Capitala Rusiei Kievene a fost trei ani în Dobrogea – Proslavița, Cetatea de la Nufăru

Capitala Rusiei Kievene a fost trei ani în Dobrogea – Proslavița, Cetatea de la Nufăru

Pare greu de crezut dar este adevărat! La sfârșitul sec.X, puternicul cnezat al Rusiei Kievene și-a avut capitala într-o cetate ale cărei ruine se găsesc astăzi pe raza comunei Nufăru, județul Tulcea.

Se ajunge ușor, de la Tulcea spre Murighiol, având în stânga brațul Sfântul Gheorghe. Pe drumul principal un indicator te informează că o parte din ruinele cetății medievale Pereislaveț, Prislav sau Proslavița se află la un kilometru distanță, la dreapta. Cea mai mare parte din vechea cetate nu a fost încă scoasă la iveală, pentru că este suprapusă de așezarea modernă.

Ruinele, identificate de mult, nu sunt spectaculoase dar povestea pe care ele o spun, este una uimitoare.

Cum a ajuns marele centru medieval Kiev să piardă (fie chiar și pentru 3 ani) supremația în detrimentul unei cetăți din fosta Sciția Minor?

Artizanul acestei schimbări a fost cneazul Sviatoslav Igor (945-972), din Casa Rurik (n.a. varegi din tribul Rus, care au întemeiat Rusia kieveană la cererea triburilor slave – primul cneaz Rurik, în cca 862 a cucerit Novgorod iar cneazul Oleg, în cca 880 a stabilit capitala la Kiev).

Învingător al bulgarilor și pecenegilor, mare dușman al bizantinilor, Sviatoslav a controlat nordul Dobrogei și a cucerit așezarea în 968. Bulgarii o numiseră Pereislaveț (Preslaveț), adică Micul Preslav, pentru  a nu se confunda cu Marele Preslav, capitala Țaratului Bulgar.

Cneazul i-a șocat pe toți ai săi când a anunțat schimbarea de capitală I-a trimis mamei sale Olga (Sfânta Olga) o scrisoare în care menționa:

“Nu-mi place să stau la Kiev, vreau să trăiesc în Pereislavețul de pe Dunăre. Acolo este inima țării mele, acolo se adună toate bogățiile pământului, din Grecia aur, țesături, vin și tot felul de fructe, din Boemia și Ungaria argint și cai, de la Ruși blănuri, ceară, miere și robi”.

Schimbarea capitalei se face în 969 dar Sviatoslav Igor pleacă într-o campanie militară. Locuitorii Micului Preslav (mulți dintre ei bulgari și pecenegi) se răscoală împotriva guvernatorului kievean Vok, care abia reușește să scape cu viață, fugind din cetate. Sviatoslav revine imediat, reprimă răscoala și situația se liniștește.

Urmează apoi campania cneazului la Sud de Dunăre și conflictul deschis între Rusia Kieveană și Imperiul Bizantin. Sviatoslav are ambiții uriașe, dar basileul Ioan Tzmiskes reușește să îl oprească. Rușii sunt asediați trei luni la Durostolon apoi sunt obligați să facă pace (24 iulie 971) și să se retragă. Sviatoslav pierde Dobrogea în acel an 971 iar ținutul este reorganizat administrativ de către Bizanț. Rușii pierd și Proslavița, care este refăcută și rămâne centru important militar și economic.

Sviatoslav ajunge cu armata sa pe fluviul Dniepr (Nipru) și este ucis într-o ambuscadă pusă la cale de pecenegi, care se pare că aveau o alianță secretă cu Bizanțul.

Capitala cnezatului este acum, din nou, Kiev, dar situația statului este tulbure. Cei trei fii ai lui Sviatoslav se luptă între ei pentru putere. Va câștiga în cele din urmă Vladimir cel Mare (Volodimir) (980-1015), viitorul Sfânt Vladimir, primul cneaz creștin al Rusiei.

Ce s-a întâmplat însă cu fosta capitală a lui Sviatoslav Igor? Bizantinii au clădit o nouă cetate, și mai puternică, cu ziduri groase de peste 3 metri. Proslavița a fost se pare distrusă în 1241 de tătari, dar iarăși refăcută pentru că apare pe hărți genoveze de navigație (portulane), în secolele viitoare (hărți Ortelius și Mercator), sub numele Bruscavita. Acum peste două veacuri austriecii menționau aici cetatea Crislova.

Nufăru este astăzi o localitate aparent obișnuită. Pentru iubitorii de istorie are însă un farmec aparte. Îți poți imagina armatele kievene plecând din cetate, pentru a se război cu bizantinii.

În fruntea lor, cu ochii minții, îl poți vedea pe mândrul și trufașul Cneaz, mustăcios, cu ochii albaștri, cu tunsoare tipică ucraineană (ciuful – semn al nobilității) îmbrăcat cu totul în alb, pregătit să cucerească lumea…

 

Bibliografie –

– “Cronica Vremurilor ce au trecut – Textul Laurentian”; Biblioteca Publică de Stat Leningrad – text scris de călugărul Laurentius la Novgorod în 1377.

Cronica propriu-zisă este atribuită călugărului Nestor, care a scris-o la Kiev în 1113 tratând istoria Rusiei Kievene perioada 850 – 1110.

– “The Russian Primary Chronicle” – Laurentian Text (Translated and edited by Samuel Hazard Cross and Olgerd P. Sherbowitz – Wetzor – The Medieval Academy of America, Cambridge, Massachusetts, 1953

– Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu – “Istoria românilor dintre Dunăre și Mare Dobrogea” – Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979

– Izvoarele istoriei românilor,  I. Poppa Lisseanu, B-ști 1935

“The Cambridge History of Russia” – volume 1 – “From Early Rus to 1689”, edited by Maureen Peerie (University of Birmingham, 2006)

part 1 – “Early Rus and the Rise of Muscovy” – pag 47-98

 

Mențiuni

– Rusia Kieveană este primul stat al slavilor estici, care a existat între sec.IX și XII. Ocupa teritorii care astăzi țin de statetele moderne Rusia, Ucraina și Belarus

– varegi – numele dat de slavi și de bizantini acelor vikingi care au venit din Nord în sec.IX  pe cursurile fluviilor Volga, Nipru, Nistru pentru comerț și expediții de jaf (sursă wikipedia)

 

sursa foto – informatii-romania.ro/cetatea Proslavita

[codepeople-post-map]

Dobrogea interbelică – Statistici interesante din județele Constanța și Tulcea, din urmă cu peste 80 de ani (I)

La prima vedere un document plictisitor, cu foarte multe tabele și date seci, „Anuarul Statistic al României anii 1935 și 1936” este în măsură să ofere informații extrem de interesante, din toate domeniile, despre Dobrogea anilor 30.

Dobrogea avea în 1930 o populație de 811.000 locuitori dar era formată din patru județe: Constanța, Tulcea, Caliacra și Durostor (ultimele două din Cadrilater). Ne vom concentra asupra județelor ce compun Dobrogea de astăzi (n.a unele cifre fac însă referire la provincie cu toate cele patru județe).

Județul Constanța avea la recensământul din 29 decembrie 1930 o populație de 249.914 locuitori iar județul Tulcea – 183.391. Populația orașului Constanța, la aceeași dată se ridica 58.258 de locuitori.

Vremea călătoriilor (Vapoare, avioane, automobile și motociclete)

Portul Constanța se dezvoltase foarte mult iar în anii 1934 – 1935, Serviciul Maritim Român avea aici 14 nave de pasageri care efectuau curse în întreaga lume. În intervalul menționat vase precum Regele Carol, Principesa Maria, Dacia, Dobrogea, Carpați, Durostor etc au efectuat 136 de călătorii, fiind transportați peste 40.000 de călători din care aprox.28.000 la clasa a III-a.

Rutele cele mai importante erau: Constanța – Varna – Istanbul – Salonic; Constanța – Istanbul – Pireu – Alexandria; Constanța – Istanbul – Pireu – Beyrouth – Haifa etc. Pentru transportul de călători și de mărfuri SMR a obținut venituri de 141,6 milioane lei.

Cursele aeriene deveniseră și ele regulate, este drept, pentru elita ce își petrecea vacanțele la Balcic și pe întreaga Coastă de Argint.

În 1934, 7 avioane au efectuat curse pe ruta București – Constanța – Balcic – București, transportând 1402 pasageri și totalizând 1337 de ore de zbor.

Modernul acaparase întreaga viață urbană a Dobrogei. În județul Constanța existau deja 463 de autoturisme, 78 de autobuze și 32 de motociclete. Tulcea avea 79 de autoturisme, 8 autobuze și 6 motociclete.

Prețuri, salarii și venituri

La nivelul întregii Românii (cu Bucovina și Basarabia), Constanța era al 9-lea oraș după costul vieții iar Tulcea, al 69-lea.

În 1934-1935 în județul Constanța s-au realizat venituri de aproape 37 de milioane lei, în timp ce cheltuielile se ridicau la aproape 32 de milioane iar Tulcea avea un excedent financiar de peste jumătate de milion de lei.

Tulcea aducea statului român 6,9 milioane kilograme de pește (6.933.656 kg) dintr-un total de 15,8 milioane la nivel național. Valoarea în lei a peștelui recoltat din județul nord-dobrogean se ridica la 129 milioane lei, din care statul reținea 45 milioane lei.

Mangalia, Medgidia, Isaccea și Măcin erau orașe importante, în care se realizau venituri.

În ceea ce privește prețurile anilor 30 ne vom referi la datele publicate pentru anul 1933.

Pentru Constanța se raportau astfel de prețuri medii, cu de amănuntul: carne vacă de calit I – 17, 9 lei per kilogram, lapte – 6 lei, crap – 26,6 kg, șalău 37,4 kg, făină „calit 000” – 10 lei, pâine albă 7 lei, orez – 16,6 lei kg, cartofi – 2,5, vin alb – 19,6 lei. Un kilogram de mangal costa 4 lei, unul de petrol la fel iar benzina ușoară – 9,7 lei.

La Tulcea, prețurile erau mai mici cam cu câte 2 lei la fiecare produs de mai sus iar la pește, chiar cu jumătate mai puțin (crap – 13 lei kg, șalău 19 lei – kg).

În 1934 în județul Constanța s-au construit 220 de locuințe noi, în valoare totală de 131 milioane lei.

Salariile in 34-35 : un sef de post castiga cam 3400 lei, un mecanic de locomotiva 3000-3800, un usier 2400-3200, un vizitiu 600 – 2350, invatator trei gradatii 3700 – 4700, ucenic 300-1850, lacatus 2600, gradinar 1300 – 2750, judecator 9250 – 19.150, medic 8500 – 11.900 etc

Date de stare civilă (Natalitate și mortalitate)

În anul 1934 în Dobrogea s-au născut 35.444 persoane și au decedat 20.561. Erau foarte multe boli care făceau ravagii iar medicina nu găsise încă remedii pentru tratarea lor.

Astfel, peste 1200 de persoane au murit din cauza tuberculozei aparatului respirator iar peste 500 de rujeolă. Febra tifoidă (95 cazuri), scarlatina (60 cazuri) tusea convulsivă (107 cazuri) sifilis (92) și cancerul (204) au stat și ele la baza deceselor din Dobrogea anului 1934. Din totalul deceselor înregistrate, peste 60% erau înregistrate în mediul rural (16.372 cazuri).

Procentul de copii născuți morți era de 1,6 la mia de locuitori iar până la un an mureau 21 dintr-o mie.

În 1934 s-au înregistrat peste 8000 de căsătorii în Dobrogea dar și 342 divorțuri (126 în j. Constanța și 78 în j.Tulcea)

(Va urma)

Mențiune – Acest material vrea să prezinte anumite realități ale acelor vremuri, fără să le interpreteze în vreun fel, pozitiv sau negativ.

Bibliografie – Anuarul Statistic al României 1935 și 1936 – Institutul Central de Statistică; sursa – dacoromanica.ro – Biblioteca Digitală a Bucureștilor, Istoria civilizatiei romanesti – Scurtu Ioan, Radio Romania Actualitati – autor George Popescu

sursa foto – Colecția Sorin Nica – proiectul Photo Historia;

Piața Independenței, zi de sărbătoare – Constanța, anii 30

Izvoarele Tămădurii – Pomul dorințelor, Izvorul de o zi și Apa Licuvita

În Dobrogea sunt mai multe izvoare considerate de popor drept sfinte, cu puterea de a tămădui suferințe de orice fel. Astăzi ne vom referi la câteva dintre cele aflate în județul Tulcea. Despre Fântâna de Leac din apropierea Măcinului și despre legenda Fetei lui Stroe am mai scris, așa că o vom excepta de la această enumerare (n.a – https://goo.gl/NmDF8I).

Există însă alte câteva locuri cu povești frumoase, adevărate locuri de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși.

Unul dintre acestea este Pomul Dorințelor, un stejar bătrân aflat lângă Războieni, un sat care ține de comuna Casimcea. Copacul a crescut exact în locul unde izvorăște un pârâu iar apa de aici este considerată drept tămăduitoare. Există și un obicei inedit: localnicii și pelerinii leagă de crengile stejarului batiste sau bucăți de pânză și își pun o dorință. Acest obicei se consumă doar într-o zi anume, în vinerea din Săptămâna Luminată. În acea zi are loc și o slujbă anuală de sfințire a izvorului. Fiecare dintre cei prezenți la slujbă iau apă pentru acasă, acolo unde își vor sfinți locuința și întreaga gospodărie (sursă MEAP).

Potrivit specialiștilor de la MEAP Tulcea, un obicei similar este cel care se consumă la Babadag, la mormântul lui Koyun Baba, unde de asemenea se leagă, pentru îndeplinirea dorințelor, batiste, pânze și alte obiecte personale, de crengile unui arbore. Este însă vorba despre o tradiție a musulmanilor iar la Babadag nu există acel izvor tămăduitor.

Un alt izvor tămăduitor este cel din satul Nicolae Bălcescu (în trecut Bașchioi), ce ține de comuna tulceană Nalbant. Este Izvorul care apare o singură zi pe an și nu în orice zi, ci de Sărbătoarea Izvorului Tămădurii, sau Stăvinerea Luminată, cum i se mai spune.

De acest izvor este legată și o frumoasă legendă, veche de peste două secole, poveste ce are însă două variante. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, izvorul a fost descoperit de fata unui turc bogat. Aceasta, surdo-mută, era trimisă adesea cu oile, la păscut.

După ore bune de mers pe coline, fata a găsit un frumos izvor, pe care nu îl mai văzuse vreodată. Și-a potolit setea, s-a spălat pe față dar apoi s-a întins să se odihnească. Somnul a furat-o pe nesimțite iar fata a rămas astfel ore bune. Când s-a trezit, oile ia-le de unde nu-s! Copila atunci a început să strige. Și-a dat seama că are, dintr- o dată glas și mai mult de atât, aude sunetele naturii. S-a grăbit să ajungă acasă, unde le-a povestit sătenilor tot ce i se întâmplase. Sătenii au căutat izvorul dar nu l-au mai găsit. Nici de urma oilor nu au mai dat… A rămas însă minunea. Izvorul a reapărut peste un an, în aceeași zi și în locul unde fata arătase. De atunci, oamenii din zonă, fie ei creștini sau musulmani au mers la izvor pentru a-și tămădui suferințele.

Cea de a doua variantă a poveștii îl are ca personaj principal pe un băiat, tot surdo-mut. Acesta a adormit lângă izvor și în vis a văzut o cruce ridicată pe niște pietre. Când s-a trezit, nu mai avea beteșugurile cu care se născuse și a povestit acasă ce i se întâmplase. Un alt izvor tămăduitor este cel de la Beidaud, cunoscut sub numele de Apa Licuvita. Nu în ultimul rând, trebuie menționat și Izvorul Tămăduitor din satul Alba, comuna Izvoarele. Este interesantă legenda care circulă aici. Potrivit ei, izvorul ar fi apărut după ce prin acele locuri ar fi poposit Maica Domnului.

Foto – sursa crestinortodox.ro; Izvorul Tamaduirii

Bibliografie

  • Alexandru Chiselef – Izvorul Tămăduirii (aprilie 2014) MEAP Tulcea (Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea)

  • Paul Rogojinaru – Stăvinerea luminată, jurnalul.ro, 2008

  • Mariana Iancu – Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea făcătoare de minuni. Izvoarele de leac din Tulcea (25 aprilie 2014 – adevarul.ro)

  • teologiapentruazi.ro, preot.dr. Dorin Octavian Picioruș – Izvorul Tămăduirii – 5 mai 2008

Germanii, Atmagea și cerchezii

Timp de mai bine de un secol, în Dobrogea au trăit și au muncit zeci de mii de etnici germani. Acești germani dobrogeni au venit pe pământul dintre Dunăre și Mare în trei valuri de migrație (1841 – 1856; 1873 – 1883 și 1890 – 1910). Ne vom referi astăzi la primul val, la pionerii germani care au decis să se stabilească în Dobrogea. Erau urmașii coloniștilor atrași în Basarabia de Rusia Țaristă cu numeroase promisiuni, mare parte însă neonorate (s-a încercat și rusificarea lor). atmadscha_kirche_3

După câteva decenii trăite pe pământul românesc acaparat de Imperiul Țarist, au coborât spre Sud, ajungând să formeze prima comunitate germană de pe teritoriul Imperiului Otoman. Prima colonie întemeiată a fost Acpunar, în 1841. După șapte ani petrecuți aici, coloniștii au plecat și au întemeiat Atmagea. I-au zis Atmadscha, după termenul turcesc Atmaca, care înseamnă, șoim, pasăre de pradă…

Atmagea avea să devină cel mai important centru protestant din Dobrogea, aici fiind construită în 1861 și prima biserică germană din provincie, lăcaș de cult care există și astăzi.atmadscha_hof_jakob_krause Germanii ajunși în Dobrogea erau urmașii unor coloniști veniți din Sudul Germaniei dar și din Nord Est, din Meklenburg sau din Pomerania.

În 1926, un cunoscut profesor din Constanța, Ioan Georgescu scria despre Atmagea: „Satul este pitoresc și interesant, face impresia unei vechi așezări din Germania. Aici lipsește regularitatea meșteșugită a celorlalte comune de coloniști. Casele sunt acoperite de stuf. Așezarea a rămas curat nemțească până în zilele noastre”.

Cei care vizitau satul observau cu uimire că pe acoperișul caselor „unde toți creștinii pun crucea, ei puneau 2 capete de cal cioplite din lemn, după obiceiul din Mecklenburg și Pomerania”. La biserică se păstra cu sfințenie o scrisoare din 1870, de la prințul Germaniei, Friedrich Wilhelm care mulțumea comunității pentru o donație de 25 „napoleondori” – napoleoni de aur.

atmadscha_dorf_1Germanii din Atmagea, ca toți ceilalți stabiliți în Dobrogea în numeroase alte așezări, s-au remarcat prin hărnicia lor reușind să creeze o comunitate înfloritoare. Au trecut însă și prin grave momente de criză. După 1870 în Dobrogea de nord au sosit, cu acceptul otoman, mii de cerchezi prigoniți de ruși în războiul caucazian. „20.000 dintre ei au fost aduși la 10 kilometri Sud Est de Atmagea și au creat colonia Slava Cercheză”.

Noii veniți au creat mari probleme așezărilor învecinate, Atmagea și Ciucurova, pe care le atacau foarte des. Otomanii îi protejau așa că orice reclamații din partea nemților nu aduceau niciun fel de rezolvare. Un pastor pe nume Hochmeister scria: „furau tot, haine, rufărie, cojoace, ghete, hamuri, securi, unelte casnice și agricole. Când au văzut că nemții își fac biserică la Atmagea i-au forțat să care toate materialele de construcție la Slava Cercehză ca să își facă ei geamie”.

Martorii vremii mai scriau: „Cerchezii socot jaful și răpirea lucruri firești, spun că așa este și în natură – Albinele sunt lăsate să muncească un timp, până când umplu stupii, apoi li se ia mierea și ceara. Așa fac și ei cu vecinii lor, care au rolul albinelor, din a căror muncă eu au să trăiască”.atmadscha_kirche_2

Din fericire, situația a luat sfârșit în 1878, după Războiul de Independență și unirea Dobrogei cu România. Cerchezii au părăsit Dobrogea și au trecut în Imperiu, urmându/și protectorii. Atmagea a supraviețuit și a continuat să fie una dintre cele mai înfloritoare coloni germane dintre Dunăre și Mare. Nemții au părăsit Dobrogea în 1940 când au migrat înapoi în Germania, în cadrul proiectului „Acasă în Reich” – Heim ins Reich. Din 16.000 de germani dobrogeni, doar puțin peste o mie au mai rămas aici. De pe urma germanilor dobrogeni ne-au rămas însă poveștile…

Sursă foto – romaniaforum.info – posted by administrator Dan Sambra – imagini de arhivă copyright – Landmannschaft der Dobrudscha und Bulgarien deutsche e.V

Bibliografie

  • Coloniile germane în Dobrogea” – Ioan Georgescu Analele Dobrogei serie veche 1926

  • Călători străini despre Țările Române”, vol.6 Evlyia Celebi

  • Valentin Ciorbea – „Germanii dobrogeni – istorie și civilizație”

  • Nicoleta Doina Teodorescu „The German Colonists in Dobrogea”

  • Constantin Brătescu „Două statistici etnografice germane” (Arhivele Dobrogei 1919); „Populația Dobrogei” (Analele Dobrogei, serie veche 1928)

  • Paul Trager: „Die Deutschen in der Dobrudscha in: Schriften des deutschen Auslandsinstituts zu Stuttgart (Kulturhistorische Reihe Bd. 6), Stuttgart, 1922 (informații folosite de Ioan Georgescu).

  • Citate din Ioan Georgescu, Analele Dobrogei

[codepeople-post-map]

Acpunar – prima colonie germană din Dobrogea

În 1940, mii de etnici germani din Dobrogea şi-au lăsat gospodăriile şi au plecat în patria de obârşie, în baza unui amplu program naţional, intitulat Acasă în Reich, Heim ins Reich. Pentru ei, tărâmul dintre Dunăre şi Mare era acel “acasă”, locul în care ei şi străbunii lor locuiseră timp de aproape un secol… Trei valuri succesive de migraţii într-un singur secol i-a adus pe germani pe aceste meleaguri iar povestea lor a început cu o aşezare numită Acpunar şi pe care noi o ştim acum sub numele de Mircea Vodă, un sat tulcean ce ţine de comuna Cerna. Prima colonie germană din Dobrogea, această Acpunar a fost întemeiată la începutul toamnei 1941. Câteva familii originare din Berezina, Leipzig şi din zona Varşoviei au venit în 1940, la Măcin, au stat acolo aproape un an iar apoi au mers la câţiva zeci de kilometri depărtare, formând colonia de la Acpunar. În scurt timp li s-au alăturat alte familii venite iniţial în zona Brăilei. Dintre aceştia se remarca Adam Kuhn, cel care avea să devină primul primar al Acpunarului (schultze – primar). Germanii au stat doar şapte ani la Acpunar… În 1848, din cauza neînţelegerilor cu turcii din zonă, au părăsit satul şi s-au stabilit nu departe, la Atmagea. Povestea Acpunarului a continuat fără germani dar nicio poveste a satului Mircea Vodă de Tulcea nu poate ignora meritul germanilor ce au întemeiat aşezarea, a germanilor harnici şi organizaţi care au venit în Dobrogea noastră pentru a îmbogăţi istoria acestui meleag al naţiilor de pretudindeni…

 Bibliografie – Coloniile germane din Dobrogea, prof Ioan Georgescu – extras din Analele Dobrogei VII, serie veche 1926

sursa foto – marian tabarna, panoramio.com (Vedere catre Mircea Voda)

[codepeople-post-map]

Povestea cetăţii de la Beştepe (Cinci Dealuri)

Beştepe înseamnă în turcă Cinci Dealuri. Astăzi este o frumoasă comună tulceană (la 25 de km de bătrânul Aegyssus) iar numele pus de etnicii musulmani acum sute de ani a supravieţuit peste timp. I s-a mai spus Beştepeaua Turcească, pentru a nu fi confundată cu cea Moldovenească, aşa cum era numită pe timpuri Mahmudia. Cele cinci colinele străjuiesc impunător aşezarea… Este un tărâm încărcat de istorie şi frumoase poveşti… Legenda locului spune că, pe lângă sat a trecut odată, în drumul său spre Tulcea, puternicul sultan Mahmud al II-lea (1808-1839). Stăpânul Imperiului Otoman a fost impresionat de aceste locuri şi a decis să construiască pe cea mai înaltă dintre coline (n.r. altitudine maximă 242 m) o puternică cetate, de unde se putea străjui uşor întreaga zonă. Fortificaţia a fost imediat ridicată şi mulţi ani, de aici, otomanii au controlat atent regiunea…Povestea este una frumoasă însă de urma cetăţii din legendă nu a dat nimeni, niciodată… La Beştepe sunt însă multe fortificaţii şi ce este interesant, sunt mult mai vechi decât cea din povestea sultanului Mahmud. La 1 kilometru Nord Est de Sat, în zona Piatra lui Boboc se găsesc ruinele unei dave getice datată acum mai bine de 2300 de ani. Lângă Beştepe sau chiar în vatra satului se mai găsesc vestigii şi aşezări din vremea străbunilor geţi, din timpul romanilor sau din epoca romano-bizantină… De urma cetăţii lui Mahmud nu a dat încă nimeni, dar nicio legendă nu apare fără sâmburele său de adevăr. Cine poate ştii… Poate stă ascunsă sub colinele înverzite, aşteptând momentul potrivit pentru a-şi spune întreaga poveste…

 Sursă foto – wikimapia.org; dealurile Beştepe – poză încărcată de fcşerban în 2012

[codepeople-post-map]

O legendă tulceană – Dealul Comisului, slujitorul lui Vodă

Sătenii din Izvoarele au fel şi fel de poveşti şi legende despre Muntele Consul, masivul ce se ridică semeţ în apropierea vetrei strămoşeşti. Una dintre ele este strâns legată de cel de al doilea nume sub care mai este cunoscut acest obiectiv: Dealul Comisului. Marele cronicar Miron Costin scria : “turcii numesc acest loc Muntele Comisului, căci acolo, sub acel deal a pierit la porunca domnului Basaraba, el… comisul său”. Cine a fost acest comis, care şi-a pierdut viaţa la poalele dealului tulcean?. Se pare că era un înalt dregător al lui Mircea cel Bătrân (n.r. Basaraba – din neamul Basarabilor). Moartea sa este foarte probabil să se fi produs în perioada 1389 – 1418, interval de timp în care Mircea cel Bătrân se proclama stăpân al Dobrogei, “domn de amândouă părţile de peste Dunăre şi până la Marea cea Mare”. Erau timpuri în care voievodul Ţării Româneşti era în război cu Imperiul Otoman, foarte interesat să pună sub stăpânire şi meleagurile vest pontice. Turcii au atacat continuu cetăţile dobrogene iar pe întreg cuprinsul provinciei s-au consemnat confruntări militare sângeroase între cele două tabere. Una dintre aceste lupte s-a purtat cu siguranţă şi în apropierea Muntelui Consul iar unul din boierii valahi căzuţi în bătălie ar putea fi acest Comis. Nu cunoaştem numele acestui erou, pentru că el avea funcţia de Comis. Vorbim poate chiar despre înaltul dregător de primă stare din Divanul Domnesc, Comisul cel Mare, cel ce era mai marele grajdurilor domneşti, ce îi avea în subordine pe toţi slujitorii şi meşteşugarii ce se îngrijeau de echipamentele lui Vodă. Tot acest Mare Comis fie se îngrijea personal de calul lui Vodă, fie supraveghea un locţiitor ce făcea acest lucru. Nu ştim cum a murit exact Comisul cel Mare, ce fapte de vitejie a făcut sau ce sacrificiu… Cronicarii nu ne spun nici dacă Mircea cel Bătrân a fost sau nu prezent la acea bătălie. Poate Comisul i-a salvat viaţa, sacrificând-o pe a sa… Nimeni nu poate ştii ce s-a întâmplat. Doar bătrânele pietre ale Muntelui sunt martorii muţi ai acelei lupte dar refuză să ne spună taina sângeroasei bătălii…

Bibliografie – Laura Diana Cizer – “Toponimia judeţului Tulcea. Consideraţii sincronice şi diacronice”, Miron Costin, Analele Dobrogei serie veche

sursă foto – info-delta.ro

[codepeople-post-map]

Legenda Muntelui Consul

În munţii Dobrogei noastre, nu departe de comuna tulceană Izvoarele se află Dealul Consul, un pisc semeţ de piatră vulcanică. Localnicii îi spun Muntele Consul şi au numeroase poveşti şi legende despre el. Cel mai vechi şi mai frumos mit este însă acesta… Se spune că acum multă vreme, meleagurile noastre ar fi fost stăpânite de un Uriaş… Erau timpuri în care oamenii obişnuiţi trăiau laolaltă cu duhurile, cu uriaşii şi cu alte creaturi şi spirite, bune sau rele, ale pământului. Tot în acea vreme trăia şi Taiţa, frumoasa fiică a Duhului Pietrei, cel ce îşi avea casă pe vârf de stâncă. Într-o zi, Uriaşul a văzut-o pe Taiţa şi s-a îndrăgostit pe dată de ea. A cerut-o de soaţă tatălui ei, dar Duhul nu putea hotărî singur soarta copilei. Frumoasa Taiţa nici nu voia să audă de o astfel de unire, cu un uriaş spurcat ce făcuse numai rele. Fata visa aproape în fiecare noapte că va iubi un tânăr om, care îi va dărui un trandafir din piatră, care să pară viu şi care să aibă mireasmă. Când Uriaşul deveni greu de stăpânit în peţirea sa, Taiţa îi spuse că îl va lua de bărbat doar dacă îi va face cadou trandafirul din vis. Uriaşul se învoi, dar pentru că nu se pricepea la o astfel de muncă, dădu sfoară în ţară că va răsplăti regeşte cioplitorul ce va reuşi să îi facă trandafirul cerut. Mulţi meşteri veniră şi încercară, dar deteră greş. Într-o zi însă, slujitorii uriaşului găsiră într-o peşteră un tânăr cioplitor pe nume Consul. Îl duseră fedeleş la stăpânul lor iar Uriaşul îl puse pe băiat la muncă. Consul era priceput ca nimeni altul, zile întregi lucră iar floarea pe care o cioplea într-un rubin devenea din ce în ce mai vie. Băiatul lucra chiar lângă geamul Taiţei care se şi îndrăgosti de el. Cei doi se iubeau mult şi îşi făcură jurăminte, dar fericirea lor dură prea puţin… Uriaşul veni să vadă treaba terminată. Floarea era minunată iar rubinul mirosea straniu, de parcă era chiar o roză proaspăt smulsă din grădină. Uriaşul îi ceru Taiţei răsplata dar fata spuse că Cioplitorul este alesul ei, căci el făcuse minunatul trandafir. Gigantul se făcu dintr-o dată fiară nebună: o răpi pe fată chiar de sub privirile Duhului Pietrei şi al Cioplitorului Consul, încălecă pe un balaur şi zbură tocmai în vârf de munte, într-un loc ascuns. Taiţa încercă să îl păcălească din nou şi îi spuse Fiarei că îl va lua de bărbat dacă îi construieşte un tron de pietre preţioase. Uriaşul nu era însă în stare. Îl găsi tot pe Consul şi îl puse să îi facă jilţul de pietre. Îl minţi pe băiat că i-o va da de soaţă pe Taiţa, dar numai cu o condiţie, fiecare piatră din tron să fie înroşită de sângele băiatului. Înebunit de dorul fetei, Consul se învoi… adună sute de pietre, le ciopli într-un jilţ şi le stropi cu propriul sânge, sperând că îi va mai rămâne destul pentru a mai trăi… Nu fu însă aşa şi băiatul îşi pierdu suflarea, trecând în lumea celor drepţi. Taiţa află şi veni să îşi vadă iubitul… Îl plânse atât de tare că lacrimile sale de jale deveniră pârâu, udând tronul însângerat… Şi pieri şi ea… Aflând de moartea celor doi, Duhul Pietrei şi fraţii săi, Duhul Mării şi cel al Vântului porniră şi se răzbunară pe mişelul Uriaş. Pietrele munţilor porniră să zboare şi să îl lovească, făcându-i răni adânci; Furtuna îl ridică pe cât de mare era Gigantul şi îl duse până la Mare, unde apele negre îl înghiţiră pentru totdeauna, pedepsindu-l pentru mişelia lui. Şi acesta fu sfârşitul uriaşului. De pe urma acestei poveşti ne-a rămas astăzi Muntele acela semeţ, ce poartă numele tânărului Consul. Şi astăzi, pietrele sale sunt udate de lacrimile frumoasei Taiţa….

Bibliografie  – Alexandru Mitru – În Ţara Legendelor (adaptare)

Sursă foto – panoramio.com, static.panoramio.com

[codepeople-post-map]

Povestea Dealului de Aur -Altan Tepe

Mulţi dobrogeni cunosc povestea modernă a singurei mine de cupru din Dobrogea. Statul român a deschis-o în 1915, chiar în timpul primului Război Mondial iar în timpul ocupaţiei germane, zăcămintele extrase aici luau zilnic drumul celui de al doilea Reich (1871-1919, a nu se confunda cu Reichul nazist – n.r.). A revenit apoi României iar timp de aproape un secol a fost una dintre cele mai importante mine ale ţării, unică în Dobrogea. Peste 1400 de oameni munceau aici, în timpul comunismului iar aşezarea creată număra aproape 3000 de suflete. După Revoluţie, totul s-a dus de râpă: în 1998 mina a fost închisă iar oamenii disponibilizaţi au părăsit aşezarea Altân Tepe. Acum mai trăiesc aici doar vreo 200 de persoane iar mineritul a rămas doar o amintire. Este ridicol, pentru că Dealul de Aur (cum se traduce din turcă Altân Tepe) mai ascunde în străfundurile sale destul cupru. Mereu a fost zăcământ destul în aceste coline. Povestea milenară a acestor locuri demonstrează asta. În urmă cu mai bine de patru milenii, locuitorii meleagurilor dintre Dunăre şi Mare îşi confecţionau podoabe şi “instrumente” de muncă, folosind cupru extras rudimentar din colinele de aur. Era aşa-zisa epocă a cuprului, perioadă databilă undeva între neolitic (epoca pietrei lustruite) şi epoca bronzului. În antichitate, Dealul de Aur era de asemenea exploatat. Dovezi stau nenumăratele piese descoperite la Histria, atât în cetate, cât şi în localităţi învecinate, care făceau parte din teritoriul administrativ histrian. La Histria existau ateliere de prelucrare a metalelor, aici fiind prelucrat şi cuprul adus din Dealul de Aur. Au trecut veacurile şi Dobrogea a ajuns sub stăpânirea otomană. Turcii i-au spus Dealului de Aur- Altân Tepe iar Înalta Poartă a exploatat mina. Acest lucru este menţionat în numeroase documente oficiale ale Imperiului, cum ar fi Defterul General Otoman din 1543, Defterul din 1573 şi un al document similar datat la finalul sec.XVI. România a alipit Dobrogea în 1878 iar mina din Tulcea a fost redescoperită la sfârşitul secolului de inginerul Radu Pascu, cel care a informat Guvernul cu privire la băgăţia acestei cariere. Exploatarea a început însă mai târziu, dar despre asta am mai vorbit. Aceasta ar fi povestea pe scurt. Altân Tepe este acum un sat fără viitor, ameninţat cu dispariţia… Comorile sale au supravieţuit însă şi aşteaptă cuminţi, vremuri mai bune…

[codepeople-post-map]

sursă foto -delcampe.net- imagine de epocă – minereu transportat cu carutele la Altan Tepe, inceputul sec. XX

Poveşti nord-dobrogene – Fântâna Sunguru şi izlazul Morfa

Pe drumul ce duce de la Babadag la Enisala există şi acum o veche fântână cu nume ciudat, Sunguru. Mulţi cred că e vreo denumire turcească dar bătrânii locului, păstrători ai poveştilor de demult, spun însă altceva… Se spune că în acel loc venea adesea, acum mai bine de un veac, un cioban ardelean căruia toţi îi spuneau Pelticul, din pricina defectului de vorbire pe care îl avea din naştere. El îşi aducea mereu turma de oi pe acele locuri cu iarbă proaspătă, udată de apele unui mic pârâiaş ce curgea în apropiere. Într-un an însă, asupra Dobrogei se abătu o secetă năpraznică. Mai toate apele curgătoare secară iar animalele păstorilor mureau pe capete. Disperat că îşi pierde turma, Pelticul se apucă şi săpă zile întregi în pământ, până reuşi să dea de apă rece şi bună. De fântâna lui cea adâncă aflară pe dată toţi ciobanii, ce îşi aduseră imediat şi ei oile la adăpat. Când îl întrebară pe Peltic cine l-a ajutat să sape atâta amar de pământ, omul a răspuns: “Sungur am făcut-o”. Cu toţii au râs şi locului i-a rămas numele de Sungur sau Sunguru…. Nu departe de acest loc, dar pe cealaltă parte a drumului spre Cetate se află un imaş, un izlaz căruia lumea îi spune Morfa. Puţini mai ştiu însă de unde îi vine numele…Povestea aceasta este de pe vremea când Dobrogea era încă stăpânită de turci. Un păstor a fost prins de otomani şi acuzat că nu a plătit beilicul, taxa pe care orice cioban valah trebuia să o dea stăpânirii pentru a putea duce animale la păşune. Omul nu plătise, se zice. A fost dus pe un imaş şi uns cu miere de albine. Pe dată, roiuri de viespi, albine şi alte insecte au năvălit asupra nefericitului. Acesta ţipa disperat şi văzându-şi nevasta jelindu-l de la depărtare, începu să strige la ea ”Morfă, fă!Mor, fa!”. De murit, nu a murit.. şi nici nu a mai uitat vreodată să plătească beilicul. De la strigătura sa, imaşul acela a rămas cu numele de Mor …fa, Morfa…

 Bibliografie – Cintian Bărbuleanu – Monografia oraşului Babadag

 Sursă foto – alltravels.com; panoramio.com – Fântâna Sunguru

[codepeople-post-map]

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.