Legenda satului Caranasuf (Kara Nasuf) – Istria

Legenda satului Caranasuf (Kara Nasuf) – Istria

Astăzi cunoaştem această localitate ca Istria dar puţini ştiu că până în 1914 ea s-a numit Caranasuf. Bătrânii din sat îţi vor spune că numele vine de la Nasuf cel Negru, un turc bogat care a înfiinţat aşezarea. Povestea a început însă cu un cătun turcesc mai vechi, aflat la vreo şase kilmetri distanţă şi care purta numele de Haidân. Într-un an, peste satul turcesc s-a abătut însă o molimă groaznică iar oamenii au început să moară pe capete. Atunci, mai marele aşezării – Nasuf cel oacheş la chip a dat ordin să se dărâme toate casele iar gospodăriilor să li se dea foc pentru ca molima să nu se întindă. Apoi au plecat cu toţii mai spre miazăzi, între două văi în apropierea cărora curgea un pârâu. S-au stabilit acolo iar satul cel nou a primit numele lui Nasuf Cel Negru (Cara, Kara în turcă). Ani mulţi după aceea turci au plecat şi în locul lor au venit bucovineni dar nici aceia nu au stat mult. (n.a. satul s-a numit şi Bucovina). După ceva timp satul a fost reînfiinţat de bulgari. Acum, Istria este un sat cu români dar numele vechi turcesc a supravieţuit. Unii i-au mai spus în trecut şi Caranisip (Nisip Negru), Cara Iusuf sau Cara Isif dar amintirea lui Nasuf cel Negru a supravieţuit, acolo la doar câţiva kilometri distanţă de ruinele măreţei cetăţi antice Histria…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche 1923 – 1924

sursa foto – cimec.ro; Nicolae Dărăscu – Peisaj dobrogean

[codepeople-post-map]

Sora Soarelui – legenda unei prințese de la Marea Neagră

La începutul secolului XX, în multe dintre localitățile Dobrogei circula, în diverse variante și sub diverse forme (baladă, basm sau colind) povestea „Sora Soarelui”, cea a unei frumoase și viteze prințese, ce își avea un palat mare și puternic pe malul Mării noastre. I se dusese fetei faima fetei în toată „țara”, căci: „De zici Dobrogea/Zici pe dată și Marea/Căci de Dunăre e-ncinsă/Și de Mare e cuprinsă”. Cetatea frumoasei fete, rămasă să stăpânească după moartea părinților săi, era una foarte bogată, iar averile de aici atrăgeau tot felul de străini dornici de înavuțire: „era o cetate minunată/Ținută de Mândra Fată/ În ispita turcilor/Și-n pofida frâncilor (n.r. A se interpreta mai degrabă genovezi și venețieni prezenți în Evul Mediu în Dobrogea).” Unii doreau să distrugă orașul Fetei și să facă doar prăpăd și jaf, dar alții visau să o ia de nevastă pe frumoasa Soră a Soarelui. Printre aceștia din urmă se număra și românul Gheorghe, cel care auzind de frumusețea Surorii Soarelui, pleacă de pe pământul său natal și vine în Dobrogea „pe-un cal vânăt bidiviu”, însoțit de un “stol de mari boieri”. Când Gheorghe ajunge la cetatea Frumoasei Fete (în unele variante aceasta apare sub formele Elena și Leana), palatul acesteia tocmai era atacat de turci de pe uscat, iar de „frânci” de pe mare, dar nici unii dintre aceștia nu reușesc să dărâme semețele ziduri. Aflând de venirea viteazului Gheorghe, Sora Soarelui îi trimite acestuia solie și îi propune căsătoria: „Nu strica Gheorghe cetatea/Că la vremi de neputință/Ne va fi de trebuință/Vino-n poartă boerește/Și descalecă domnește/Să fii domn cetății mele/Și eu doamnă dumitele”. Gheorghe bineînțeles că acceptă și în fruntea oștirii sale reușește să îi pună pe fugă atât pe turci, cât și pe „frânci”. Așadar avem parte de o uniune a doi români creștini, care aleg ca împreună să apere Dobrogea împotriva străinilor ce doreau bogățiile acestor meleaguri. În toate variantele mitului, Viteazul și Sora Soarelui se căsătoresc și rămân să stăpânească împreună, trăind fericiți până la adânci bătrâneți, în Cetatea lor de la Malul Mării…Ne aflăm în fața unei povești frumoase, în care nu trebuie căutat neapărat adevărul istoric. Un sâmbure de adevăr există însă în orice legendă…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche; G Dem Teodorescu – Poezii populare, București, 1885

sursă foto – freehdw.eu – black sea sunset

[codepeople-post-map]

Arcanul și “Dealul de Sânge”, o legendă din Mârleanu (Dunăreni)

Suntem în satul Dunăreni, comuna Aliman, pe malul Dunării, în luncă.Pe vremuri, acestei așezări i se spunea Mârleanu, poate după unul dintre românii care au întemeiat-o. Legenda spune că acum aproape de două sute de ani, satul nu era așa jos lângă Luncă și că cele mai multe case se găseau pe deal. În acele vremuri, când Dobrogea era sub stăpânire turcească, se zice că era obiceiul ca fiecare sat să dea, odată la 20 de ani, câte un bărbat pentru armată. Dacă nu exista un voluntar, atunci otomanii luau la întâmplare un viitor oștean, cu arcanul. Într-o zi veniră turcii la Mârleanu să își ceară omul rânduit pentru oștire. Nu se arătă însă niciun voluntar dintre feciorii puternici ai satului, așa că ienicerii apucară cu lațul pe un bărbat, la întâmplare. Degeaba se rugă omul să îl lase pe el, că are familie grea și gospodărie la fel, că turcii se grăbeau să meargă înapoi la Kiustenge, unde se aduna oștirea. Românul îi rugă apoi pe semenii lui, dar niciun prieten nu păși în față, să îi ia locul. Și omul din Mârleanu dus a fost… De la această întâmplare, trecură 20 de ani, în care satul avu parte de liniște. Apoi otomanii veniră iar să își ia românul rânduit. Nici de această dată nu se oferi vreunul, și iar luară cu forța un om la întâmplare. Era un fecior din sat, dar nu unul oarecare, ci chiar fiul celui ce plecase cu 20 de ani în urmă. Un agă recunoscu numele și spuse că nu-i bine nici în fața lui Allah să se facă o astfel de nedreptate, doi români din același neam să meargă poate la moarte. Le ceru celor ce conduceau satul să îi dea alt om în loc dar iar toți se codiră și nimeni nu ieși în față. Așa că dus fu și feciorul… Dar necazul fu altul. Nici nu își începu armata bine tânărul din Mârleanu, că după doar câteva zile, viața îi fu curmată într-o luptă. Vestea morții sale ajunse tocmai la urechile unui oștean bătrân, nimeni altul decât părintele său plecat cu 20 de ani în urmă. Omul se înfurie atât de tare că își luă câțiva semeni, plecă în satul natal și merse sus pe deal, la cei ce se codiseră să îi salveze feciorul acum mort. Și îi tăie pe toți, după care, luându-și ce îi mai rămăsese din familie, plecă departe, fără să mai știe cineva ceva de soarta lui… De la acea faptă îngrozitoare, nimeni nu mai vru să își țină  casă pe „dealul cel de sânge” și vatra se mută mai jos, lângă apă… O legendă tristă, despre care unii spun că nu ar fi adevărată, pentru că turcii nu luau niciodată cu arcanul, la oaste, români din Dobrogea. Poate așa o fi, poate că românii ce s-au așezat în aceste locuri au adus povestea cu ei. Sau poate nu e așa… Cine poate ști?…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei 1924/1927 – profesorul Ioan Georgescu

Sursă foto – Ionuț Druche, Dunărea la apus

[codepeople-post-map]

Vama Veche sau Yilanlâk – Locul Plin de Şerpi – satul din inimile noastre

Fiecare dintre dumneavoastră aţi petrecut zeci, sute, poate chiar mii de ore în aceste localităţi din Sudul Dobrogei noastre dragi. Auzind însă numele Yilanlîk, Karakuclu sau Hagilar ridicaţi sprâncenele a mirare şi vă spuneţi că nu aţi călcat niciodată în aceste locuri şi că nici nu aţi auzit vreodată de ele. Greşit. Haideţi să intrăm un pic în detaliu şi să spunem că Vama Veche, destinaţia turistică preferată a multora dintre noi, s-a numit decenii de-a rândul Yilanlâk (Locul Plin de Şerpi, Şerpăria), pentru că aici, la înfiinţarea sa în 1811 de către colonişti găgăuzi, se găseau puzderie de şerpi. Ulterior, numele i-a fost schimbat în Vama Veche, dar dacă aveţi timp, puteţi sta de vorbă cu localnicii (rătăciţi printre vilele tot mai dese), şi care vă pot spune poveşti frumoase de demult. Acelaşi lucru puteţi face şi la Limanu, unde oamenii locului vă vor spune în 1863, turcii care au întemeiat aşezarea, i-au pus numele de Karakuclu (Caracicula mai târziu), după Ulmii Negri care puteau fi găsiţi în număr mare, în zonă. Tot aparţinând de comuna Limanu este şi Hagilar, Satul Hagiilor (azi Hagieni), o aşezare tătărească încă de la ctitorire şi care s-a numit aşa datorită numeroşilor localnici care de-a lungul vremurilor au reuşit să facă pelerinajul la Mecca. Fiecare dintre aceste așezări constănțene ascunde povești frumoase vechi de veacuri, care abia așteaptă să fie descoperite…

sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]

 

Braga noastră, cea de altădată

Tulbure şi de culoarea cafelei cu lapte, braga trebuie să fie dulce-acrişoară şi să te pişte uşor pe limbă. Aşa era odată, chiar şi acum câteva decenii, când mai puteai bea bragă adevărată prin unele localităţi dobrogene, bragă de aceea, făcută după reţetele vechi ale turcilor de la noi. Acum mai vezi prin oraşe că unele patiserii şi covrigării se laudă că au astfel de băuturi, dar fără să vreau a-i supăra, trebuie să le spun celor ce o produc că probabil nu au băut niciodată bragă adevărată, pentru a face diferenţa. În urmă cu mai bine de 100 de ani, în Dobrogea erau înregistraţi 73 de bragagii, cei care produceau băutura fermentată de mei şi pe care tot ei şi ucenicii lor o vindeau. Pe vremea aceea nici nu încăpea vorba ca într-o zi de sărbătoare să nu te răcoreşti cu o bragă rece. Acum, băutura aceea curată şi sănătoasă a fost uitată intenţionat, din motive pur comerciale, iar în locul ei, ne otrăvim zilnic cu tot felul de chimicale colorate şi fluide, cu diverse denumiri. Reţetele ce au supravieţuit sute de ani încă sunt ştiute de unii bătrâni din Mangalia, Techirghiol sau Medgidia, dar nimeni nu pare interesat să readucă braga la locul ei cuvenit…

Sursă bibliografie – Radu Anton Roman – “Poveştile bucătăriei româneşti – Dobrogea şi Cîmpia Română”, MD Ionescu  – “Dobrogea în pragul veacului XX”

foto – Carol Popp de Szatmari – Bragagiu cu învăţăcel

Balada frumoasei Ilinca a Sandului

Povestea spune că odată, de mult, pe când turcii stăpâneau pe pământurile acestea, trăia un român isteţ şi harnic, pe nume Sandu. Valahul era bun la negoţ şi aşa făcuse avere, de ajunsese să îşi ridice o gospodărie tare mândră, chiar pe malul drept al Dunării noastre. Sandu se căsătorise de tânăr şi avea o fată frumoasă ca nimeni alta, Ilinca, atât de mândră, că i se dusese vestea în toate colţurile Dobrogei, ba chiar şi mai departe, în Ţara Românească. Cine să ştie însă că tocmai frumuseţea asta avea să aducă necaz mare fetei şi familiei sale? Într-o zi, află şi paşa de la Silistra de frumuseţea fetei lui Sandu şi trimise ieniceri să i-o aducă pe fecioară. În aceeaşi seară, Sănduleasa (n.r.nevasta Sandului) îşi trimise fata la Dunăre să aducă apă: “Ilincuţă fată mare / Ia cofele la spinare / Şi te du la Dunăre / Şi ia apă tulbure”. Frumoasa ajunge pe malul bătrânului Istru, nu tocmai departe de “casele Sandului”, când vede apropiindu-se o corabie: “…Pe Dunăre s-a uitat / Lin coboară un caic/  Cu covoare-nvelit / Înăuntru zugrăvit / Pentru Ilinca gătit”. Speriată, fata fuge degrabă acasă şi îi povesteşte mamei ce a văzut. Sănduleasa se gândeşte să îşi scape fata de “pângărirea păgânului” şi încearcă să îi înşele pe ienicerii Paşei. O trimite pe Ilinca să se ascundă în pod, iar ea sapă repede în curtea casei un mormânt, în care îngroapă oase de vită. Tocmai când intră turcii în ogradă zicând “Ne-a trimis Beşleagă Paşă / Să ne dai fată frumoasă”, Sănduleasa începe să jelească la groapă, plângând că Ilinca a murit. Ienicerii sunt gata să o creadă şi dau  să plece, doar unul dintre ei, mai rău şi mai iscoditor, se gândeşte că femeia minte. Fără să cugete prea mult, turcul scoate iataganul, o omoară pe Sănduleasa şi intră prin odăile casei, ajunge şi la pod şi acolo unde o găseşte pe frumoasa fată de valah. Ilinca e legată şi dusă pe caic, iar soarta sa pare pecetluită. Fecioara nu se împacă însă cu acest destin. Isteaţă asemeni mamei, Ilinca se preface că se împacă cu soarta sa: “Turcilor, Agalelor / Daţi-mi drumul mâinilor/ Să-mpletesc codiţele/Să-mi aşez cosiţele”. Turcii o dezleagă, dar Ilinca a Sandului preferă să se arunce în Dunăre, decât să devină ibovnica Paşei de Silistra: “Decât slugă turcilor/Şi doică Cadânelor/Mai bine prânz peştilor/Peştilor şi Racilor”…

 Sursă bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche, 1920 (baladă culeasă de Ştefan Andrei de la C.Fulgeanu, din satul Abdulah (!), Constanţa

sursă foto – Ionuţ Druche

[codepeople-post-map]

Legenda Văii Însângerate

Oamenii îi spuneau în vechime acestui loc Canlî Dere sau Valea Însângerată, pentru că, se povesteşte din bătrâni, cu mult timp în urma acestor vremuri, pe acel pământ s-ar fi dat o luptă îngrozitoare. Nu departe de satul Canlia, zice legenda, că într-o vreme s-ar fi pripăşit nişte ieniceri turci, ce dezertaseră din armata Înaltului Sultan. Se ţineau departe de oraşele mari, unde îi aşteptau pedepse groaznce pentru trădare, aşa că găsiseră aici adăpostul pe care îl căutau. Dar oştenii aceia nu doreau să aibă parte de linişte, ci tot cu năravurile şi apucăturile lor spurcate şi sângeroase rămăseseră în gânduri.

Într-o zi ce le veni necredincioşilor? Să meargă într-un sat de păstori mocani, aflat nu tocmai departe, pe malul Dunării. Aflaseră ei că bărbaţii plecau dimineaţa cu oile în luncă, lăsând în sat doar femeile, copii şi bătrânii. Şi într-o zi se abătură tâlharii asupra cătunului de valahi, îl jefuiră şi îl arseră din temelii, omorâră orice bărbat rămas la vatră şi răpiră toate fecioarele şi femeile, pe care fie vroiau să le vândă ca sclave, fie gândeau să le pângărească sau să şi le facă soaţe.

Nu trecu însă un ceas după prăpădirea satului şi păstorii aflară vestea despre nenorocire. Toţi bărbaţii veniră acasă, lăsară turmele în grija celor ce mai rămaseră în viaţă, luă fiecare ce armă găsi, şi porniră după necredincioşi, să îşi salveze femeile. Ienicerii erau fără teamă şi nu credeau că acei creştini vor avea curaj să le ia urma: de, gândeau ei, aceia erau doar nişte oieri, nu ca ei, soldaţi încercaţi în atâtea bătălii. De aceea şi se lăsară de mers şi făcură tabără într-o vale frumoasă şi înverzită. Dar socoteala lor nu fu bună…

Se treziră cu mocanii îndârjiţi peste ei, la fel de mulţi la număr, dar având în mâini doar bâte groase, topoare, furci şi cuţite şi nicidecum iatagane cu tăiş ascuţit. Se porni o luptă îngrozitoare, ce, zice povestea, dură aproape toată ziua. La orele serii, jumate din valahi îşi dormeau somnul de veci, dar de partea necredincioşilor nu mai trăia niciunul, atât de groaznică fusese răzbunarea creştinilor.

Valea cea Verde devenise roşie toată de la sângele scurs în acea zi. Când totul se termină, valahii rămaşi şi femeile plecară spre casă, lăsând leşurile dezertorilor pradă corbilor întunecaţi. Şi din acea zi, locului i se spuse Valea Însângerată. Canlî Dere îi spuseră şi turcii din zonă, cei paşnici şi care se bucurau că scăpaseră de nepăsta nelegiuiţilor. Şi numele rămase aşa, peste timpuri, chiar dacă adesea, oamenii locului, cu grijile lor zilnice, uită să îşi mai întrebe bătrânii despre acea poveste…

Mențiune – Material publicat in dec.2014 in volumul 1 din Povestile Mării Negre, editura Studis Iași

Sursă bibliografie (adaptare) – Ovidiu Dunăreanu – “Cu bucuria în suflet – Păcuiul lui Soare şi alte povestiri din Dobrogea”

Sursă foto – draksoft.deviantart.com – Bloody Grass

[codepeople-post-map]

Legenda lui Zdrelea Viteazul şi Grota Haiducilor

O veche baladă dobrogeană ne spune povestea unor haiduci ce pe vremuri îşi aveau adăpost într-o grotă de lângă satul Cerchezu, departe, în sudul judeţului Constanţa, chiar pe unde este astăzi graniţa cu Bulgaria. Zice legenda că românii aceştia curajoşi, ce se împotriveau stăpânirii turceşti, erau conduşi de Zdrelea Viteazul. Despre el şi despre ai lui viteji mai cântă seara la foc unii dintre bătrâni: “ Zdrelea ici, Zdrelea colea, Zdrelea trece Dunărea, Cu trei cai alăturea, Unu-i roşu ca focu, Unu-i negru ca corbu, Unu-i galben pe spinare, Pe el îi Zdrelea călare, Zdrelea şi cu Mărunţelu, Dascălu şi Cimpoielu”. Ceata de voinici îi prăda pe cei bogaţi, şi toate poştalioanele care mergeau spre Istanbul, pentru a-i duce Sultanului biruri şi taxe luate de la valahi. Ne spune povestea că ceata lui Zdrelea avea ce avea mai ales cu ostaşii turci, ce se făceau vinovaţi de multe omoruri, siluiri şi jafuri, făptuite în satele din jur. Pe aceşti soldaţi, şi mai ales pe căpeteniile lor, haiducii îi tăiau până la unul. Cînd Înalta Poartă trimitea armate multe să îi prindă pe Zdrelea şi ai lui, aceştia se ascundeau în grota de care puţini ştiau unde se află. Dar într-o zi, poate din nimereală, poate prin trădare, turcii aflară locul de adăpost. Se temeau ienicerii să intre în peşteră, aşa că mai bine o zidiră, siguri că haiducii români îşi vor găsi astfel sfârşitul. După ce plecară însă otomanii, ţăranii îşi duseră unul altuia vestea şi merseră zeci la Grotă, sparseră zidurile şi îi scăpară şi pe Zdrelea, şi pe Mărunţelu, şi pe toţi ceilalţi. Ce făcură haiducii după acea întâmplare, bătrânii din Cerchezu nu mai ştiu a ne spune. Dar eu cred că au urmat aceeaşi cale a codrilor, aşteptând alte poştalioane şi alte armate turceşti, pentru a continua lupta lor împotriva stăpânirii…

Sursă bibliografie (adaptare) – Ovidiu Dunăreanu – “Cu bucurie în suflet – Păcuiul lui Soare şi alte povestiri din Dobrogea”

Sursă foto – Peştera Cerchezu –  www.carpaţi.org, imagine extrasă dintr-un album realizat de Andrei Raftopol şi Gigi Cepoiu

 [codepeople-post-map]

Balada Badiului, haiducul de pe Dunăre

Un cântec haiducesc extrem de frumos ne spune povestea viteazului Badiu, un român care în urmă cu mai bine de 300 de ani se împotrivea cu strășnicie împotriva stăpânirii otomane din Dobrogea. După ce Badiul făcuse numeroase fapte de vitejie, turcii decid să îl pedepsească, odată pentru totdeauna.

O oaste importantă pornește așadar la drum, în căutarea rumânului: „Pe luciul Dunării… iaca se zărea plutind, cu lopețile vâslind, Un caic mare bogat, cu postav roș îmbrăcat, Da-n caic cine mi-era, Era căpitan Pașa”. Povestea ne spune că turcii debarcă chiar în satul Badiului și prinzându-l pe acesta singur acasă, doar cu soața sa, îl atacă în număr mare. Chiar dacă sorții sunt împotriva lui, Badiul decide să se lupte cu întreaga oaste: „Badiul singur se lupta, Chiar în sânge se scălda”. Românul doboară numeroși dușmani, dar puterea îi slăbește și cade în cele din urmă prizonier („Turcii mi-l prindeau și mi-l legau”). Viteazul legat fedeleș îi spune soției să scoată comoara ascunsă și să o arunce pe podeaua casei. Diversiunea nu aduce efectul dorit: „Turcii după bani se tăvăleau, dar nici pe Badiu nu-l slăbeau”.

Atunci viteazul mai apucă să îi spună Bădulesei să meargă după ajutor „du-te-n casa Marcului, frățiorul Bădiului (n.r.într-o versiune a baladei, acesta apare sub numele de Neculce), dă-i de știre, că mă aflu la pieire”. Femeia își anunță cumnatul, iar acesta strânge o ceată de tineri viteji și îi atacă pe turci. Marcu își eliberează fratele și apoi „amândoi turbat răcneau, vârtej de moarte făceau și pe turci mi-i doborau”. Românii câștigă lupta, iar pașa abia reușește să fugă la caicul său, plecând cu coada între pricioare de pe tărâmul haiducilor creștini. Cât despre Badiu și a sa ceată de viteji, nimeni nu mai spune ce soartă au avut în anii ce urmară acestei întâmplări. Poate că au trăit în liniște, acolo, lângă luciul Dunării, în satul în care turcii nu au mai îndrăznit niciodată să mai vină…

[codepeople-post-map]

surse -Alexandru Florea – Folclor dobrogean (baladă culeasă în 1959 din satul tulcean Dorobanțu; Vasile Alecsandri – Badiul)
sursă foto – greenly.ro

Legenda Constantinei și a Mamaiei

O versiune extrem de interesantă a legendei plajei Mamaia ne întoarce în timp câteva sute de ani, pe vremea când Dobrogea era încă sub stăpânire otomană. Povestea spune că, într-un sat dintre Dunăre și Mare, trăia o moldoveancă frumoasă și aprigă, văduva unui viteaz dobrogean, ce căzuse cu ani buni în urmă, într-o revoltă împotriva stăpânirii turcești. Femeia locuia împreună cu fiica sa Constantina, la fel de plăcută la înfățișare ca și a sa mamă.

Pentru că și moldoveanca (căreia fata îi spunea Mamaia) luptase cu arma în mână, împotriva Înaltei Porți, pașa din Silistra hotărî să o ia roabă și o aduse în cetatea de la Dunăre, în care el stăpânea. Pașa doar auzise de vitează, dar de văzut, o văzu abia acum și pe dată se îndrăgosti de ea. Dar pentru că la Silistra erau atunci tulburări mari, ofițerul hotărî să o trimită pe Mamaia să stea mai departe de primejdii și îi făcu o casă mare și frumoasă într-un loc pe malul Mării, unde astăzi se află stațiunea Mamaia. Dar să ținem seama că pe atunci nu era plaja așa cum o știm acum, ci iarba și pomii se pierdeau direct în apă, iar nisip era puțin, doar o fâșie îngustă. Pe atunci, în aceste locuri se ridica un sat bogat, în care locuiau deopotrivă și români și musulmani. Cu toții o respectau pe Mamaia și o țineau tare dragă și pe fiica ei, dar amândouă erau mereu triste și nu se prea amestecau cu restul satului.

Statiunea Mamaia - Constanta

Într-o zi, când la Silistra nu mai erau tulburări, pașa își aduse aminte de frumoasa moldoveancă și trimise o barcă mare cu oșteni să o aducă pe româncă, numai pe ea, înapoi în orașul său. Soldații o găsiră singură pe Mamaia, o luară cu forța în barcă și părăsiră țărmul. Femeia începu să strige după ajutor și atunci o auzi și Constantina sa. Fata intră în mare, încercând să ajungă la mama sa, dar apa era tare adâncă. Înțelegând că fiica sa se va îneca, fără doar și poate, Mamaia începu să se roage la Dumnezeu să îi salveze copilul. Deodată, se și petrecu minunea: sub picioarele fetei începu să se tot ridice o punte largă de nisip, ce o scotea din apă și o îndepărta de primejdie. Dar fata tot alerga după barcă, astfel că fâșia de nisip se mărea și se tot mărea…

Dar Dumnezeu mai făcuse o minune: Turcii au văzut că Mamaia dispăruse din barcă. Nu se aruncase în apele Mării, ci ea fusese transformată în acea punte de nisip ce îi salvase viața Constantinei. Otomanii au plecat înapoi cu mâna goală, iar Constantina a crescut, s-a măritat cu un român vrednic și au trăit fericiți în acele locuri, aproape de plaja Mamaiei. Așa ne spune legenda că s-a format această plajă frumoasă și largă a litoralului nostru, apreciată nu doar de către rumâni, ci chiar de o lume întreagă…

sursă – Legende din ținuturi dobrogene – Eugenia Doina Gemală

[codepeople-post-map]

foto –  freepick.ro

ICAR Tours

Iti oferim o paleta larga de optiuni turistice: Turism individual si de grup, Bilete de odihna si tratament, Circuite externe, Sejururi in tara si strainatate, Bilete de avion, Rezervari hoteliere, Asigurari medicale de calatorie, Transferuri zilnice din Constanta si Brasov la Aeroportul Otopeni si retur

Direct Aeroport

Transport privat in regim shuttle bus de la aeroporturile Otopeni si Mihail Kogalniceanu catre Constanta sau Brasov. De acasa pana la aeroport, comod si sigur.

Cazare Litoral - by ICAR Tours

Cazare pe litoral in Romania - avem oferta ideala! Tot ce ai nevoie pentru un concediu reusit cu un buget rezonabil pentru un numar mare de hoteluri pe litoral. Informatii reale de cazare la mare, locuri verificate, oferte si reduceri de nerefuzat. Noi ne ocupam de cazare, tu pregateste-ti bagajele!

MASC - Mamaia Apartments Summerland Club

MASC iti ofera Garsoniere si apartamente de inchiriat in zona de Nord a statiunii Mamaia, cunoscuta la nivel international ca fiind un centru al clubbingului si a celor mai tari petreceri.