuni – Numele mai puţin cunoscute precum Medgidier sau Tchernavoda apar exact aşa în lucrarea auto-biografică a lui Henry C Barkley, citată ca bibliografie

Bibliografie – Henry C Barkley – “Between Danube and Black Sea…” (1876), Alex Popescu – John Trevor Barkley, un inginer englez la temelia României moderne, sursa scribd; Adrian Ilie – “Valea Kara-Su – monografie istorică”

sursa foto – cernavoda.wordpress.com / Cernavoda 1901

[codepeople-post-map]

O poveste din Negru Vodă – Fântâna

Pe fruntea lui Ştefan Gănescu curgea un fir gros de sânge, izvorât de undeva de sub chica năclăită de apă şi pământ. Bătrânul îşi ţinea palma dreaptă peste rană, încercând să domolească puterea şuvoiului şi să oblojească, cu nimic, rana deschisă. Sub ochiul drept purta de asemenea dovada unei lupte recente iar costa lovită, ascunsă de cămeşă îl făcea să se strâmbe, din când în când, de durere. Când l-au văzut rumânii în ce hal era, s-au adunat cu toţii gata de sfadă, în vatra satului nou ridicat.

Trecuseră deja trei luni de când se aşezaseră pe acele locuri dar problemele cu mai vechii locului tot nu se sfârşiseră. Cei mai mulți dintre musulmani nu îi duşmăneau, ci doar bogatul Ali, cel ce îşi avea casă chiar lângă fântâna cea mare din vatra veche, acolo unde găseai apă rece şi bună de băut şi unde puteai adăpa la jgheab şi animalele însetate. Ali nu îi iubea pe rumâni, căci înainte de Războiul Mare (de Independenţă) avusese mulţi argaţi valahi pe care îi muncise fără milă şi îi jignise şi bătuse adesea.

Cum necum, după ce românii începuseră să vină în Ţara Nouă, Dobrogea, Ali scăpase de pedeapsă, cu ajutorul unor “prieteni” de la oraş, unde trimisese vite mari şi frumoase pentru a fi iertat pentru purtarea din trecut. Şi îi mersese planul. Dar rumânii cei vechi nu îl uitaseră. Acum şi ciobanii nou-veniţi prinseseră ură pe el.

Dar vremea războaielor trecuse şi nimeni nu gândea să pună iarăşi mâna pe arme şi să facă iar vărsare de sânge. Doar sfada ce ieşea adesea la fântâna cea mare nu se mai oprea… Argaţii lui Ali mereu îi puneau pe fugă pe rumâni, de parcă apa aceea bună nu ar fi fost a tuturor. Şi bătrânul Gănescu o păţise, şi câţiva copii se aleseseră cu vânătăi iar câteva neveste veniseră plângând după ce oamenii Răului le vărsaseră găleţile pline. Acum răbdarea tuturor ajunsese la capăt…

Bărbaţii mai tineri doreau răzbunare, bătrânii vorbeau despre aducerea de la oraş a jandarmilor iar femeile lăcrimau cuprinse de teamă. Doar Maria, văduva, cea mereu pusă pe şotii şi gata să facă glume pe dată, avea şi acum un zâmbet strâmb pe faţa-i roşie şi rumenă. Nu zicea nimic dar se uita veselă la apus şi îşi “spăla” palmele bătucite de munca la câmp, de parcă pe jos nu ar fi fost tină, ci cine ştie ce pârâu limpede precum cristalul. Rumânii se duseră la culcare, fără să hotărască ce anume vor face ziua următoare. Noaptea se lăsă peste vetre, şi peste cea nouă şi peste cea veche, iar umbrele sale bătură în lung şi în lat aşezarea oamenilor.

Dimineaţă, se auziră primele ocări în limba Profetului. Argaţii umblau înebuniţi, vorbind în limba lor şi strigându-şi stăpânul. Ali ieşi şi el din casele sale şi începu şi el să spună câte şi mai câte. Cineva făcuse o faptă nemaivăzută. Trei fântâni din sat, cele mai apropiate Vetrei Noi erau unse la scripeţi cu grăsime de porc rău mirositoare. Alte trei fântâni, cele mai dinspre Vatra Veche rămăseseră aşa, curate, cum fuseseră încă de la săparea lor. Ali veni în fruntea unei cete de argaţi gata de bătaie. Rumânii le ieşiră şi ei în întâmpinare, fiecare cu ce apucase să ia de prin casă, o furcă, un ciomag, un topor… Se măsurară din ochii timp lung şi Ali, Rău dar niciodată fără minte înţelese că nu avea ce face. Plecă repede înainte de a se trezi cu rumânii peste el. În câteva ceasuri îşi luă tot ce avea mai de preţ şi îşi lăsă casele, luând drumul Mangaliei.

Seara, rumânii făcură pace cu restul turcilor. Vorbiră să folosească fiecare câte trei fântâni şi să nu mai iasă sfadă între ei. Cu timpul, odată ce seul de porc fu spălat de ploi şi uscat de vânt, obiceiul fu uitat iar fântânile fură folosite de toată lumea, fie acei oameni, rumâni, alţi creştini sau musulmani. Cât despre Maria Văduva, nimeni nu a ştiut vreodată dacă nu cumva ei îi trecuse acel gând năstruşnic de a unge scripeţii fântânilor cu grăsimea de porc…

Bibliografie – Monografia Negru Vodă, Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare)

sursă foto – panoramio.ro

[codepeople-post-map]

Salsovia şi Halmyris sau Mahmudia şi Murighiol

Despre Mahmudia şi Murighiol aţi auzit cu toţii şi mulţi dintre dumneavoastră aţi vizitat aceste aşezări dobrogene pitoreşti, situate pe bătrânul braţ Sfântul Gheorghe. Numele lor vechi ne sunt însă mai puţin ştiute, cu atât mai mult, poveştile lor milenare… Să începem cu Mahmudia, locul unde pot fi admirate ruinele cetăţii Salsovia, aşezare romană care a existat între secolele I – VI d.H. Ea este menţionată pentru prima dată într-o diplomă militară de pe vremea lui Nerva (96-98) bătrân senator devenit împărat şi care l-a cooptat la domnie pe Traian. Din secolul III, la Salsovia funcţionează şi un puternic castru. Militarii cantonaţi aici (în general auxiliari) nu au putut evita distrugerile ulterioare, cele provocate de goţi în secolul IV sau de kutriguri, două veacuri mai târziu. La Mahmudia nu descoperi însă doar cetatea romană, ci şi vestigii mai vechi datând din epoca elenistică (secolele IV-III î.H) iar povestea spune că şi înaintea grecilor aici exista o puternică davă a geţilor.

Ne continuum drumul pe apele fluviului şi nu departe ajungem la Murighiol, la Halmyris sau Salmorus – Apa Sărată cum îi spunea cuceritorii romani, întrucât înainte de a se înnămoli, aici exista un Golf al Pontului Euxin. Portul Halmyris a fost trei veacuri extreme de important pentru flota romană de la Dunăre (Classis Flavia Moesica). Cetatea era şi ea una impozantă, în formă de trapez şi cu 15 turnuri de apărare şi două porţi de acces. Potrivit unei inscripţii în apropierea cetăţii se găsea şi o aşezare civilă, satul marinarilor (vicus classicorum), unde probabil se aşezaseră mulţi veterani ai flotei romane. Halmyris este de asemenea oraşul unde au fost executaţi cei mai vechi martiri creştini, Epictet şi Astion. Ca multe alte cetăţi romano-bizantine, cetatea a fost părăsită în secolul VII d.H, sub presiunea migratorilor. Poveştile şi ruinele sale au supravieţuit însă şi aşteaptă să fie descoperite…

sursă foto – turismbzi.ro

Istrul – Fluviul Sfânt, sacrificiile lui Traian şi ofrandele lui Alexandru Macedon

De mii de ani, de la Porţile de Fier şi până la vărsarea sa în Marea Neagră, Dunării i s-a spus Istru, termen tracic (mesic), acceptat şi adoptat de către greci şi romani. Dacii şi geţii pontici ai Dobrogei i-au mai zis şi Dunaris sau Donaris, foarte probabil, după iraniano-sciticul “dânu”, tradus prin apă curgătoare. În amonte, fluviul a fost numit de toate popoarele Danubius, dar numai în aval i s-a spus şi Istros. Mereu acest Istru al nostru a fost perceput ca un fluviu sacru, purificator, sfânt pentru daco-geţi, pe care îi păzea, îi hrănea, dar pe care îi şi pedepsea atunci când aceştia îi greşeau. Era un fluviu sacru şi pentru celelalte neamuri, care se temeau de el.

Alexandru Macedon a vrut cu tot dinadinsul să treacă pe celălalt mal al Istrului, pentru a-şi face un titlu de glorie din asta şi nu pentru a cuceri neapărat vreo cetate. Cum altfel se poate explica ca Macedon Marele Cuceritor să întreprindă o expediţie militară de numai o zi, de pe urma căreia nu a obţinut niciun avantaj material sau militar serios…Pe malul dacic al Istrului, Alexandru cel Mare a adus sacrificii lui Zeus Mântuitorul, lui Heracle (Hercule) şi mai ales zeului Istros, care îl lăsase să îi treacă apele.

Pe Columna lui Traian un basorelief îl reprezintă pe Danubius, Zeul Sacru al Dacilor, căruia însuşi împăratul Romei îi aduce sacrificii, pentru a-i proteja trecerea peste apele sale primejdioase. Legenda spune că, de fapt, Traian i-a adus ofrande Marelui Fluviu pentru a-l îmbuna şi pentru a-l ierta că avusese cutezanţa de a ridica între malurile sale Podul de la Drobeta. Romanii erau înfricoşaţi de bătrânul fluviu al geţilor.

Traian a primit din partea unui Oracol următoarea poruncă înspăimântătoare: “Aruncă, îţi poruncesc, în valurile Istrului, fluviul ce se pogoară de la Jupiter, doi servitori ai Cibelei, doi lei sălbatici de la munte, mai aruncă tot ce în India creşte, flori şi parfumuri mirositoare. Îndată va fi atunci biruinţa, marea glorie şi pacea dorită”. Acei “servitori ai Cibelei” (de origine frigiană, Marea Mamă a Zeilor, cult adoptat şi de romani) au fost aşadar sacrificaţi de cel mai puternic Om al Lumii, pentru a-l îmbuna pe Zeul Dacilor? Sacrificii umane aduse Zeului Fluviu? Uluitor…

Cu aproape un veac înainte de Traian, marele geograf Strabon scria cu teamă că gurile Istrului (Delta) sunt sfinte şi că aici se practică magia lykantropică, prin care lupii deveneau subordinaţi intereselor umane. În Deltă au existat şi există şi acum toponime precum Ostrovul Lupilor, Gura de Lup, Vâlcov, Vâlciu (în slavă vîlc –lup).

Sofocle scria în “Oedip rege” că “nici măcar Istrul nu ar putea purifica” o anumită casă. Vergiliu ne vorbea despre geţii care, înainte de a pleca la război, luau o gură din apa sfântă şi jurau să se întoarcă biruitori. Un fluviu misterios şi sacru, de care se temeau şi pe care îl respectau toate seminţiile pământului…

 

Bibliografie – Cartea Dunării – antologie de Ioan Munteanu, Vergiliu, Strabon, Afidus Modestus

Foto by Amanda Lia Rogers – Sun rising in Danube Delta – romaniatourism.com

[codepeople-post-map]

Capidava – Cetatea de la Cotitură și legenda Podului de Piatră

Acolo unde bătrânul Danubiu face un larg cot, undeva între satele Dunărea și Topalu, geții au ridicat în urmă cu mai bine de două milenii o cetate pe care au numit-o Capidava. Mândra așezare veghea unul dintre cele mai importante vaduri de trecere ale fluviului, aspect ce i-a conferit o importanță strategică deosebită, și care, practic, i-a marcat existența sa milenară. În locul vechii dave a băștinașilor (sau poate în imediata apropiere) romanii au construit un castru puternic, ale cărui ziduri semețe pot fi admirate și astăzi. A fost un oraș care a fost ridicat în vremea împăratului Traian (98-117), cel care a organizat limesul dunărean, și care a fortificat și construit majoritatea cetăților de pe această linie de graniță, de unde se putea ține ușor, sub observație, malul Daciei lui Decebal. Fortificație militară impozantă și în același timp un oraș – port cu o bogată și înfloritoare activitate economică, Capidava a dăinuit neîntrerupt aproape jumătate de mileniu, până în veacul al VI-lea, când în urma distrugerilor provocate de migratori cutriguri (559) a fost în cele din urmă abandonată. În veacul al X-lea, povestea Capidavei a fost reluată, grație controlului exercitat de Imperiul Bizantin, dar renașterea sa a fost de scurtă durată, aproximativ 50 de ani, ea fiind abandonată după o distrugere violentă a pecenegilor, în anul 1036. De la Traian și Hadrian (sec I-II) la Dioclețian și Constantin cel Mare (sfârșit de sec III și prima jumătate a sec.IV) și până la Iustinian (527-565), Cetatea de la Cotitură a fost pentru romani și romano-bizantini un punct strategie extrem de important, nu doar grație vadului de trecere a fluviului, ci și datorită poziției sale geografice deosebite, Capidava fiind practic un bastion natural, a cărui cucerire era incredibil de dificilă. Nu în ultimul rând, cetatea se afla la răspântia unui nod al drumurilor din Scytia Minor (Moesia Inferior), pe aici trecând drumul imperial ce venea tocmai din Nordul Italiei, drumul care făcea legătura cu cetățile Pontului (Tomis) sau cel ce străbătea mijlocul și nordul provinciei romane. Capidava poate însă nu ar fi existat, dacă nu era acest vad de trecere al bătrânului Danubius. Un lucru curios, chiar și în prezent, vara, în vremuri de mare secetă, când scad mult apele fluviului, „în dreptul crestei pantei dinspre Topalu” se pot vedea stânci ce răsar ca niște colți, gata să sfâșie lemnul bărcilor ce au îndrăznit să iasă pe valurile sale. Potrivit arheologilor ce au efectuat cercetări în acest loc, decenii de-a rândul, în astfel de momente, „piepturile de stânci se întind până la jumătatea lărgimii fluviului iar navigația se face cu multă greutate, neputând trece pe aici decât câte un singur vas”. O legendă locală, prezentă pe ambele maluri ale fluviului, spune că acele stânci nu ar fi simple roci de pe fundul apei, ci părți ale unui antic „Pod de Piatră””, care ar fi existat aici pe vremea romanilor. Topograful de excepție, arheologul Pamfil Polonic (mâna dreaptă a marelui Tocilescu) scria la rândul său de existența în antichitate a unui pod peste Dunăre, la Capidava, într-un loc în care se putea construi fără probleme. Drumurile care duceau la acest posibil pod (pe ambele maluri) sunt o certitudine, astfel că teoria nu pare deloc o simplă invenție. Specialiștii sec XX și XXI nu au putut însă confirma o astfel de realizare inginerească, dar tradiția locală a Podului de Piatră, ce lega cele două maluri, se încăpățânează să supraviețuiască, transmisă de sute de generații, începând cu geții și romanii care au trăit aici, la Capidava, acum aproape 2000 de ani, pe vremea lui Traian…

Sursă  bibliografie și citate – Gr.Florescu, R. Florescu, P. Diaconu – „Monografie arheologică – Capidava, vol I și II” 1958

Sursă foto deschidere și galerie – Ștefan Viorel Georgescu

[codepeople-post-map]

Târgușor – La Ester, în Orașul Grădinilor

Unul dintre cele mai importante orașe dispărute ale Dobrogei este Esterul, o așezare misterioasă a Evului Mediu, intens menționată în izvoarele istorice și care decenii de-a rândul a tulburat visele arheologilor dornici să o descopere. Astăzi, locația Esterului nu mai este deloc o taină, aici fiind efectuate în ultimul deceniu mai multe campanii de cercetare. Ester sau Ester Abad (cum mai apare în documente) a existat pe malul râului Visterna, în apropierea comunei moderne Târgușor și se afla pe drumul principal al provinciei. Otomanii numeau acest oraș Istrabaghî (Grădina Istriei), dar în ciuda confuziei inițiale, s-a stabilit, în cele din urmă, că orașul nu avea nicio legătură cu celebra Histrie. Prima mențiune a Esterului datează din anul 1502, dar informații mult mai concrete sunt cele din 1538, atunci când Soliman Magnificul trece prin Dobrogea, în drumul său spre Moldova, acolo unde vroia să îl pedepsească pe voievodul Petru Rareș. În jurnalul militar al sultanului se menționează că acesta s-a oprit la Ester Abad, după ce inițial trecuse prin localități precum Carasu (azi Medgidia), Bulbul (Ciocârlia) sau Kara Muratlî (Kogălniceanu). O bogată descriere a Esterului ne-a survenit însă de la celebrul geograf turc Evlya Celebi, cel care a trecut prin acest oraș, mai întâi în 1652 (de la Babadag spre Istanbul), apoi în 1657, în sens invers, de la Sud spre Nord. Celebi a scris în opera sa „Cartea Călătoriilor” că Esterul era deja un oraș vechi de câteva secole, foarte important în Dobrogea, dar care era totuși subordonat capitalei administrative Babadag. Foarte important, Celebi spune că era o urbe locuită aproape exclusiv de români, „cu multe grădini și vii, hanuri, cârciumi, bragagerii, sute de prăvălii și cu foarte multe biserici creștine”. De asemenea, călătorul turc a scris că aici existau peste 1500 de case frumoase, ceea ce ne demonstrează că vorbim de o așezare intens populată pentru acele timpuri. Singurii turci care locuiau aici făceau parte din aparatul administrativ sau din cel militar, cunoscut fiind faptul că la Ester își avea sediul un agă de ieniceri. Despre orașul exclusiv creștin a menționat și un alt istoric, Halil Inalcik, tot în sec XVII. La începutul veacului următor, numeroase mențiuni despre Ester apar și în scrierile unor călători occidentali, care vorbesc însă despre orașul Vistuar sau Wister, numele fiind luat de această dată de la râul Visterna. Perioada de glorie a Esterului se apropia însă de sfârșit. La sfârșitul secolului XVIII, Dobrogea devine câmp de război în conflictul ruso-turc. Esterul este menționat în această perioadă ca un oraș (grecesc – îl numesc unii, legându-se de caracterul creștin ortodox al urbei) aproape părăsit, „ruinat și pustiit”. Creștinii au părăsit orașul, căutând locuri mai liniștite, iar urbea s-a „scufundat” în uitare, devenind o legendă. Din fericire, mileniul III a readus Esterul pe harta cetăților dobrogene, iar cu timpul, descoperirile arheologice, ar putea să îi redea gloria de altădată.

[codepeople-post-map]

Mihai Viteazu – Buteridava şi un conflict vechi de 2 milenii

Pe Dealul Mormintelor, în comuna Mihai Viteazu a existat în urmă cu două milenii o davă a băştinaşilor geţi. Aşezarea fortificată a fost se pare distrusă de romani, iar pe locul ei a funcţionat timp de câteva secole o aşezare civilă, în care veteranii romani coexistau cu locuitorii autohtoni.

Satul Buteridava ţinea de Regio Histriae, dar se bucura de un regim parţial autonom, având câteva proprietăţi pe care le administrau probabil în devălmăşie. La un moment dat, localnicii de la Buteridava au intrat în conflict cu o nobilă din Histria, Messia Pudentilla, care deţinea pământuri în aceaşi zonă.

A fost un diferend agrar, cei din Buteridava reclamând la Guvernatorul Moesiei Inferior, Ovinius Tertulius (198-201 d.H), faptul că oamenii stăpânei de la Histria intraseră pe proprietatea lor şi le lucrau fără drept terenul. Guvernatorul l-a însărcinat cu rezolvarea problemei pe Vinidius Verianus, prefectul flotei moesice, care îşi avea cartierul general la Noviodunum (actuala Isaccea). Verianus a venit la Buteridava, a analizat conflictul legat de hotarele celor două părţi şi într-un final, i-a dat dreptate stăpânei de la Histria, care s-a ales astfel cu câţiva acri de pământ agricol în plus. Ştim de asemenea că Vinidius a trebuit să facă uz de forţă militară, pentru a impune aplicarea sentinţei sale, fără însă ca vestigiile antice descoperite să ne spună câte victime au existat.

Conflictul de la Buteridava este cel mai vechi diferend agrar de acest gen consemnat în Dobrogea antică.

[codepeople-post-map][codepeople-post-map]

Ulmetum – Cetatea de la Pantelimon

Ulmetum – Cetatea de la Pantelimon se găsea la răscrucea celor mai importante drumuri comerciale ale provinciei, și din acest motiv, romanii au decis construirea unei fortificații puternice, în care era cantonată o garnizoană de câteva sute de oameni.

Cetatea Ulmetum

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.