Trânta lui Gavrilă şi comoara de la Babadag

Trânta lui Gavrilă şi comoara de la Babadag

“Turceasca”! Aşa îi spuneau Dobrogei noastre rumânii din celelalte provincii, pe vremea când ţinutul de la mare se afla încă sub stăpânirea otomanilor. În Turceasca a ales să se aşeze şi Gavrilă Coman din Răşinari, un cioban devenit haiduc. Povestea acestuia a început la Sibiu, unde îşi făcea armata. Într-o zi, un sergent a vrut să îl bată cu o curea pentru cine ştie ce faptă iar Gavrilă l-a luat de brăcinari şi l-a aruncat pe fereastra casei de garnizoană. Din păcate, omul şi-a rupt gâtul iar fostul cioban a fugit de lege, ajungând în cele din urmă pe meleagurile noastre.

A început să îi prade pe bogaţi la drumul mare iar soldaţii Paşei, trimişi să îl prindă, nu reuşeau niciodată să îi dea de urmă. Când se nimerea să îl ajungă, gloanţele lor treceau pe lângă el de parcă ar fi fost fermecate. Ţăranii povesteau că nu era lucru curat cu Gavrilă acesta: putea chiar prinde glonţul în aer şi îl arunca înapoi spre cel ce îl trăsese. Aşa i se dusese vestea haiducului, care din om obişnuit ajunsese mai ceva ca zmeii din basme.

Într-o zi, Gavrilă a ajuns la Tulcea, unde paşa făcea nuntă mare pentru fiul său. Era zi sfântă pentru turc, care promisese ca în acea zi să nu lege şi să nu cerceteze pe nimeni pentru vreo faptă rea, ci doar să se bucure şi să petreacă.  Şi pentru că aşa era obiceiul, în timpul nunţii se ţineau şi “pehlivănii”, lupte voiniceşti, trânte cum le spuneau rumânii sau kureş cum le ziceau musulmanii. Spaima tuturor era un arap (arab) uriaş, care îi punea repede la pământ pe toţi luptătorii. Gavrilă, voinic, dar mai ales cu minte s-a dus şi el să îşi măsoare puterile cu namila. S-a uns cu untelemn pe trup, cum era obiceiul şi s-a luat la trântă. Scăpa haiducul mereu din strânsoarea namilei…

Când s-a săturat Gavrilă de “dansat” cu arapul l-a prins deodată pe acesta de brâu, l-a ridicat deasupra capului, cât era cela de mare, şi l-a zvârlit la pământ. Pământul a duduit, muzica s-a oprit iar Harapul… a leşinat… I-a tras Gavrilă câteva palme, ca să îl trezească. A umblat apoi vorba că Harapul, însoţit de mulţi tovarăşi l-a căutat pe rumân ca să se răzbune, nu atât pentru premiul pierdut, ci mai ales pentru ruşinea palmelor acelea. Şi mai povesteau ţăranii că cel ce i-a zis Harapului să stea locului şi să nu mai ţină duşmănie ar fi fost chiar Paşa, ce îşi ţinuse cuvântul că nimeni nu va avea de suferit de pe urma celor petrecute la nunta sa.

Că paşa l-a tot căutat apoi pe Gavrilă să îl lege pentru haiduciile lui, asta e altă poveste, aşa era în firea lucrurilor. Gavrilă a scăpat după nunta de la Tulcea şi şi-a continuat faptele. Într-o zi, Haiducul i-a spus unui tovarăş al său, Licoi, şi el din Răşinari, să meargă împreună la Babadag, unde aflase că sub o cişmea ar fi fost ascunsă o comoară de demult. Licoi nu s-a învoit iar Gavrilă a mers singur.

Soarta însă a făcut ca doar o zi înainte de a ajunge haiducul, un văcar din munţi să dea din întâmplare peste lada ceea ce aur şi să o ia cu el. Gavrilă l-a căutat zile bune, ca să i-o fure dar nu l-a mai găsit. Zile multe oricum nu a mai avut Haiducul. L-a pedepsit Dumnezeu pentru blestemăţiile sale şi i-a dat o boală grea de stomac, ce l-a prăpădit de tânăr. De pe urma sa a rămas doar povestea…

Bibliografie – De la bătrânii dobrogeni (culegeri Titus Cergău); Monografia oraşului Babadag – Cintian Bărbuleanu

sursă foto + descoperă.ro – pistoale haiduc

[codepeople-post-map]

Povestea familiei Avramide

Este o clădire emblematică a oraşului Tulcea, un monument istoric deosebit, care poate fi admirată astăzi în întreaga sa splendoare (după reabilitarea pe bani europeni), la mai bine de un secol de la construcţia sa. Este Casa Avramide, cea de pe Progresului 32, în prezent numită şi Casa Colecţiilor, componentă a Complexului Muzeal ICEM Tulcea. Poate fi vizitată oricând iar detaliile sale arhitecturale vă pot fi relevate de către specialiştii întâlniţi aici. Astăzi vom vorbi însă despre destinul familiei Avramide, despre povestea adesea tragică a membrilor săi, care au avut de suferit pe timpul comunismului, doar pentru că aveau alte convingeri politice şi evident, pentru că erau oameni bogaţi (proprietari de magazine, mori, fabica de cherestea etc). În vârstă de 16 ani, Alexe Avramide, originar din oraşul azi grecesc Ianina a ajuns la Tulcea în jurul anului 1870 şi a lucrat la un han, ajungând de la un simplu mincitor, responsabil al afacerii. S-a căsătorit, după unii chiar cu fata hangiului şi a prosperat în afaceri ajungând unul dintre cei mai mari comercianţi ai oraşului. Casa a cărei construcţie a fost începută în 1897 a fost ridicată de doi meşteri aduşi din Italia iar mobilierul şi decoraţiunile interioare au fost aduse de la Viena. Soţia sa Elvira patrona o asociaţie de caritate, familia Avramide fiind cunoscută pentru generozitatea sa. Au avut patru fii şi două fiice. Fiul lor cel mare, Adrian Avramide a fost membru PNL şi pentru că era burghez, comuniştii l-au arestat în 1952, el fiind  întemniţat timp de cinci ani. Al doilea copil, Alexandru Saşa Avramide, arestat tot în 1952 sub acuzaţia că ar fi adus insulte URSS-ului, a fost deţinut în lagărul de la Bicaz şi a murit un an mai târziu, la un spital din Piatra Neamţ. Al treilea fiu, Albert Aristide a fost şi el arestat pentru că era burghez şi a fost eliberat doar după ce a făcut o donaţie uriaşă pentru armată. Soţia sa sa Marcela, născută Levandi a fost închisă 6 ani, fiind torturată pentru a mărturisi unde se află aurul familiei. Albert şi Marcela Avramide au avut un singur copil, Chilina Reva, adoptată. Al patrulea fiu al familiei Avramide, Paul Constantin, precum şi sora sa Olimpia au murit de tineri, de pneumonie iar ultima fiică a familiei, Hariti Duca a fost soţia unui cunoscut avocat din oraş. Casa familei Avramide a fost naţionalizată de comunişti imediat după război iar moştenitorii sus-menţionaţi, acum scăpătaţi, au locuit cu chirie în diverse case din oraş. Albert, Adrian şi Marcela Avramide locuiau cu adoptata Chilina Reva iar aceasta aducea singurul venit al casei, ea fiind o simplă muncitoare la Fabrica de Peşte Tulcea. Familia Avramide şi-a recâştigat casa, după 1990, dar numai pentru a o dona oraşului Tulcea şi locuitorilor săi…

Bibliografie – Ligia Dima “File din istoria oraşului Tulcea – Familia Avramide”, Analele Dobrogei, serie nouă, vol.X-XIII

Sursă foto – mistereledunării.wordpress.com

[codepeople-post-map]

Aegyssus şi… Cele 7 Coline

Când spunem Oraşul celor 7 Coline ne gândim automat la Roma legendară. Puţini dintre noi ştiu însă că şi Dobrogea îşi are o urbe, întemeiată tot pe 7 dealuri. Este Tulcea, oraş milenar, cu o istorie fantastică, pe care adesea, din grabă şi indiferenţă, uităm să o respectăm. În urmă cu mai bine de 4000 de ani, aici îşi aveau o aşezare băştinaşi ai culturii Gumelniţa. Pe locul vetrei lor s-a ridicat apoi mândra cetate Aegyssus, despre care istoricul Diodor din Sicilia spunea că ar fi fost întemeiată în secolul VII î.H de un legendar rege get, Aegysus Caspius (după unele surse Aegysos Carpianul). Potrivit arheologilor de la ICEM Tulcea, numele cetăţii este de origine celtică, ştiut fiind faptul că celţii britolagi s-au aşezat, cu multe veacuri înainte de Hristos, în nordul Dobrogei noastre. Despre miticul Aegyssus a scris şi Ovidiu. În scrisoarea adresată lui Severus, poetul exilat la Tomis spunea: “Cetate veche este la Dunăre sau Istru / Cu ziduri tari, într-însa nu-i lesne de pătruns / Aegyssus a clădit-o şi-i zice tot Aegysus”. Acelaşi Ovidiu ne povesteşte, contemporan fiind acelor evenimente, cum romanii au cucerit dava geţilor, după un asediu prelungit, în perioada 12-15 d.H: “Dar iată că Vitellius, venind în jos pe Istru / Descalecă din vase şi dă năvală în geţi”. Poetul i se adresează apoi chiar cuceritorului commandant: “Virtuţii tale o cinste mai mare se cădea / O spune chiar şi Istrul, a căruia talazuri / Le-a înroşit cu sânge get, chiar mâna ta”. Din acel moment, Aegyssus devine oraş roman şi reconstruit după cucerire, dăinuie timp de şase secole, devenind un mare centru economic şi militar, un oraş-port extrem de important. În veacul al VII-lea, cetatea este părăsită ca urmare a numeroaselor atacuri ale migratorilor avaro-slavi. Trei secole mai târziu, povestea sa este reluată, de către bizantini, suferă din nou în sec. XI, când este distrusă aproape în întregime. Pe Dealul Monumentului (sau Hora), povestea continuă însă. Aegyssus devine, se pare, Tulcea, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, cel care stăpâneşte trei decenii Dobrogea. După moartea lui Mircea, Tulcea este ocupată de turci şi rămâne aşa din 1520 şi până în 1877. În epoca medievală, istorici şi căători celebri precum Evlia Celebi sau Matteo Gondola o descriu ca „o cetate destul de mică, cu 7 turnuri, zidită pe malul stâncos al Dunării” dar care era foarte importantă, întrucât „controla traficul fluvial spre şi dinspre Marea Neagră”. Povestea oraşului Tulcea continuă neîntrerupt de mai bine de 2 milenii şi jumătate…

sursă foto – romanianresorts.ro

[codepeople-post-map]

Dinogeţia, o poveste milenară

La Garvăn, comuna tulceană Jijila se găsesc ruinele unei cetăţi romane impresionante, Dinogeţia. Ptolemeu o pomeneşte pentru prima dată, undeva pe malul Dunării. A existat, se pare, o Dinogeţia pe ţărmul celălalt al Dunării, după care romanii au mutat aşezarea pe malul tulcean. Împăratul Diocleţian a refăcut-o într-o cetate puternică, cu ziduri groase de trei metri şi care avea 14 turnuri în formă de potcoavă. La circa 2 km NNV de Garvăn se găseşte şi fortificaţia militară „La Bisericuţa”, care a funcţionat între secolele I – III. A fost casa mai multor forţe militare importante precum celebra Legio V Macedonica, Legio I Iovia sau a cohortelor I Cilicum sau II Mattiacorum. Se ştie faptul că în timpul Licinius (308-324) unul dintre împăraţii care i-a prigonit pe creştini, aici au fost martirizaţi mai mulţi militari romani care nu vroiau să renunţe la credinţa în Cruce.Cetatea romană Dinogeţia a fost distrusă în anul 559 de kutrigurii conduşi de căpetenia Zabergan. Locuire a mai existat timp de aproape un secol, dar apoi vechiul oraş a fost părăsit, într-o perioadă în care zona era puternic afectată de migraţia triburilor slave.  Dinogeţia antică este menţionată de trei mari opere ale antichităţii: Tabula Peutingeriana, Itinerarum Antonini (ambele de sec III) şi  Notiţia Dignitatum (sec V). Povestea sa nu s-a încheiat însă după migraţiile avaro-slave. Fortăreaţa a fost refăcută de bizantini în veacul al X-lea, în vremea lui Ioan I Tzmiskes, după ce acesta reuşeşte să îl alunge din bătrâna Scytie Minor pe cneazul Rusiei Kievene, Sviatoslav Igor. Prezenţa unor trupe bizantine este atestată la Dinogeţia până spre finalul sec.XII, când cetatea este definitiv abandonată.

sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

Povestea italienilor din Cataloi

Dobrogea noastră cosmopolită se mândreşte cu etniile numeroase, care au trăit şi muncit pe aceste meleaguri, de-a lungul a sute de ani. Printre aceste comunităţi se numără şi cea a italienilor. Nu vom vorbi acum despre situaţia actuală, ci vom spune doar că, în urmă cu mai bine de un secol (n.r. recensământ 1899), pe tărâmul dintre Dunăre şi Mare, erau înregistraţi 13.916 locuitori de origine italiană. Astăzi, mai avem în judeţul Tulcea importante comunităţi, în comune precum Greci sau Turcoaia. Povestea noastră de acum este însă a altor italieni, şi anume, a celor care au locuit decenii bune în satul Cataloi. Potrivit unor izvoare de la începutul secolului XX, comunitatea italiană din Cataloi a fost, se pare, prima stabilită în Dobrogea, dar există încă controverse pe această temă. Ei nu erau nici lemnari şi nici pietrari, ca cei care s-au aşezat în zona Munţilor Măcinului. Erau agricultori din Rovigo, regiunea Venetto, din nord-estul Italiei. În 1879, 100 de familii au plecat din oraşul natal şi au venit în România, pentru a cultiva orez pe pământurile din Moldova ale unui boier pe nume Anghel, tatăl poetului Dimitrie Anghel. Au muncit pe acele locuri până la moartea boierului, în 1888, după care fost obligaţi să plece, mutându-se la Cataloi, unde aflaseră că există pământ liber. 72 de familii (o mică parte se întorsese în Italia) au încheiat atunci cu Guvernul României un contract de închiriere, primind tot atâtea loturi, a câte 15 hectare fiecare. Comunitatea condusă de preotul De Benedetto a prosperat timp de mai bine de 30 de ani, Cataloi devenind una dintre cele mai bogate localităţi rurale din Nordul Dobrogei.  Italienii din Rovigo nu au vrut însă niciodată să renunţe la cetăţenia italiană şi din această cauză, în 1921, Guvernul Român le-a ridicat concesiunea asupra pământului. Aşa s-a încheiat povestea comunităţii: mulţi au plecat înapoi în Italia, câteva familii au acceptat cetăţenia română şi fie au rămas pe loc, fie s-au alipit altor comunităţi din Tulcea. Astăzi, Cataloi este un sat bogat al românilor, dar seara, la apus, atunci când vântul adie, se aud parcă frânturi din canţonetele ţăranilor din Rovigo…

 Surse bibliografie – Al. Lascarov-Moldovanu „Analele Dobrogei” seria veche, Corina Turcu – “Despre emigraţia italiană”, Marius Liviu Petre – „Minorităţile din Dobrogea – Studiu de caz – Italienii, între exotism, legende şi aport real la dezvoltarea provinciei (1878 -1947)”

Sursă foto – cjtulcea.ro

[codepeople-post-map]

Cum au salvat străinii oraşul Tulcea de la distrugere

Această întâmplare a avut loc în primăvara anului 1877, cu puţin timp înaintea declanşării Războiului de Independenţă. Guvernatorul de atunci al Dobrogei, Said Paşa îi ura pe creştinii români, iar iminentul război l-a făcut să ia o decizie teribilă, aceea de a distruge cu tunurile oraşul Tulcea. Prezentând sultanului informaţii nereale despre activitatea locuitorilor, acuzaţi ca fiind majoritatea complotişti şi spioni, Paşa reuşeşte să obţină acordul de a bombarda oraşul de pe Dunăre. El adună reprezentanţii urbei la Konak (azi Muzeul de Artă), le citeşte decretul imperial şi, fără a accepta vreo obiecţie, le oferă un răgaz de 48 de ore pentru evacuare.

Tulcenii au apelat atunci la ajutorul Mitropolitului Nichifor, dar şi la cel al diplomaţilor străini care se aflau la Tulcea, consulul francez Emile Langle, grecul Pirgos sau austriacul Pertazzi. Străinii trimit telegrame de protest la Istanbul, iar Langle chiar cere destituirea lui Said şi anularea decretului. În acelaşi timp, mitropolitul Tulcei cere şi el ajutorul Patriarhului de Constantinopole, care intervine la sultanul Abdul Hamid al II-lea. Bombardat de plângeri, acesta înţelege că Said Paşa prezentase exagerat situaţia din Dobrogea, aşa că anulează decretul şi îl destituie din funcţie pe Said Paşa. Tulcea a scăpat astfel de distrugere, iar un an mai târziu devenea oraş al României…

[codepeople-post-map]

Sursă – Analele Dobrogei
Foto – oraşul-tulcea.ro

Balada Badiului, haiducul de pe Dunăre

Un cântec haiducesc extrem de frumos ne spune povestea viteazului Badiu, un român care în urmă cu mai bine de 300 de ani se împotrivea cu strășnicie împotriva stăpânirii otomane din Dobrogea. După ce Badiul făcuse numeroase fapte de vitejie, turcii decid să îl pedepsească, odată pentru totdeauna.

O oaste importantă pornește așadar la drum, în căutarea rumânului: „Pe luciul Dunării… iaca se zărea plutind, cu lopețile vâslind, Un caic mare bogat, cu postav roș îmbrăcat, Da-n caic cine mi-era, Era căpitan Pașa”. Povestea ne spune că turcii debarcă chiar în satul Badiului și prinzându-l pe acesta singur acasă, doar cu soața sa, îl atacă în număr mare. Chiar dacă sorții sunt împotriva lui, Badiul decide să se lupte cu întreaga oaste: „Badiul singur se lupta, Chiar în sânge se scălda”. Românul doboară numeroși dușmani, dar puterea îi slăbește și cade în cele din urmă prizonier („Turcii mi-l prindeau și mi-l legau”). Viteazul legat fedeleș îi spune soției să scoată comoara ascunsă și să o arunce pe podeaua casei. Diversiunea nu aduce efectul dorit: „Turcii după bani se tăvăleau, dar nici pe Badiu nu-l slăbeau”.

Atunci viteazul mai apucă să îi spună Bădulesei să meargă după ajutor „du-te-n casa Marcului, frățiorul Bădiului (n.r.într-o versiune a baladei, acesta apare sub numele de Neculce), dă-i de știre, că mă aflu la pieire”. Femeia își anunță cumnatul, iar acesta strânge o ceată de tineri viteji și îi atacă pe turci. Marcu își eliberează fratele și apoi „amândoi turbat răcneau, vârtej de moarte făceau și pe turci mi-i doborau”. Românii câștigă lupta, iar pașa abia reușește să fugă la caicul său, plecând cu coada între pricioare de pe tărâmul haiducilor creștini. Cât despre Badiu și a sa ceată de viteji, nimeni nu mai spune ce soartă au avut în anii ce urmară acestei întâmplări. Poate că au trăit în liniște, acolo, lângă luciul Dunării, în satul în care turcii nu au mai îndrăznit niciodată să mai vină…

[codepeople-post-map]

surse -Alexandru Florea – Folclor dobrogean (baladă culeasă în 1959 din satul tulcean Dorobanțu; Vasile Alecsandri – Badiul)
sursă foto – greenly.ro

Legenda haiducului Tudor Dobrogeanu

Una dintre cele mai vechi povești spuse la vremuri de horă prin satele dintre Dunăre și Mare este cea a lui Tudor Dobrogeanu, un haiduc care a trăit pe meleagurile Tulcei, în urmă cu mai bine de trei veacuri. Balada sa a fost culeasă de etnograful Alexandru Florea în anul 1959, de la un bătrân din satul Dorobanțu.

Povestea spune că Tudor era un tânăr descurcăreț din târgul Tulcei, care era foarte priceput în ale comerțului și care a reușit astfel să își strângă repede o avere însemnată. Viața sa începe să se schimbe, după ce cunoaște o fată extrem de frumoasă Voica (sau Voichița). A pus-o să se ocupe de cârciuma, unde venea toată suflarea târgului: „…De dragul ei toți bea. De venea omul călare, pleca cu șaua-n spinare. De venea cu șase boi, se-ntorcea numai cu doi”. Averea familiei crește peste măsură, dar într-o zi, frumoasa femeie a lui Tudor se plimbă prin târg și este văzută de pașă, care se îndrăgostește nebunește de ea. Femeia nu cedează avansurilor înaltului ofițer otoman, iar acesta decide să îi facă rău lui Tudor. Îi crește atât de mult haraciul, încât românul este în pericol să își piardă averea. Văzând acest lucru, omul hotărăște să plece la Stambul să își spună păsul Sultanului (Împăratul), așteptând ca acesta să îi facă dreptate. Acesta îi dă însă un „sfat”, deloc pe placul omului: „Îndărăt tu să te duci și să dai pe mândra ta, și vei scăpa de belea”. Tudor are de ales: fie să se răzvrătească, fie să își păstreze averea și pentru asta trebuie să renunțe la dragoste și să își dea frumoasa soție pașei. Decizia sa e logică, aceea de a înfrunta sistemul, astfel că se întoarce la Tulcea, își ia soția și fuge în Baltă. Dobrogeanu se face haiduc și adună în jurul său o ceată numeroasă de voinici „ceată mare el tocmea, pe turci măre că-i tăia și pe pașă îl prăpădea”.

Se răzbună așadar împotriva pașei, dar este forțat să ducă o viață de proscris prin Deltă, fiind mereu cu soldații otomani pe urma sa.  După ceva timp, el pune capăt aventurii și pleacă pe alte meleaguri, departe de urmăritorii săi, pentru a trăi în tihnă, alături de femeia iubită. „Din baltă, mândra-și scotea. Cu ea în tihnă că îmi trăia”. Balada se termină astfel, fără să mai putem afla unde și-au găsit liniștea cei doi îndrăgostiți…

[codepeople-post-map]

Sursă foto – info-delta.ro

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.