Nimeni nu își mai aduce aminte sub ce pavilion naviga acea corabie… Poate era unul al Albionului, poate era al francezilor lui Bonaparte, sau poate al grecilor, dar marinarii de la bord erau un amestec de nații, printre ei numărându-se și câțiva români de-ai noștri. Și se mai știe ceva: că pe căpitan îl chema George, chiar dacă el pronunța ciudat acel nume, în limba mamei sale ce îl născuse cu vreo 40 de ani în urmă, într-un sat de la marginea țării aceleia cu munți înalți, unde plouă aproape întreg anul.

Marinar de-o viață, George străbătuse mări și oceane și înfruntase furtuni îngrozitoare. Marea asta Neagră, în care se aflau ei acum, în drum spre Constantinopole, ajunsese însă să îl descumpănească pe bătrânul lup de mare. Când nu te așteptai, ea se tulbura dintr-o dată, devenea întunecată ca străfundurile Iadului și parcă fierbea, ridicându-se în valuri uriașe, gata să înghită orice vas. Așa era și în acea zi…

Furtuna se pornise dintr-o dată, la ceas de seară, după ce toată ziua fusese liniște și pace. Corabia se legăna asemeni unei coji de nucă, în fiecare clipă părând gata să se lase înghițită de valurile lacome ce îi măturau puntea. După vreo două ore de luptă cu ploaia, vântul și valurile, unul din mateloți văzu țărmul. Se apropiau de Sulina, dar erau încă departe de Port. Căpitanul părea lipit de cârma sa, hotărât să ajungă la malul salvator. Și îl găsi în cele din urmă, dar vântul îi izbi din spate atât de tare încât lemnul scoase „scrâșnete” de moarte, strivindu-se de țărmul acela valah. Se fixară în grind, izbindu-se violent. Vreo doi marinari se răniră tare, dar ca prin minune, niciunul nu trecuse încă în lumea celor drepți. Acolo, unde eșuaseră, vântul nu era așa de tăios ca în larg, unde furtuna continua să ridice și să învârtă „munți” uriași de apă.

De pe punte, echipajul putea vedea în depărtare luminile portului Sulina. Trudiți și temători ca furtuna să nu îi lovească din spate, marinarii se hotărâră să lase barca cea mare la apă și să meargă pe canalul ce îl vedeau în față, până la Port. Misie ușoară, căci apa aici era mult mai liniștită. Căpitanul încercă să îi oprească, dar ce să faci singur în fața unei mulțimi aflate în pragul disperării?

Căpitanul George își văzu oamenii cum pleacă spre luminile salvatoare, iar apoi se trezi singur. Ca prin minune, după mai puțin de un ceas, furtuna se opri, iar Marea Neagră deveni iar liniștită, și nimic nu părea să arate că în acea zi înghițise pe cuprinsul său un mare număr de corăbii. Dimineață, George cercetă vasul și văzu cu bucurie că erau mai puține stricăciuni decât crezuse. Cu experiența altor eșuări, George Britanicul făcu ce făcu și reuși să readucă vasul înapoi la plutire.

Pe la orele amiezii, intră singur în micul port românesc, reușind să tragă la mal, sub privirile uimite ale localnicilor. Imediat ce nava fu în siguranță, George coborî pe mal și într-o greacă pe care o învățase pe mare, de la un prieten, vru să afle de soarta oamenilor săi.

Nimeni nu știa însă nimic de aceștia, nicio barcă nu ajunsese cu o noapte înainte la Sulina. Unii vorbeau că poate s-au înecat, alții gândeau că poate fuseseră atacați de tâlhari. Poate îi înecase vreun Duh al Bălții, pedesindu-i astfel pentru rebeliunea lor… Fără nicio ranchiună pentru că îl lăsaseră singur, Căpitanul îi căută o săptămână întreagă, cu disperare, dar marinarii săi dispăruseră pe fața pământului, iar de soarta lor nu mai știu nimeni nimic, niciodată…

Sursă poveste (Adaptare) – Analele Dobrogei 1920-1927, după Michel Vochino

sursă foto – pictură de Joseph William Turner /The shipwreck/1805

[codepeople-post-map]